O americancă a născut la câteva ore după ce a alergat la un maraton.
La cât de mult a transpirat în urma efortului depus, femeii nici măcar nu i s-a mai rupt apa.
De Bobotează, un preot a încercat să sfinţească apa de la genunchi
Un caz cu totul ieşit din comun a atras atenţia autorităţilor clericale botoşănene. Un preot dintr-un mic sat din nordul judeţului a fost acuzat de părinţii unui tânăr că ar fi încercat să sfinţească apa de la unul din genunchii fiului lor.
Localnicii susţin că părintele nu este la prima abatere de acest gen, amintind un alt episod petrecut cu aproape un an în urmă, la botezul nepoatei primarului, când, după o noapte de petrecere, acesta s-a închis pentru o săptămână în biserică încercând să transforme apa din cristelniţă în vin.
Preotul a declarat că nu a încercat decât să-l ajute pe tânărul respectiv după ce acesta i s-a plâns în nenumărate rânduri că este demoralizat din cauza unei accidentări suferite la genunchi care, pe lângă suferinţă fizică, i-a adus şi pierderea postului de titular din cadrul echipei de fotbal a clubului din comună, informează Ugerpres.
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a făcut asigurări că se vor face cercetări amănunţite în acest caz iar în situaţia în care preotul va fi găsit vinovat se va reacţiona prompt ca şi în cazul părintelui care a tras clopotele după victoria Vasluiului în Groapă sau a părintelui care a vrut să exorcizeze un grup de copii în noaptea de Halloween.
Visul de după-masă
Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.
Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…
…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.
Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.
Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.
„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”
Când natura roade totul în cale…
Obosită să tot distrugă agoniseala de-o viaţă, în fiecare an, a urmaşilor lui Burebista şi Decebal dar, probabil, nemulţumită şi de condiţiile de şedere pe plaiurile mioritice, natura şi-a strâns tolba cu nori şi a luat-o la vânt către vest, aşa cum au făcut-o la un moment dat zidarii şi faianţarii autohtoni. Şi unde s-a găsit ea, doamna natură, să-şi scuture broboanele de sudoare, după o bucată de drum? În Polonia, provocând inundaţii, aşa cum numai norişorii ei ştiu să facă.
Evident, s-au spart diguri, apa a năvălit prin case, câmpurile cu verdeaţă s-au umplut cu şuvoaie, lumea a pişat ochii de ciudă iar autorităţile au început să caute vinovaţii şi soluţii. Şi pentru că legătura indisolubilă dintre toţi poliţiştii din lume există şi e reală, şeful lor actual din Polonia a găsit imediat cauzele pagubelor făcute de inundaţii: castorii. În opinia domniei sale, vinovaţii pentru slaba rezistenţă a digurilor în faţa şuvoaielor năvalnice sunt aceste jivine cu dinţii de oţel, care rod totul în calea lor, întocmai cum moldovenii pârjoleau totul în calea armatelor lui Sobieski.
Îl rugăm pe domnul ministru să cerceteze dacă nu cumva slaba replică dată de polonezi nemţilor sub domnia lui Hitler a avut la bază o sabotare a cariilor de lemn, vieţuitoarele cu pricina pătrunzând pe teritoriul Poloniei agăţate de blana fiecărui ciobănesc german care a trecut graniţa către stăpâni polonezi iar apoi s-au infiltrat în patul puştilor, sfărâmându-le în cele din urmă. E o pistă de cercetat pe partea asta.
Rugăm autorităţile române să nu ia exemplul omologilor polonezi şi să caute răspunsurile de după inundaţii în blana castorilor, vidrelor sau nutriilor. De asemenea, îl rugăm respectuos pe domnia sa, leul, regele animalelor, să facă un apel către toate jivinele care cacă şi pişă pământurile româneşti, să nu submineze efortul depus cu atâta abnegaţie de către factorii de decizie şi protecţie ai poporului, în lupta lor cu şuvoaiele imperialiste de apă. Nu de alta, dar alor noştri nu le place băutura amestecată cu apă.
În paşi uriaşi
NASA a anunţat că s-a descoperit apă pe Lună.
Cu adevărat remarcabil este că apa chiar nu provenea din bidoanele rătăcite de misiunea americană din ’69.
