Vive la Noiz, ceartă cu zgomotul

iulie 24, 2009 • Interviu, Promo • robert

Ţara de dincolo de pădure ascunde şi astăzi comori şi sensuri ale trecutului, lumini din prezent şi idei de viitor. Uneori le descopăr şi asta mă face fericit. Le păstrez cu grijă în ierbarul sufletului, alături de zâmbete. Fiecare turlă legată de cer, fiecare grădină din geam, fiecare rid apărut pese case, toate înseamnă bogăţie. Uneori, este mai bine să fie cunoscută doar celor dragi ei.

Obsesiv, îmi tot spun că zgomotul nu este o soluţie. În forma lui brută, poate deveni foarte uşor distrugător de suflete sau comori. Zgomotul, în forma lui monotonă şi fără sens, ucide bogăţia adunată cu grijă din turle, grădini şi case. Cearta îi poate da o altă cale de urmat, dacă are cine să o facă. Zgomotul poate fi certat suav, melodios, profund, făcându-l îndrăgit. Vive la Noiz este dovada.

În 2006 a existat White Noise, nume ce a consolidat, pentru mai târziu, ideea de sunet. Un început furios, presărat de activitate şi apreciere. Probleme de copyright sau interpretări cu substrat rasist ale numelui au decis trecerea la un alt nivel. Astfel, Vive la Noiz a debutat în 2007, pe aceeaşi linie, obişnuind publicul destul de repede cu noua formulă. Anul 2008 aduce o relaxare a reprezentaţiilor, fapt ce le permite să se dedice modelării primului E.P., Dark Clouds and Silver Linings. Cu un sound având o altă abordare, reflectând conotaţii luminoase în ochii ascultătorului dedicat, E.P.-ul vede lumina în 2009, an ce marchează o nouă modificare a componenţei. Una din părerile de rău adunate în tolba regretelor, după cum spun ei, pentru că desele schimbări le întârzie drumul către orizont. Tot pentru 2009, sunt programate concerte în ţară dar şi la Budapesta, aşa cum sade bine unei trupe cu aspiraţii.

Stilul celor de la Vive la Noiz, încadrat în curentul indie, este un amestec armonios de sunete, cu influenţe din sfera rock’n’roll, alternative, un pic de funk, un pic de psychedelic, poate indie-pop. Cert este că o parte din fiecare membru al trupei se regăseşte în sunetul lor. Vocea feminină, nu des întâlnită la trupele underground, se mulează cu succes în melanjul redat de instrumente, alături de prezenţa scenică. Vive la Noiz este o trupă din Ardeal şi merită să-şi realizeze visul. Cu un mesaj optimist pe alocuri, poate trist şi melancolic prin alte locuri, băieţii şi fetele din trupă reuşesc să capteze atenţia, dovedind un real potenţial pentru viitor. Mult succes lor, Adela Bindea-vocal, Angela Seserman-chitară, Attila Szabo-bass şi Lehel Makfalvi-tobe.

Ca de obicei, Revista Cioburi a dorit să afle un pic din substratul Vive la Noiz. Iar ei au fost dispuşi să ne arate:

RevistaCioburi: Ce şi-a propus Vive la Noiz la apariţia sa?

Adela: Nu cred că aveam un plan şi nici măcar o idee despre unde vor duce repetiţiile, mai în joacă, mai în serios, din subsolul Casei de Cultură din Bistriţa. Ne doream doar să cântăm, indiferent dacă ne era dat s-o facem şi în faţa unui public sau nu.

R.C.: Ce numitor comun aţi găsit încă de la început?

Angi: Faptul că voiam să cântăm şi altceva decât Nirvana şi Metallica, faptul că voiam să facem muzica noastră, faptul că veneam cu un mesaj şi un feeling optimist.

Adela: Lipsa unei ambiţii de a ajunge ”mari” în sensul comun.

R.C.: Cum v-aţi propus să bătătoriţi calea spre succes?

