Honorius Notorius
Unul dintre cele mai frustrante situaţii pentru o tânără speranţă este atunci când acţiunile sale nici măcar nu apucă – sau apucă foarte puţin – să o propulseze cât de cât pe primele pagini ale ziarelor şi un subiect trăsnet se năzăreşte de nicăieri captând instant prim-planul.
Nici n-a pierdut bine alegerile şi Honorius Prigoană a şi dispărut după firmamentul media. Focul de paie aprins în urma candidaturii micului Prigoană a dispărut cât ai zice Abracadabra înghiţit fiind de mult mai arzătoarele limbi ale flăcării violet.
Trebuie să spun că pe tot parcursul acestei campanii electorale la pachet, deşi l-am urmărit cu maxim dezinteres, ca de altfel marea majoritate a cetăţenilor dornici să uite cât mai repede disputele uzate cu iz electoral, eram aproape ferm convins că micuţul candidează de fapt pentru un post de şef de cămin, în unul din căminele de lux ale capitalei. Costumul strâns până-n gât, freza uşor gelată şi puful îndepărtat de pe faţă în urma rarelor întâlniri cu lama de ras profilau alături de discursul său fad, memorat pe subpuncte, mai degrabă un tânăr ambiţios dornic să ţină sub control frâele administrative ale unui cămin cu mare căutare printre studenţi decât un tânăr politician, ce-i drept de tată gata, ce doreşte să acceadă în înalta sferă a politicii dâmboviţene.
O vorbă din popor spune că un şut în fund e un pas înainte. Bine, cu condiţia să nu crezi că poţi ajunge la destinaţie numai din şpiţuri în cur. Considerând că Prigoană Jr. a avut de învăţat din această experienţă şi având speranţa că va veni o zi când Rosalul va curăţa de obstacole şi traseul său politic, nu ne rămâne decât să-i urăm vlăstarului Honorius mult succes şi o carieră cât mai prodigioasă în politica românescă. Alături de tăticu’, desigur.
Traiane, cum ai putut să iroseşti energia pe Geoană?
Stimaţi enoriaşi, iată că misterul alegerilor prezidenţiale din 2009 a fost elucidat! Nu, misterul nu era cine a câştigat fotoliul de preşedinte al României, ci de ce a pierdut învinsul. Iar acum, deşi s-ar putea afla într-un mare pericol psihologic (sau chiar psihic), soţii Geoană s-au hotărât să dezvăluie adevăratul motiv care a stat în calea atingerii punctului maxim din cariera lui Mircică: atacurile energetice! Da, Mircea Geoană a fost atacat energetic! Vrăjitorul cel rău, Traian Băsescu, deţine o armată de specialişti în ezoterism, pe care îi asmute spre adversarii săi, vrăjitorii cei albi şi buni adică, aşa cum a făcut-o în campania electorală şi în confruntarea directă cu mister Geoană, de la televiziune. Păi, cine să se mai pună cu nea Băse? Nici măcar Oreste nu i-ar putea face faţă!
Din punctul meu de vedere, domnul Geoană nu a fost ajutat aşa cum trebuie de oamenii din jurul său. Dar asta se ştie… În locul dumnealui, eu l-aş fi contactat pe stimabilul Prof. Dr. Leonida Bucium, membru marcant al Organizaţiei Internaţionale de Ezoterism Aplicat şi luptător activ pentru conştientizarea oamenilor asupra pericolelor confruntărilor civilizaţionale. Mare om, mare caracter, acest gorilian (autointitulat astfel). În loc să fi ascultat de spiriduşul-parazit care manevrează trupul domnului Hrebenciuc, Mircea Geoană ar fi fost un câştigător detaşat în lupta cu maleficul Traian, acest devorator de minţi şubrede, care se lăfăie în puterile sale paranormale jucându-se cu forţele energetice mai ceva ca mâţele lui Creangă cu smotoceii din casa părintească, dacă îl avea de partea sa pe profu’ Leonida. Raportul de forţe ar fi fost altul iar populaţia care se scaldă în această lume ştiinţifico-fantastică românească ar fi putut asista la o adevărată bătălie energetică, distrugătoare de creiere şi chiar destine! Hoardele încărcate de ezoterism ale diabolicului Traian s-ar fi năpustit mai ceva ca orcii lui Sauron peste scutul protector pe care Leonida Bucium l-ar fi construit peste sediul de campanie PSD, pătrunzând în mintea fiecărui nefericit care i-ar fi stat alături lui Mircică, controlând fiecare ugher prăfuit al calotei craniene. Armatele de gorilieni ar fi ripostat feroce, intrând printre ochii saşii ai lui Traian, aruncând ciocane şi săgeţi energetice, până ce i-ar fi desenat o şuviţă de sânge pe chelie. În fine, mai apoi s-ar fi declanşat haosul, lumea ar fi fost distrusă iar singurii supravieţuitori ar fi evadat prin poarta galactică de la Sarmisegetuza.