Soare, mare şi multă apă
Săptămâna trecută am descoperit că într-adevăr poate exista o jumătate plină a paharului. Trebuie doar să ai timp să o observi şi să o apreciezi. Timpul necesar, în cazul de faţă, a apărut datorită unui scurt concediu petrecut în Delta Dunării la Sfântul Gheorghe. Datorită faptului că festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe nu începuse încă, numărul de turişti nu sufoca privirea iar bunul simţ era la el acasă. Datorită bugetului redus am fost nevoiţi (eu şi soţia) să ne mulţumim cu doar 1000 de lei pentru 5 zile de frecat menta (cu tot cu transport, campare în camping, masă şi beutură după plac). Condiţiile din camping au fost mai mult decât satisfăcătoare (15 lei / zi / cort + 10 lei / persoană taxă eco), toaletele şi duşurile fiind foarte curate şi în excelentă stare de funcţionare (ceea ce ar trebui să se încadreze în normalitate). Internet WI/FI moca în cârciuma din camping (şi chiar funcţiona), film în fiecare seară pe ecranul festivalului, băutura şi mâncarea ieftinache. Berea la 2,5 – 3,5 lei – în funcţie de brand, cea mai scumpă bere Heineken la 5 lei, indiferent unde o beai – pe plajă, în cârciumă sau pe stradă, în faţa alimentarei. În principiu v-aţi facut o idee cam cum ar trebui să fie portofelul.
Însă nu despre asta ţin să povestesc.
Am fost plăcut surprins de liniştea din localitate, doar uneori străpunsă de trocarici, adică tractorul care transportă turiştii din localitate la plajă (care se află cam la 1,5 Km de localitate). Comuna nu are drumuri pavate sau asfaltate, uliţele – mai mari sau mai mici – fiind aşternute cu nisip fin, ceea ce nu face decât să sporească farmecul locului. Nisipul de pe uliţe este atât de fierbinte (mai ales la amiază) încât dacă mergeţi în picioarele goale puteţi descoperi a doua zi ca aţi facut ceva băşici la tălpi. O mare parte din casele locului încă mai păstrează imaginea casei de la ţară şi chiar se pot observa câteva detalii specifice locului (acoperişuri şi garduri din stuf, curţi nu foarte mari dar pline de vegetaţie, multe flori, căţei de mărimea pisicilor, etc). Un lucru inedit mi s-a părut faptul că localnicii dau drumul vitelor dimineaţa devreme pentru a pleca la păscut, iar seara, acestea se întorc singure acasă. Nu există ciobani sau copii care să păstorească vitele pe timpul zilei. De asemenea, puteţi descoperi la amiază, când soarele arde cel mai tare, cum mici grupuri de vite apar pe malul mării pentru a bea apă (apa de mare este dulce deoarece aici se varsă Dunărea) şi pentru a se răcori în briza din timpul zilei.
Dacă ajungeţi prin aceste locuri, nu ezitaţi să vă plimbaţi pe malul mării şi oriunde în împrejurimi. Veţi descoperi multe grupuri de cai sălbatici care pasc printre dunele de nisip de la malul mării sau pe islazurile din împrejurimi. Am aflat de la localnici că o mică parte din cai sunt ai lor, restul fiind urmaşii acestor cai domestici dar care s-au născut şi crescut în sălbăticie. La întrebarea de ce localnicii nu ţin caii acasă, am aflat că oricum nu prea au ce face cu ei şi că ar fi prea dificil să îi prindă. Nooo? Dacă nu ştiaţi, în Deltă se află ultima populaţie de cai sălbatici din Europa.
Un alt lucru care nu ar trebui ratat dacă ajungeţi în această zonă este vizitarea locului de vărsare a Dunării în mare. Este la fel de sălbatic ca împrejurimile, plaja fiind marcată de plaurii aduşi de Dunăre din amonte. De asemenea, dunele de nisip, deşi cu o vegetaţie săracă (tot felul de ciulini şi scaieţi), ascund mări de fluturi care se ridică în aer la trecerea printre ciulini.
Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca pe canalele Deltei. Puteţi tocmi un pescar (cam 40 lei de căciulă) să vă ducă până în rezervaţie şi înapoi cu barca. Însă dacă doriţi într-adevăr să vedeţi Delta, vă recomand să închiriaţi o barcă pentru 2 zile şi să vă aventuraţi pe canale (binenţeles, împreună cu un localnic care cunoaşte canalele).
Personal, am dorit să încerc măncarea localnicilor. Pentru 25 lei de căciulă am primit o masă ca niciodată. Preţul este un pic cam piperat însă pot spune că a meritat fiecare bănuţ. Atenţie, în localitate există doar 1 cârciumă unde se poate mânca (în camping) însă nu o pot recomanda. Dacă doriţi borş de peşte, chifteluţe de peşte sau orice fel de peşte puteţi bate la o poartă şi spuneţi că vă este foame. Chiar aşa! Atât de simplu! Personal am apelat la Tanti Tanţa din capul satului care găteşte dumnezeieşte. Peştele este proaspăt adus de fiul acesteia care este pescar. De exemplu, pentru 50 lei / 2 persoane am primit un platou cu 4 buc cam la 30 cm de şalău + 3 bucăţi cam la 20 cm de roşioară. Mămăligă şi mujdei la discreţie. Nu am putut mânca tot şi oricum abia ne-am ridicat de la masă. De asemenea, pentru cei mai cu fiţe în creieri puteţi să vă şi cazaţi cu 70 de lei camera/noapte. Puteţi sta în cameră câţi puteţi intra (ca pe vremuri la Costineşti).
Ca să înţelegeţi cam cum decurge o zi de frecat menta în Sf. Gheorghe, iată câteva detalii. Trezirea pe la 9-10 dimineaţa. Duş, spălat pe dinţi, băut cafea, fumat ceva ţigări, mâncat ceva rapid. 11-12 plecat la plajă pe jos pentru a mai obosi un pic. Mers cam 1 km jumate (timp în care trocariciul trece pe lângă tine de maxim 2 ori) până la plajă. Până pe la 5-6 plajă, baie în mare, plimbat pe coclauri, fotografii, citit cărţi, băut bere (pentru hidratare, evident). Revenit la cort, duş, o bere, plecat la masă la tanti Tanţa. Mâncat ca un porc (oricum nu poţi termina cât îţi pune în farfurie), mers pe jos în derivă din cauza burţii până în centrul comunei la cârciuma de la strada mare. Stat de o 1-2-X beri, fumat ceva ţigări, dicutat cu un localnic câte ceva. Pe la 7-8 plecat spre cort un pic ameţit. Spray-at cu Autan împotriva ţânţarilor, îmbrăcat mai gros, mers la film. Băut 4-5-X beri, râs la prostia aia de film, fumat joint, intrat în cort cu ţânţarii. Trezit dimineaţa cu umflături de ţânţari peste tot.
Plouă cu fulgi mari
Plouă. De ceva vreme plouă mai abundent şi mai apăsat decât în versurile lui Bacovia. Plouă aproape negreşit în fiecare seară. Nu e zi să nu plouă. Măcar un strop, doi să sperie praful, dar plouă. Plouă mai plictisitor decât în filmele englezeşti.
Ruperi de nori stârnesc ruperi de pu#ă, iscă lâncezeala. După fiecare fulger îţi vine inconştient în minte aceeaşi replică stupidă: râzi în pizda mă-tii, te fotografiază. Dispus letargic în fotoliul din ce în ce mai neîncăpător, tresari la câte un tunet anunţat de blitzul imaginar, tunet ce-ţi umple într-o secundă întreaga cameră, speriind maşinile care încep să urle cât le ţine alarma. Te consolezi spunându-ţi că e mai bine să plouă. Căldura te scoate din minţi dar nu şi din casă. Ca şi ploaia.
Plouă doar atunci când nu ai umbrela la tine. Plouă contra direcţiei de mers, dacă o ai. Nu asuzi dar eşti leoarcă oricum. Afară toarnă cu găleata. Odată izbite de pământ, picăturile se adună în băltoace. Băltoace pretutindeni. Şuvoaiele au uitat să mai şerpuiască. Bine ai venit în ţara băltoacă. Păşeşte cu încredere, nu ai cum să nu te uzi la picioare. Câtă apă să sugă şi asfaltul. Să vină soarele s-o evapore. Între timp, sus privirea să nu ţi-o smulgă vreo umbrelă rătăcită prin ploaie.
