Sfaturile unui anotimp ploios

• Rătăciri lirice •

Nu mă judeca.  Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Liniştea de după

• Frustrări din cartier •

S-au terminat alegerile. Pentru moment, circul de la tv dispare. Îmi doresc să dispară de urgenţă şi figurile parşive ale politicienilor foşti candidaţi, de prin oraş. Gata, nu m-aţi convins, s-a terminat mascarada, puteţi arde acum ! În curând se vor aprinde ornamentele de Crăciun pe străzi şi este de ajuns jegul care va fi vizibil-color şi noaptea.
Nu am votat iar asta nu mă face iresponsabil. Nu pot să spun, totuşi, că mi-ar fi fost indiferent rezultatul scrutinului. Nu înţeleg de ce se tot laudă unii şi alţii că ei sunt adevăraţii câştigători. Adevăraţii regi şi regine ai magiei albe din Parlament. Niciunii dintre ei nu au cu partidele lor mai mult de jumătate din locurile disponibile pentru lăbeală. Acum urmează, de fapt, micţiunea. Oricare vor fi alianţele, votanţii vor primi un mare duş cu toxine. Urmează un nou ciclu de involuţie.
Într-un fel, mă bucur pentru oftica altora: a celor care au părăsit, măcar pentru următorii patru ani, clădirea gigant. Dinozaurii aşa-zişi naţionalişti, împreună cu noua generaţie de politicieni oieri şi-au luat-o în gură. Au simţit şi ei gustul de pişat. Într-adevăr, are alt gust pentru ei. Chiar şi-aşa, tot l-au înghiţit.
În rest, nu se schimbă nimic. Doar anotimpul. S-a lăsat frigul şi este ceaţă. O ceaţă care ascunde, mai ales, marii corupţi. Eu am să mai merg la vot doar când o să-i văd la beciul cu zăbrele la geam pe Năstase, Mitrea, Becali, Patriciu, Berceanu şi alţii ca ei. Nu de alta, dar tot ei îşi promit asta între ei. Iar pentru mine este singura promisiune electorală cu folos. După asta, totul va veni de la sine…
 

Dor de iarnă

• Rătăciri lirice •

Pe neaşteptate se lăsă frigul. Toamna se retrage uşor, uşor printre cablurile de pe stâlpii din oraş, legănând enervant cele câteva zburătoare ameţite de antene şi smog iar soarele, amorţit de norii de praf, a început să-şi ascută dinţii. Hârtiile de pe trotuare sunt tulburate matinal de adierea finalului de anotimp, stricându-le somnul nefericiţilor care dorm pe băncile din parc. Coloanele de maşini respiră din ce în ce mai greu aerul părăsit de frunze, ajunse acum sub stratul de noroi modelat de ploaie. Feţe tencuite şi picioare lăcuite apasă trotuarele colorate de chiştoace, pungi cu multinaţionale şi frânturi de presă mediocră, îndreptându-se către cuiburile încărcate cu dureri de spate şi colesterol. Timpul se prelinge rătăcit către capătul cadranului, grăbind umbrele să-şi împingă stăpânii peste peisaj…Un suflet, apăsat de-o lacrimă bătrână, îşi doreşte firav iarna. O perioadă, zăpada va uita de toate…
 

Alice în tara figurilor

• Idei fertile •

Fiecare figură intersectată cu raza mea vizuală îmi stârneşte, de la o vreme, o curiozitate de-a dreptul obscenă privind întâmplările din spatele său, cele care ajută la modelarea ei în acel moment. Fiecare chip întâlnit în peregrinarea cotidiană mă pune să-mi imaginez diverse scenarii ale filmului derulat în spatele cortinei afişate în şi de mulţime. Costumul elegant susţinut de privirea lansată în gol, mersul legănat însoţit de un zâmbet pe măsură, trupurile împreunate şi înfăşurate cu adiere de vânt, toate acestea mă aruncă în spatele fiecărei scene, mai mult sau mai puţin, ascunzându-mi, de fapt, povestea din mine. Pentru cele câteva momente de reverie, pătrund uşor într-o lume pe care mi-o pot construi cu ajutorul celorlalţi, profitând de un scurt şi simplu contact vizual. Prefer să citesc nuvelele altora în loc să le corectez pe ale mele. Cu fiecare pagină străbătută simt cum anotimpul prezent îşi reia culorile uitate printre rânduri iar timpul îşi dă silinţa să piardă din când în când nişte minute. Toți monstruleții devoratori de neuroni se așează cuminți, cu mâinile la spate, privind curioși acest spectacol, dându-mi uneori câte un sfat privind firul poveștii. Iar eu continui, puțin câte puțin, să devin propriul meu regizor…

Ați privit vreodată figurile celor pe care îi întâlniți, imaginându-vă câte o poveste ?

Drum către o stea

• Rătăciri lirice •

 Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…