Adela: O trupă nu e visul boem cu multe cântări şi oameni receptivi; presupune o muncă de sclav întâi: ore bune de repetiţii zilnice, bani investiţi şi probleme la tot pasul; dar, combinând efortul cu momentele de destindere, sperăm să trecem peste dificultăţi.

Angi: Iar mai pragmatic, în lunile iulie şi august vom face concerte în toate oraşele din ţară în care se mai cântă vara şi câteva pe litoral, la toamnă urmează apariţii radio şi tv cu un nou single (de fapt o piesă veche) şi sperăm un album cât de curând.

R.C.: Există proiecte care nu v-au reuşit?

Angi: Se întâmplă să nu iasă întotdeauna cum vrem noi dar întotdeauna privim partea bună a lucrurilor, the silver lining J

Adela: Sunt anumite proiecte pe care mai degrabă le-am amânat din cauza unor oprelişti temporare dar nu am renunţat la ele cu totul.

R.C.: Există realizări cu care vă mândriţi fără falsă modestie?

Angi: Ne mândrim că mai existăm.

Adela: Într-adevăr, în ziua de azi privim cum tot mai multe trupe se destramă, fie din motive interne, fie că nu sunt suficient apreciate, deci faptul că nu am renunţat încă, e un motiv de mândrie. Ne mai putem mândri şi cu EP înregistrat şi masterizat în cea mai mare parte de noi, cu ajutorul KMZ (studioul din Tg. Mureş).

R.C.: Care ar fi cea mai mare dezamăgire Vive la Noiz de până acum?

Angi: Ne pare rău doar de faptul că am avut foarte multe schimbări de componenţă, fapt ce ne-a încetinit foarte mult. Deşi trupa există de aproape patru ani deja, activitatea propriu-zisă se poate reduce la doi.

R.C.: Ce trăiri le transformaţi în notele de pe portativ?

Adela: Nu încercăm să le selectăm voluntar. Piesele compuse se regăsesc într-adevăr în gânduri sau evenimente pe care le trăim dar o bună dispoziţie fugară dinainte de compunerea unei piese poate să influenţeze la fel de mult ca o dezamăgire care ne-a marcat profund.

R.C.: Influenţele muzicale merită precizate?

Angi: Precizaţi-le voi J Noi nu ştim. Fiecare e cu „bagajul” lui muzical. Trupa în sine nu are influenţe directe.

R.C.: Ce a existat mai întâi în spatele melodiilor, versul sau muzica?

Angi: De cele mai multe ori, muzica. Sau întotdeauna? Niciodată n-am conceput piese cu un anumit scop, mesaj, text, acestea din urmă vin de la sine. La repetiţii facem multe jam-session-uri productive, din care rezultă teme sau structuri şi uneori şi versuri sau idei de versuri, care mai apoi se dezvoltă.

R.C.: Cât timp vă dedicaţi pentru a cânta?

Adela: Cântatul efectiv are loc aproape zilnic, cel puţin câteva ore dar din păcate nu e suficient să cânţi ca să ieşi la suprafaţă. Orelor de cântat li se adaugă ore de scris, comunicate de presă şi mailuri, de conceput postere şi tot ce ţine de impresariat; deci trupa e oarecum full-time.

R.C.: Merită munca pe care o depuneţi?

Angi: Merită fiecare supă la plic mâncată după ce banii se duc pe scule, merită fiecare noapte nedormită, merită fiecare examen ratat J Merită pentru că aşa ieşim noi din rutină şi pentru că muzica e esenţială pentru noi.

Adela: Satisfacţia noastră e un concert reuşit, public receptiv, chiar şi un singur om care ne spune că se regăseşte în muzica noastră. Nici nu cred că mi-aş dori să creştem fără să trecem prin etapa asta; reuşitele fără muncă nu au niciun farmec.

R.C.: Sunt diferenţe de mentalitate între cei care vă ascultă?

Angi: Avem un public foarte divers, ceea ce e bine. Mulţi dintre apropiaţii trupei vin cu sfaturi şi idei despre ce înseamnă Vive la Noiz sau ar trebui să însemne dar din păcate nu putem împăca pe toată lumea. Ne rezumăm la a fi în primul rând noi mulţumiţi de ceea ce suntem şi ceea ce cântăm iar cine vrea să ne asculte e binevenit la concerte, la o bere, la o discuţie.