Plouă, dar bine măcar că o să iasă grâul. Şi porumbul. Acum doi, trei ani, când canicula se cuibărise hotărâtă pe timpul verii, cărând după ea seceta, ne gândeam la cât de acut se resimte efectul de seră. În ritmul în care urcau gradele lui Celsius atunci, luam în consideraţie înlocuirea culturilor de cereale cu cele de citrice. Vom avea doar două anotimpuri, spuneam. Dar vara asta, plouă. În ritmul în care a plouat în ultime săptămâni, o să începem serios să ne gândim la culturile de trestie.
Cotele apelor Dunării sunt în creştere. La fel şi mizantropia. Cod galben, cod roşu, cod galben. Apa îşi arată colţii şi muşcă pământul. Nu-i bună nici aşa multă ploaie.
Plouă, dar meteorologii anunţă o ameliorare a vremii. Norii se vor risipi. Ploile vor înceta. În curând, va fi din nou cald şi bine.
Mizeria nu înţelege ploaia
Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Când plouă cu fulgi mari, toţi piticii ascunşi printre cutele de la haine ies afară şi încep să arunce cu păcate. Iar ploaia nu le spală. Ploaia le arată, le pune la dospit şi apoi le scoate mari şi negre, urâte, parşive, hidoase. Când plouă ne murdărim privirea cu urmele monstruleţilor din noi, râdem pierduţi, omorâm speranţe şi ne aşternem psihozele în calea şuvoiului. Vedem, atunci, cât de murdari suntem.
A plouat o săptămână. Şiroaie de lacrimi şi de ape murdare s-au prăvălit peste poporul mioritic. Apa nu a curăţat nimic ci, dimpotrivă, a grupat nervoasă peturile în râuri, pungile pe străzi, gunoiul printre case. Ar trebui să ne temem de ploaie pentru că ne acoperă cu scursurile noastre, în loc să le cureţe. Nici nu are cum să le cureţe, avem noi grijă de asta. Printre destine scuturate pe sticlă, fundalul ne oferă grotescul tablou al mizeriei. Şi atunci, vedem cât de murdari suntem.
Fiecare picătură căzută pe frunte ne înfundă uşor în pământ. Noi avem câte o groapă, meşterită pe arşiţă. Când vine ploaia, ascundem sub noi toate întâmplările verii şi nu lăsăm apa să ni le ia. Nu vrem să ni le ia. Ne încăpăţânăm în faţa şuvoiului, ignoranţi, muţi, orbi. Plutim pe marea noastră de păcate, scuipând în apa dimprejur şi aruncând în fiecare nor cu ţipete. Dar rămânem în groapă. Vedem, atunci, câtă mizerie avem în noi.
A plouat o săptămână. Trist, privesc o familie de păstrăvi cum se sufocă într-o sticlă de plastic. Ca şi mine, au ajuns şi ei să urască ploaia. Viitura distruge case, drumuri, orizonturi. Ca într-o competiţie fără sens, noi vrem să dovedim că putem întrece furtuna. Când vine ploaia, vedem câtă mizerie avem lângă noi.
Ploaia nu spală păcatele, spunea cineva odată. Ignoranţi, scoatem mizeria din noi şi o aruncăm peste nouă mări şi nouă ţări, până când ajunge iar la noi. Piticii ascunşi în cutele de la haine se prăvălesc de râs văzându-ne privirile disperate din faţa şuvoiului. Ploaia se răzbună, furându-ne gropile şi ducându-ne haotic printre ruinele sufletelor părăsite. Vedem, atunci, murdăria noastră. Dar nu înţelegem.