Îi sugerez domnului Geoană ca la viitoarele sale candidaturi, indiferent dacă-l are adversar sau nu pe Băsescu Evil Traian, să-şi angajeze o echipă de specialişti care să-l protejeze împotriva atacurilor energetice, universurilor paralele, teleportării şi răpirilor extraterestre. Şi, cel mai important, să-l apere de puterea minţii sale.
Bilanţ electoral
Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic, aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia, alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.
În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.
În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.
Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.
Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.
Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.
Culmi electorale 2009
Urnele s-au închis. Voturile au fost pe rând validate, anulate, numărate, comparate. Pe alocuri şi cumpărate. Până s-a aprins BEC-ul, cele două grupări ce-şi disputau primul loc, ocupau aceeaşi treaptă superioară a podiumului. Ce-a urmat, e deja istorie.
Dând curs pitorescului ce nu se mai plictiseşte să ne urmărească fascinanta naţiune, mai ales în momente de cotitură, departamentul ştinţifico-fantastic al Revistei Cioburi a urzit în creuzetele propriului laborator, din spumă fumegândă de flegme şi vitriol, treisprezece culmi electorale ce vi le oferă pentru a le escalada intelectual, tocmai pentru a avea de unde a pica şi a da cu curul mai zdravăn de pământ.
Culmea infantilismului: să crezi că Moş Nicolae chiar te-a făcut preşedinte.
Culmea fertilităţii: să ţi se înmulţească procentele peste noapte.
Culmea opulenţei: să zici NU când ţi se propune să refaci alianţa DA.
Culmea incorectitudinii: să nu fie corect că au furat alţii mai mult decât tine.
Culmea democraţiei (în România): să conteşti la Curtea Constituţională rezultatul alegerilor şi să ţi se aprobe.
Culmea coincidenţei: seara să pierzi alegerile şi dimineaţa să le găseşti gata câştigate.
Culmea conştiinţei naţionale: după ce te-ai spetit să-ţi faci ordine în ogradă, să vină diaspora să-ţi măture tot praful.
Culmea contra-spionajului: să joci rolul unui personaj dintr-un film al pesedistului Sergiu Nicolaescu, în plin război cu PSD-ul.
Culmea iritabilităţii: să refuzi să-ţi dea limbi în cur până şi Radu Moraru.
Culmea sincerităţii: să-ţi destăinui public intenţiile serviciilor secrete.
Culmea inutilităţii: să fii invitatul lui Gâdea fără Băsescu preşedinte.
Culmea călăriei ideologice: să crezi că într-un guvern PDL-PSD, PDL-ul are rolul calului troian.
Culmea combativităţii: să se înfrunte doi foşti comunişti şi să câştige democraţia.
Şi nu uitaţi! Oricât de mulţi candidaţi la Preşedinţie s-ar anunţa câştigători, în final nu există decât un singur învins. Poporul român.
Noi votăm, voi nu gândiţi!
Românul s-a născut să fie şef. Şef, şefuţ, şefuloi, manager (mai nou), sunt apelative pe care băştinaşii carpatini şi bărăgănieni le adoră. Idealul în viaţă, pe lângă mocangeală sau tone de bani, este postura de a da ordine de pe ultima treaptă a societăţii şi a răspunde cu replici de genul „că aşa vreau eu”. Intrând în detalii, ordinul se execută, nu se discută.
Făcând o paralelă cu perioada acestor zile, am remarcat diverşi indivizi care îşi arogă dreptul de a da ordine. Cei care acuză dictatura, dictează. În plus de acest lucru, răpesc turmei dreptul de a discerne şi de a gândi în vreun fel. Sunt şefii supremi, liderii de haită, masculii alfa ai unei societăţi oricum plină de răni iar cei care le aspiră balele trebuie să-i ia ca model unic şi pozitiv. „Că aşa vreau eu” devine similar cu „aşa spun eu”, „aşa e cel mai bine”, „aşa trebuie”, „aşa, clar?”. Trăiţi, măreţilor!
Alegerile reprezintă opţiunea poporului de a-şi alege reprezentanţii legiuitori sau liderii de opinie. Alegerile dau ocazia electoratului să pună în balanţă cele bune şi cele rele, să-şi scarmene bine neuronii înainte de a consuma tuşul pe buletinul de vot. Alegerile, aşa cum spuneam, dau ocazia apariţiei unor noi şefi sau păstrarea celor vechi. Din păcate, există un circuit închis, în care şefii votează şefi. Nesimţirea de a dicta norodului cu cine să opteze nu este cu nimic mai presus decât dictatura politică. Şi când te gândeşti că aceşti oameni îşi autodeclară aura de salvatori ai neamului, pe cine să mai crezi?
