EBA+PD-L egal LOVE(le)

-Alo!

-Bă, îmbrăcarea!

-Ah…Da, acum, să trăiţi!

-Hai, bă, că apari la televiziune într-o oră.

-Păi, cum?

-Bă, Boc, comentezi? Vine Elena, bă!

-Cum, nu e cu Cocoş?

-Bă, Boc, bă…Iar eşti la apă! Ha, ha, ha! Ce glume am…Elena mea, bă!

-Păi, nu înţeleg, nu-i şi a dvs.?

-Boc, dormi??

-Aaa, aia mică..Pardon, fiica dvs., mă scuzaţi…Da, da, o primim.

-Ha, ha, ha, auzi..Pai, nu aşa ne fu vorba? Nu tu o primeşti, bă, Boc. Partidul o primeşte. Hai, scoală!

-Da, acum…

-V-a făcut, bă. Vezi, când vine pe scări, să râzi..Ştii tu, cum râzi, aşa, ca prostu’. Şi s-o pupi. Da’ să fi bărbierit, c-o zgârii.

-Da, normal. Tot timpul sunt bărbierit la tv.

-Hai, bă, lasă vrăjeala…Vezi să nu întârzii.

-Nu, acum plec. Da’ de la ce televiziuni vin? Cu cine aţi vorbit?

-Hai, bă, că nu e treaba ta. Cu Vântu am vorbit, cu cine oi vrea?

-Da, normal, hi, hi…

-Şi vezi, când îi dai foaia de adeziune, să-i dai şi Parkerul ăla de ţi l-am dat eu când am plecat, să semneze. Şi să nu o întrebi multe, că-i obosită săraca. Ştii tu, campania…

-Da, şefu, normal. Dacă vreţi, îmi puteţi spune ce întrebări să întreb…

-Bă, da’ varză eşti, hă, hă. Ea o să te întrebe prima, bă, Boc. Şi tu trebuie să zici da.

-Pot să-i spun „bine ai revenit acasă”?

-Da, bă, Boc, poţi. Că oricum n-a plecat niciodată. Hai, vezi cum te prezinţi. Ce mişto fac iar de prostănac, hă, hă!

-Da, hi, hi..

-Boc!

-Da…

-Bă, să nu faci circ! Că anul ăsta am nevoie de linişte. Hai, că te aşteaptă lumea. Sunt cu ochii cruciş pe tine! Ha, ha, ce jocuri de cuvinte fac, bă, Boc..

-Da, să trăiţi. Am plecat.

-Pa, bă.

Ca de obicei, se întâmplă circ, bufoni, vrăjeală. Unt rânced pe pâine mucegăită. Încă o dată, mi-am întărit convingerea de a nu vota. Este o formă de atitudine, până la urmă. Ce are, nu e bună?

Clădirea de birouri nu este acasă

   corporatieCăderea dictaturii comuniste a însemnat pentru România, la un moment dat, infuzia de corporaţii şi a stilului de muncă văzut în serialul Dallas, la începutul anilor ’90. Adică băieţii în costume, fezandaţi şi gagicile cu fustă şi sacou, cu ochelari şi mecle de intelectuali economişti. Corporatiştii s-au dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, pentru unii dintre ei lucrul în clădirea de sticlă devenind un cult. Toate bune şi frumoase, alte mentalităţi, mod de lucru organizat, evaluare şi remunerare funcţie de performanţă. O vrabie rătăcită în bucătăria redacţiei ne spune să nu visăm la mălai…

   În marea parte a cazurilor, corporaţia vine de peste hotarele României iar cei care împart iniţial şpăgile sunt expaţii rămaşi tartori până la formarea unor giboni locali. Evident, stilul de lucru iniţiat de aceştia este unul similar cu raportul maimuţă-banană-dresor, drept urmare nu durează mult până când frustrările şi bârfele de la cafea încep să miroasă a gunoi. Nimic de spus, mai ales că pentru băştinaşi stilul de lucru nu se prea pupa cu mişcarea de glezne de până atunci. Ideea de bază rămâne că ai dreacu’ expaţi au venit să ne calce în picioare şi să ne trateze ca pe culegătorii de trestie. Vrabia îmi atrage din nou atenţia că exagerez…