Războiul stelelor verzi (IV)
Lumea începe să-şi revină. Formele ciudate de relief dispar una după alta, acum după ce toţi au văzut ce se ascundea acolo. Şantierul din Europa de Vest îşi reia activitatea, generând un val de bucurie printre afaceriştii ruşi. Preşedintele Cioabă al Doilea construieşte turnuleţ după turnuleţ, mai ales că s-au reluat şi colectările deşeurilor din spaţiu. Evident, tot din spaţiul altora. Echipa de cercetători se relaxează, nord americanii fumează şi, iată, totul rimează. Asociaţia Turiştilor Japonezi îşi reia activităţile în America de Sud, refăcând de zor jungla amazoniană. Liniştea se aşterne peste planetă iar sentimentul de siguranţă revine în sufletele tuturor. Şi acest lucru este firesc, mai ales că ceea ce părea un dezastru se dovedeşte a fi, de fapt, un mare noroc.
Între timp, analiştii amatori sunt din ce în ce mai aproape de Beijing, ducând cu ei bucuria aflării răspunsului la întrebarea ce a frământat întreaga suflare omenească. Maşina înghite kilometru după kilometru, muzica urlă din boxe, iarba este mai gustoasă ca niciodată, sexul se face numai în grup. În grup organizat. Se râde şi se fac planuri de viitor. Nu le va mai fi frică, îşi vor putea creşte copiii liniştiţi…Şi drumul se apropie de final.
Gata, Beijing este în faţa lor. Emoţiile sunt imense, bucuria este pe măsură.. Cercetătorii, după ce au ajuns şi ei la o concluzie, îi aşteaptă nerăbdători pe analişti. Diseară, toată lumea va petrece de fericire pentru finalul neaşteptat de norocos. Iată-i pe toţi, acum, adunaţi în sala principală, uitându-se unii în ochii celorlalţi, ştergându-şi broboanele de sudoare şi ascultându-şi bătăile puternice ieşite din piept. Câteva momente, nu se aude nimic altceva. Nimeni nu îndrăzneşte să pună vreo întrebare sau să grăbească momentul. Toţi, dar absolut toţi, sunt conştienţi de invazie, de reuşita experimentului, de ceea ce a ieşit, de fapt. Şi toţi aşteaptă confirmarea. Dar ce s-a întâmplat ?..După primele momente de tăcere, întrebările încep să-şi facă apariţia una după alta, năvalnic. Cum a fost posibil ? Va fi totul bine acum ?..Şi multe alte întrebări…Tensiunea creşte, americanii fumează, japonezii plantează…Cercetătorii jubilează, analiştii lăcrimează, publicul se isterizează…Ce-o fi cu rimele astea ?
În 2008, o misiune spaţială americană a început o serie de experimente în spaţiul cosmic. La un moment dat, unul din paianjenii antrenaţi în experiment a dispărut. Astronauţii nu s-au alarmat, spunând că dihania va fi găsită şi că totul va decurge conform planului. Căutarea a durat câteva zile dar fără succes. Apoi, unul câte unul, au dispărut toate arahnidele. După încă o zi, naveta a dispărut şi ea. Experimentul eşuase…Acum, după 72 de ani, adevărul a ieşi la iveală. Totul a fost perfect. Experimentul a reuşit. Şi toate dovezile sunt pe masa din sala principală din cartierul general de operaţiuni al echipei de cercetători, în Beijing. Analiştii amatori şi oamenii de ştiinţă se uită la ele. Iar în lumea largă zburdă copiii experimentului. Vioi şi salvatori, aduc cu ei bucurie şi linişte. Sunt plămădiri perfecte ale unui vis. Un vis izvorât din dorinţă de iubire şi frustrare. Sunt modelaţi după un ideal frumos şi intim. Nu pot fi descrişi. Important este, însă, mesajul lor. Un mesaj de viitor. Un mesaj important.
(VA URMA. MÂINE, ULTIMA PARTE !!! SENZAŢIONAL: VEŢI VEDEA REZULTATUL EXPERIMENTULUI, O SCHIŢĂ TRIMISĂ DIN VIITOR !)