Pânda PSD
A rămas mai puţin de o săptămână până ce se va încheia oficial şi campania electorală pentru turul doi al prezidenţialelor 2009 iar Mircea Geoană, singurul contracandidat al lui Traian Băsescu rămas în cursa electorală, este ca şi inexistent. Apariţiile sale televizate în decursul întregii campanii electorale au fost prompte, având loc doar pentru că se impuneau din punct de vedere tehnic în economia campaniei electorale, apariţii ce ne-au relevat un candidatul pesedist ce şi-a susţinut maşinal discursul, fără a se hazarda prea mult în declaraţii compromiţătoare.
Grangurii din spatele PDS-ului sunt conştienţi că apele sunt mult prea învolburate pentru ca peştişorul lor să fie lăsat să înoate în aceeaşi mare în care marinarul Băsescu, hăituit din toate punctele cardinale de tot felul de moguli şi rechini de presă, se luptă de unul singur pentru a nu se duce la fund.
Pe toată durata campaniei electorale, candidatul pesedist s-a comportat ca un elev sârguincios participant la o olimpiadă alături de numeroşi contracandidaţi, fiind conştient însă că dacă va asculta învăţămintele profesorilor nu are cum să cum să rateze calificarea în faza finală pe ţară, respectiv turul doi al alegerilor. Acum, înainte de începerea probei finale, elevul Geoană aşteaptă cuminte sperând că o parte a electoratului rămas fără candidat îi va sancţiona disciplinar unicul adversar rămas în cursă, lăsându-l astfel pe el învingător, din postura singurului elev disciplinat rămas la examen.
PSD-ul nu este un animal politic de pradă autentic. PSD-ul nu se aruncă într-o luptă directă. Trupul său este mult prea greoi după ce s-a înfruptat cu nesaţ atâta vreme din hrana altora. PSD-ul nu se lansează într-un atac agil către o pradă. PSD-ul stă în expectativă până ce un alt prădător rămâne sleit de puteri în încercarea sa de a răpune acea pradă, pentru ca apoi să îi sfâşie deopotrivă pe amândoi.
Acum, la finele lui 2009, PSD-ul pândeşte funcţia supremă în stat, ce ar trebui să-i asigure confortul guvernării (cu sau fără PNL) pe un termen de cel puţin trei ani, până la următoarele alegeri parlamentare, încercând să triumfe din nou după o bătălie care nu este a sa.
În ’90, FSN-ul, în frunte cu domnul Ion Iliescu, s-a impus fără drept de apel profitând de febra ieşirii de sub dictatura comunistă, după ce a confiscat o revoluţie în care adevărata luptă a fost dată în stradă de către oameni din care mulţi şi-au pierdut şi viaţa.
În 2000, PDSR-ul (PSD-ul de atunci) a câştigat Preşedinţia (cei drept după obţinerea unui procent mai mult decât confortabil la alegerile legislative) după ce a profitat din plin de votul negativ acordat de un electorat alarmat de perspectiva unei victorii a liderului extremist, Corneliu Vadim Tudor.
Anul acesta, regăseşte PSD-ul mizând pe aceeaşi tactică de non-commbat pentru a-şi adjudeca iarăşi Preşedinţia, pe fondul valului de nemulţumire creat în jurul candidatului formaţiunii politice rivale, Traian Băsescu. Dacă va reuşi sau nu, vom afla la finele săptămânii viitoare. Dar despre asta, în emisiunile următoare.
A vota sau a nu vota
A fost primul tur al alegerilor pentru preşedintele României, din 2009. Nu am votat. Iar de data aceasta chiar aş fi vrut s-o fac. Dar, mulţumită PSD-ului, din 2004 nu mai există listele suplimentare ci există secţii speciale, unde lumea se înghesuie ore în şir pentru a da o ştampilă „răului cel mai mic”, oricare ar fi el. Eu aş denumi-o îngrădire a dreptului de a vota. Sunt cetăţean român, am dreptul de a vota şi ar trebui s-o pot face oriunde pe teritoriul ţării. Dar aceasta este altă poveste.