   Schimbarea de direcţie se întâmplă în momentul în care primul român accede într-o funcţie privilegiată şi rezervată străinilor. Colegul de „suferinţă” al salahorilor închipuiţi devine, deodată, torţionarul de serviciu. Destule poveşti adunate de la lume, schimbă raportul de forţe între banană şi maimuţă, în sensul că expaţii se transformă în tablouri cu fundal albastru iar românii şefi apar doar în portrete pătate cu căcat. Nu este o generalizare, evident dar, din păcate, meteahna de a deţine neapărat punga cu directive este o trăsătură principală a „managerului” neaoş. Iar nevoia de a arăta cine poate umili cel mai mult se manifestă destul de des prin birourile firmelor capitaliste.

   Sărăcia, aşa cum o cunoaştem majoritatea dintre noi, a indus starea de a ţine strâns între dinţi  fiecare firimitură de lături întâlnită în cale. Ideea poate fi dezvoltată în dublu sens. Pe de o parte, băieţii cu urletele în dotare, nu scapă niciun moment în a-şi salva scaunul furnizor de potol iar pentru acest lucru utilizează toate mijloacele neortodoxe faţă de subordonaţi (şi nu numai). Pe de altă parte, însă, vina o putem atribui celor care înghit cu privirea în pământ sudălmile venite din susul scării ierarhice. Din păcate, prea puţini angajaţi reacţionează împotriva dejecţiilor la care sunt supuşi, apărându-şi drepturile legale. Aceeaşi nevoie de a-şi păstra sursa de venit îi opreşte în a stopa atitudinea mizeră a „şefilor” iar rezultatul este sistemul descris mai sus.

   Presupun că o reacţie, diplomată şi susţinută, în cazurile de abuz faţă de angajat ar putea domoli răbufnirile nejustificate şi umilitoare ale celor care duc subordonarea la nivel de tortură. Chiar dacă munca pentru care este plătit nu ar fi de partea celui abuzat, tot nu ar trebui permisă comunicarea de tip neanderthalian în relaţia şef-angajat. Până la urmă , nimeni nu este proprietatea nimănui iar societatea actuală are alte pretenţii. Sindicatele sunt o soluţie, poate, împotriva acestui fenomen dar şi aici se poate ajunge într-o altă extremă. Ar trebui, în primul rând, ca sistemul să fie desfiinţat de cei care îl întreţin. Ar fi utilă atitudinea curajoasă a celor care şi-o iau în barbă, fără a degenera în situaţii de prost gust. Resemnarea nu este o soluţie. Până la urmă, muşuroiul nu poate fi construit fără aportul lucrătorilor de bază.

Ridicatul din umeri nu mai e la modă. Ridicaţi privirea.

 ridica-privirea În mentalul colectiv mioritic, ruperea de sculă domină de secole. Non-combatul vis-a-vis de fatalităţile cotidiene reprezintă o trăsătură de bază, accentuată de contextul social, cultural, economic. Şi, colac peste pupăză, soarta este vinovată pentru tot. Soarta reprezintă găselniţa tuturor evenimentelor negative întâlnite de-a lungul existenţei. Soarta este o zeitate neoficială care poate modela în orice fel ziua de mâine iar omul (românul în speţă) nu are cum să-i ţină piept. Falsa idee că orice am face, tot nu putem schimba ceea ce este deja scris (un clişeu devenit reper solid pentru majoritate) adânceşte şi mai mult rahatul în care ne scăldăm. Mai bine stăm resemnaţi şi ne trăim viaţa mizerabilă.