Războiul stelelor verzi (III)
Aflat la palatul său regal, în timp ce supraveghea construcţia celui de-al o sută unulea turnuleţ de fildeş, preşedintele Cioabă al Doilea pare să nu înţeleagă forfota ce a cuprins întregul mapamond. Pentru el sunt importante bunăstarea familiei şi rudelor (foarte multe, de altfel) precum şi descoperirea noilor surse de venit. Ultima manea ieşită de la ministerul activităţilor culturale îi smulge câteva lacrimi. Pătruns de mesajul religios al acesteia, se hotărăşte să împartă câţiva bănuţi de aur românilor care aveau grijă de caii din sufrageria mică. Îşi strigă un nepot care alerga în puţa goală printre muncitorii unguri, pişându-se pe hainele lor de oraş, şi îi spune să îl cheme pe fiu-su cel mare, aflat în garajul prezidenţial împreună cu tovarăşii lui. Îi aruncă şi o scândură după ceafă, ca să priceapă. Apoi mai vărsă o lacrimă, la auzul refrenului. Fiul cel mare al preşedintelui, cântăreţ de etno, tocmai îşi admira ultimul bolid cumpărat din banii de la ultima nuntă la care răguşise, cea a verişorului din clasa a patra. „Adu-mi servieta aia din piele de nutrie, în care îmi ţin eu banii de ţigări”, îi spuse ta-su… „Ia d-aici punga asta de cocoşei şi dă-le la inginerii ăia de au grijă dă cai..Mânca-ţi-aş, cum cântă ăştia..Tu poţi, bă, să cânţi aşa ??”. Fiu-su plecă repede cu punga, întristat de subaprecierea tatălui său. „Haoleu, să vezi de nu îmi fac io propria ţară..Luaţi bă, putorilor, bani, futu-vă-n gură de nespălaţi !”, se înfurie băiatul. Se retrase în garaj în timp ce preşedintele privea cum razele de soare mângâiau în ritmul muzicii turnuleţele palatului. Mai vărsă o lacrimă, aruncând şi un scuipat de bucurie.
Între timp, restul lumii era încă şocată privind fotografiile trimise de sonde. Cercetătorii nu înţelegeau nici pe departe cum este posibil aşa ceva. Au început să caute în arhive, în dosarele secrete, poate se leagă ceva…Într-un final, un grup amator de analişti ai Cosmosului, din S.U.A., găseşte în nişte dosare declasificate de fosta guvernare un caz rămas învăluit în mister. Acum 72 de ani, o misiune spaţială americană nu s-a mai întors pe Terra. Nimeni nu şi-a explicat fenomenul, echipajul dispărând cu totul, inclusiv naveta, în timpul unor experimente ştiinţifice. La acea vreme, tehnologia nu a permis găsirea echipei de oameni iar cu timpul momentul a fost dat uitării. Familiile astronauţilor rătăciţi, probabil, prin Univers au luat decizia de a înfiinţa acest grup de analişti amatori ai Cosmosului, dedicându-şi toate energiile, în special cele pozitive, pentru găsirea unei explicaţii privind dispariţia celor dragi lor. Studiind cu atenţie întâmplarea pierdută în trecut şi văzând imaginile din ce în ce mai clare ale sondelor, au avut o revelaţie: dacă…Până să termine ce aveau de spus, au luat într-o clipă decizia de pleca spre Beijing, având în desagă posibila explicaţie a fenomenului ce a uimit o lume întreagă. Au făcut repede nişte ţigări, să aibă pentru drum şi au plecat.
La cartierul general de la Beijing, imaginile curg una după alta, începând deja să încarce serverele agenţiei. Dintr-o eroare de proiectare, sondele au fost programate să trimită douăzeci de poze pe secundă. Chinezii lucrează deja la noua generaţie de sonde. Între timp, o mare parte din sateliţii dispăruţi fuseseră înlocuiţi iar ţara îşi revine uşor, uşor. Populaţia din nordul ţării a părăsit starea de transă, în aplauzele organizaţiilor de sprijin americane. Aceştia din urmă, de fericire pentru revenirea subită a prietenilor lor orezari au dat o petrecere monstru cu punch şi iarbă din belşug. Ruşii au participat ca invitaţi speciali iar cheful s-a întins timp de trei zile. Din boxe a urlat, din când în când, maneaua preferată a preşedintelui Rromâniei, ajunsă hit internaţional.
Analiştii amatori sunt pe drum, doar câteva ore despărţindu-i de întâlnirea cu cercetătorii chinezi. Sunt nerăbdători să dezvăluie secretul descoperit, acum atât de clar pentru ei, tuturor oamenilor de pe planetă. Sunt fericiţi iar ţigările ard una după alta.
(VA URMA)