În curând va urma al doilea tur, cu măgăriile de rigoare din campania ce îi precede. Am tot urmărit presa, emisiunile tv, declaraţii, paradeclaraţii ale celor implicaţi iar sentimentul care mă încearcă este şi va rămâne acelaşi: scârbă. Pentru că PNL, partid eminamente de orientare liberală (de dreapta) se aliază cu PSD, partid socialist, deci de stânga. În condiţiile în care Antonescu îi scuipa pe alde Geoană şi compania până acum puţină vreme. De fapt, se scuipau reciproc. Alianţa PD-L-ului cu PSD, pentru a forma guvernul, imediat după alegerile parlamentare de anul trecut, nu mi s-a părut extraordinar de ieşită din schemă, mai ales că cele două formaţiuni au origini comune iar migrarea membrilor de partid dintr-o barcă în alta era la ordinea zilei. Cât despre aşa-zisa orientare de dreapta a guvizilor păstoriţi din umbră de nea Băse, aceasta este mai mult o figură de stil. Partidele din România nu au doctrine iar majoritatea electoratului oricum nu cunoaşte teoria. Din punctul meu de vedere, se pot alia toţi, tot o apă şi-un pământ se cheamă. Cum spuneam, mi-e scârbă.
Şi pentru că tot am adus vorba de schimbarea strategiilor de campanie, mai ales că se ştiu finaliştii din turul doi, mai remarc un singur lucru, dincolo de asocierea între PNL şi PSD: folosirea imaginii lui Johannis de care se foloseşte Geoană, o imagine formată de succesul primarului sibian, de vreo trei mandate încoace. Din punctul meu de vedere primarul Sibiului nu este un mare „gospodar”, ci este acelaşi tip de funcţionar public care are tot timpul prioritar buzunarul său. Păi, să ne gândim câţi bani a primit Sibiul pentru a deveni cu adevărat o capitală culturală europeană. Foarte mulţi. Câţi din ei se văd, într-adevăr, în rezultate? Foarte puţini. Şi o spun ca un om care a vizitat Sibiul aproape an de an, de când a început „renaşterea” acestui oraş. Dar omul are o imagine bună, ţara îl vede un meseriaş iar băieţii lui Geoană profită. Practic, în turul doi se întâlnesc Traian Băsescu, candidat la postul de preşedinte, şi Klaus Johannis, candidat la funcţia de premier. Noi cu cine votăm?
Este necesar să scăpăm de Băsescu, aşa cum este acum trend-ul? Geoană este soluţia (sau oricare altul), doar de dragul de a avea un alt preşedinte? Sunt întrebări care nu-şi pot găsi un răspuns coerent, indiferent de analizele care se fac. Tot ce pot să spun este că nu voi vota. Nu merită să bat 300 de kilometri până acasă, plus cheltuiala cu biletul de tren, pentru a pune o ştampilă pe un buletin de vot murdărit cu demagogie.
Referendumul ca piesă a puzzle-ului electoral
Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.
Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.
Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.
Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?
Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.
Disputa pentru preşedintele junior
Arealul politic autohton este unul plin de surprize. Mai ales în momentele acestea, când alegerile prezidenţiale sunt la o aruncătură de băţ iar candidaţii, în loc să-şi vadă fiecare de aruncarea la ţintă, nu mai ştiu cum să şi-l aplice unul altuia pe spinare.
Să luăm spre exemplu ce se hotărâse astăzi între favoriţii la titlul prezidenţial. Carevasăzică, mult aşteptata confruntare electorală care obişnuia să pună toţi candidaţii faţă în faţă, s-ar putea să capete acest scrutin o altă dimensiune. O dimensiune mai restrânsă. Uite-aşa, anul acesta, marea finală s-ar putea disputa doar între primii clasaţi în sondaje (la ora editării, Traian Băsescu îşi anunţase deja absenţa). Şi ca să nu se mai işte chipurile discuţii pe tema defavorizării celorlalţi candidaţi, s-a hotărât şi organizarea unei finale mai mici în care „juniorii” să se confrunte în voie.
Adică exact un fel de mă copii, ia luaţi-vă voi jucăriile şi mergeţi în altă parte de vă jucaţi de-a preşedintele că noi avem aici de discutat lucruri serioase, aşa cum discută oamenii mari.
Făcând abstracţie de nota discriminatorie a acestui demers, e aproape imposibil de omis situaţia penibilă în care sunt aruncaţi candidaţii „de umplutură”. Despre ce-or să discute respectivii acolo? Despre ce-or să facă ei când vor ajunge mari? Despre posibilităţile de accedere în grupa mare? Despre cât de răi sunt oamenii mari? Sau despre cum vor da ei, din puţinul lor de 1%, săracilor?
Ce ştim deja în mod cert, este că peremistul Corneliul Vadim Tudor va pierde iarăşi alegerile, pentru că, nu-i aşa, dumnealui va fi din nou fraudat.