   Minţile odihnite obturează capacităţile cognitive. De ce ne-am şterge la cur dacă oricum ne căcăm iar? Această idee de bază este călăuza minţii româneşti prin negura în care rătăceşte zilnic. De ce să protestăm contra murdăriilor zilnice dacă, oricum, nu putem modifica tabloul general? Pentru că, până la urmă, aşa ne este destinul, să fim blestemaţi, nu? Din nou, soarta…Românului îi şade bine să se complacă, îl scuteşte de responsabilitate şi de chinul de mişca neuronii prin craniu. Mai bine suferinţă decât dorinţă. Mai bine umilinţă decât efort constructiv. Ne tot ascundem după ideea de căcat, încât am început să-l mâncăm.

   Lenea este un alt factor definitoriu pentru turma mioritică. Alături de clasica resemnare, puturoşenia îmbolnăveşte şi mai mult spiritul anchilozat al grămezii de creiere autoflagelate de propriile fecale. Ostracizarea celor care încă mai încearcă un strigăt de disperare se face, paradoxal, destul de organizat şi eficient, încât procesul de lichefiere mentală tinde către o  acoperire de 100%. Şi din nou, „asta e, n-ai ce face.”. Fals.

   Îmi doresc schimbarea de mentalităţi, aşa cum îşi doresc şi alţii aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În primul rând trebuie să trecem de blocajul acesta psihic şi ancestral cu destinul în rolul principal. Soarta o modelăm noi, părerile sunt ale noastre iar protestul trebuie să existe de fiecare dată când valorile o cer. Atitudinea proprie poate muta munţii din loc, atunci când este canalizată alături de alte râuri ideologice. Reînvierea dorinţei cumulată cu voinţa de a înlătura privitul în gol este o soluţie. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de greu de găsit. Trebuie doar să ridicăm privirea. 

Viaţă în bloc

blocuri-vechi

Locuiesc cu chirie într-un bloc cu zece etaje. Sunt unul dintre aceia veniţi de la “ţară” să sufoce capitala. Îmi cunosc majoritatea vecinilor în măsura în care îmi cunosc şi zilnicii companioni de pe RATB şi METROREX: parcă ne ştim dintotdeauna dar ne ignorăm reciproc. În afară de dom’ administrator, oamenii de serviciu, vecinii de etaj cu care mai dau ocazional nas în nas şi alţi doi, trei vecini mai “prietenoşi”, nu prea mă bag în seamă cu nimeni. Chiar dacă în înghesuiala din lift e loc suficient pentru un “bună-ziua”, respectul exprimat în cuvinte se risipeşte imediat ce uşile cutiei paralelipipedice se deschid. Viaţa la bloc s-a schimbat mult după ’89 în Bucureşti. Apar regulat feţe noi şi dispar subit feţe familiare, iar în general oamenii nu mai sunt aşa preocupaţi de cine le este vecin. Istorioara de mai jos scoate în evidenţă exact contrariul.

Cu câteva luni în urmă am fost distras din letargia de sâmbătă seara de o serie de sunete stridente ale soneriei care îşi intrase serios în rol. Nu aşteptam pe nimeni, administratorul nu prea are fetişuri d-astea de weekend, Boboteaza trecuse, Paştele era încă departe, deci popa n-avea cum să fie. Şi totuşi, cin-să fie? Când m-am uitat pe vizor, luneta acestuia mi-a desluşit în ochiul drept o siluetă masculină. Am descuiat şi am ieşit discret. Până să apuc să pun vreo întrebare individul necunoscut cu ochelari pe nas şi mapă la subraţ, acesta m-a abordat regulamentar printr-o frază rostită maşinal: Sunt Pisică de la apartamentul 13, noul şef de scară, bla, bla, bla, bla… După primele cuvinte rostite, primul impuls a fost să-l întrerup şi să-i spun: Sunteţi Pisică, staţi puţin că aţi greşit interlocutorul…. Mitzule, ce-ai mai făcut mă nenorocitule? Ia vino încoa’ că te caută un domn! Dar nu, n-ar fi fost frumos din moment ce motanul meu s-a lăsat de prostii iar eu nu cunoşteam adevăratul scop al vizitei respectivului domn. Bun, am zis atunci, şi cu ce vă pot ajuta? Iar Cat-Man repetă: Pisică sunt, de la apartamentul 13, noul şef de scară, am nevoie de datele tale din buletin. Eşti chiriaş aici, nu? În momentul ăla am simţit cum un val de căldură mă trece din jos în sus, cu retur, răstimp în care piticii au început să mi se înghesuie pe creier, unul câte unul. Puţine lucruri mă scot din sărite, ori abordările „securistice” sunt în topul “preferinţelor” mele.