Adela: Având în vedere faptul că abordăm stiluri diverse, e normal ca şi publicul să fie aşa; dar cred că muzica e în primul rând despre asemănări, nu despre diferenţe.

R.C.: Concertele sunt cu două tăişuri?

Angi: Pot fi. Se întâmplă să avem concerte foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei şi al publicului dar să fie, totuşi, probleme cu sonorizarea. Sau invers.

R.C.: Este greu să produci un album non-comercial în România?

Adela: Nu produsul e cel mai greu pas. Unii au bani suficienţi să acopere costurile de studio. Dar nimeni nu scoate un album ca să-l ţină în sertar.

Angi: În general, când produci un album, îl produci în scop comercial, adică pentru a fi vândut. În momentul în care nu ai o casă de discuri/producţie, se limiteaza şi posibilităşile de promovare. Câte trupe îşi permit să îşi facă un videoclip profesionist din bani proprii?

R.C.: Or să vă lase nervii la un moment dat?

Angi: Sper că nu. Nu ne-au lăsat nici până acum, cred că dacă am ajuns până aici, o să putem continua încă mult timp. În plus, facem muzică pentru a ne relaxa J

Adela: Într-adevăr, am trecut proba de foc. Mai rău decât a fost nu cred că se poate, aşa că putem să fim optimişti de aici încoloJ

R.C.: De ce într-o ţară cu aproape 22 milioane de oameni nu există concerte pe stadion, numai cu trupe româneşti?

Angi: Cred că aici ţine de modul de gândire al organizatorilor, care investesc enorm în trupe din afară şi se aşteaptă ca trupele româneşti să sune profesionist dar să cânte pe bani puţini. Or echipamentul necesar unei trupe, să sune profesionist (mă refer aici doar la backline), costă la fel de mult cât pentru o trupă din străinătate.

Adela: Eu cred că mentalitatea publicului e motivul. Suntem prea obişnuiţi să apreciem tot ce vine din afară şi să ignorăm propriile valori.

R.C.: România este o ţară?

Angi: Ţara tuturor posibilităţilor… J

R.C.: Ce are Clujul în plus faţă de alte oraşe, muzical vorbind?

Adela: Trupele din Cluj au mai puţin acces la mass-media, ceea ce probabil îi descurajează în a se ghida după nivelul de comercial al pieselor.

Angi: Iar publicul e mai cald şi mai receptiv decât în multe alte locuri.

R.C.: Avem vreo şansă de progres?

Angi: Da, ne mişcăm încet dar sigur. Foarte încet…

R.C.: Numiţi-ne, vă rugăm, câteva trupe din România care merită aplauze.

Angi: Kumm, Urma, Blazzaj, Persona, Travka, Grimus, AB4, O.C.S., i-am vazut live pe Melting Carousel şi mi-au plăcut foarte mult, sper să mai aud de ei.

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care vă apreciază…

Adela: Datorită lor efortul nostru îşi găseşte un sens.

Angi: Mulţumim!

Atât a fost, deocamdată. Revista Cioburi vă recomandă să urmăriţi Vive la Noiz, prezentându-vă pe final primul lor videoclip:

[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2009/07/vivelanoizBirdSongofficial.flv” /]

sursa foto: www.vivelanoiz.com .

Mesajul nocturn al unei pisici de apartament

noiembrie 1, 2008 • Frustrări din cartier • robert

„Mă aflu în secolul 21, anul 2008, undeva într-o capitală europeană. Nu mă întrebaţi de unde cunosc aceste date. În general, nu am multe de povestit. Mănânc, dorm de rup, mai alerg uneori pentru dezmorţirea oaselor. Humanoizii care îmi ţin companie sunt de treabă, frig nu-mi este, probleme nu am…Care-i treaba, atunci ? Păi, azi noapte, în timp ce visam că tocmai ce prinsesem toate păsările alea care trec enervante prin dreptul geamurilor şi făceam instrucţie cu ele, m-am trezit brusc deranjată de un zgomot ciudat. O tulesc nervoasă din mijlocul patului (mulţumesc pe această cale celor doi colegi de apartament care au ales un material bestial pentru pătură, vă pup !), îmi reglez din mers dispozitivul cu infraroşu, scot la înaintare mustăţile proaspăt reînoite şi mă îndrept către zona emiţătoare de sunete. Pfuai, se auzea de la mine din baie ! Dar, ciudat, de undeva dincolo de perete. Mă concentrez, încerc să focusez punctul cu pricina şi aştept. Mă aşez pe burtă şi încerc să-mi fac un plan de bătaie. Zgomotul continuă sacadat, enervant şi parcă mai tare. Între timp, aud mişcare şi din zona dormitorului. Unul dintre tovarăşi se trezise la rândul său şi mă tot sâsâia..Nu am înţeles care-i şpilu’. Fac o paranteză cu această ocazie pentru a-mi exprima curiozitatea făţă de anumite interjecţii (deci, cunosc şi ceva gramatică, da ?) pe care cei doi humanoizi le folosesc uneori în discuţiile care le poartă cu mine. Mă amuză, pe de o parte, când îi văd cum se chinuie să-mi spună ceva cu toate că nu folosesc limbajul meu. Pe de altă parte, mi se par plictisitori văzându-le feţele alea schimonosite…În fine, tot simpatici îmi rămân… Revenind la şoarecii noştri, deci, ăla mai gras dintre ei mă tot sâsâia. L-am lăsat, nu i-am spus nimic, fiind preocupată cu scanarea zonei din faţa mea. El, ce face ? Vine gălăgios, mi-aprinde lumina, spune ceva pe treaba lui, acolo, ce mai, îmi strică toată pânda ! Băi, boule, pardon, omule, îi zic eu de colo, ce faci, nu vezi că sunt aici concentrată, am stat ca proasta aici degeaba ?…Mă ia în braţe, mă dă la o parte, eu îi explic în continuare ce făceam, tot degeaba. Se pune şi el la pândă, în fine, îmi găsesc şi eu pe lângă el o poziţie şi-mi continui treaba. La un moment dat, pleacă şi apare cu o maşinărie în mână. Un fel de pistol cu un tub, ceva de genul ăsta. Îl las să-şi facă damblaua, mai bag ceva la maţ între timp iar apoi încep să verific ce a făcut prostu’. Zgomotele între timp au dispărut, omul a stins lumina şi s-a dus în culcuşul său. Eu mi-am dat seama despre ce este vorba, hai să-i zic şi lui meseriaş. Termin verificarea (pusese nu ştiu ce soi de cremă pe la tuburile alea din baie, mi s-a lipit şi mie de mustăţi, în fine, un nepriceput) şi hai să-l anunţ despre ce cred eu că se află în spatele sursei de zgomot. Nici n-am făcut bine primul pas că iar începe gălăgia din perete. Pac, mă aşez iar în poziţie de cercetaş, activez dispozitivele de urmărire când colo ce să vezi ? Apare iar humanoidul ! Băi, nene, lasă-mă să-mi fac treaba ! E un şobolan acolo, ce nu înţelegi ?! Te descurci tu cu el ? Păi numai să-l vezi şi fugi ca iepurele de aici…Şi iar încearcă să mă dea la o parte, eu mă ţin tare acum, apelez la gheare (căcat, mi le-au tăiat ăştia iar), zgomotul iar dispare, futu-i gura mă-sii ! Mi-au stricat noaptea, mi-a sărit şi somnul, lăsaţi-mă în pace ! În fine, mi-am făcut un duş, am mai servit ceva şi m-am dus în pat. Şi, na, am stat cu spatele la voi !”

Varianta scurtă: azi-noapte, în anul de graţie 2008, într-o capitală europeană, într-un cartier cu apartamente de cel puţin 100 000 de euro, un vrednic şobolan rodea de zor în peretele unei băi, la etajul 7. Până la urmă, fenomenul este normal. Normal pentru şobolani, să roadă.