Am apucat să catapultez printre dinţi un tăios: da’ la ce vă trebuie? Asta până să-mi vină toţi piticii. Şi imediat omul a început să îmi explice că aşa e procedura, că el stă în blocul ăla de treizeci de ani, că ÎNAINTE era o ordine, că se ştia exact cine, cum stă, că ACUM lucrurile nu mai funcţionează cum trebuie, că eu trebuie să-l respect pe el că el are copii de vârsta mea, că eu puteam să-i fiu copil, că dacă e nevoie o să vină şi poliţia şi tot aşa.

Cu nodul în gât şi miile de injurii, ca să nu zic pule, pe vârful limbii, mă străduiam să-mi păstrez răspunsurile la limita decenţei, repetându-i pe un ton mai mult decât iritat: Omule, nu te cunosc, nu-ţi dau nimic. Ce nu-nţelegi? Şi termină cu ameninţările asta că nu mă intimidezi!

A nu se înţelege că am ceva împotriva respectării obligaţiilor ce trebuie să le aibă un locatar model. Ceea ce m-a iritat la culme a fost modul de abordare.

Într-un final a cedat, nu înainte de a încerca a mă face conştient, pe un ton ameninţător, de gravitatea refuzului meu. După ce a plecat nici că l-am mai văzut prin bloc. Habar n-am cine este şi nici nu mă interesează. Şi cu siguranţă nu a fost un personaj fictiv pentru că altfel, Max, prietenul meu imaginar, cu siguranţă mi-ar fi atras atenţia.

Acuma lăsând gluma la o parte, cred că nu e bloc mai vechi de 89 să nu îşi aibă securiştii” lui. Odată cu trecerea timpului, unii dintre ei s-au mutat la ţară”, alţii s-au mutat pe lumea cealaltă, dar au rămas suficienţi bântuind scările blocurilor cu aura epocii de aur în jurul capului. Că au fost băieţi cu ochi albaştri cu acte în regulă sau doar simpatizanţi activi ai fostului regim n-am de unde să ştiu, şi contează mai puţin acum. În schimb mă cuprind toate spumele când ştiu că printre noi trăiesc bestii care au năruit destine, cultivând frica şi teroarea şi, culmea tupeului, mai au nesimţirea să facă uz de aceleaşi metode şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca acum douăzeci de ani.

Dacă e vorba să se ia o atitudine împotriva acestor reziduuri sociale, cred că cea mai bună soluţie ar fi contracararea frontală a discursului lor folosind aceleaşi metode de intimidare. Poate aşa vor conştientiza că în spatele lor nu mai e decât zidul, nu şi întreaga structură miliţienească.

ţi-ai dracu’ de securişti!

Atitudinea Cioburi

   cioburi

   Toţi avem motivele noastre să luăm atitudine, pasivă sau dinamică, în faţa acţiunilor celorlalţi. Însă de ce o atitudine “Cioburi”? Pentru că suntem nemulţumiţi. Pentru că ne-am săturat să ni se interzică fără argument, să fim “îndrumaţi” fără a fi întrebaţi, să constatăm aceleaşi atitudini şi stări de fapt fără a reacţiona sau – pur şi simplu – pentru că simţim nevoia de schimbare în mai bine. Dacă altora nu le pasă, vom lupta pentru noi şi pentru cei ca noi. Ne-am săturat de status-quo-ul social de astăzi şi de ieri, de mentalităţile rigide, de închistarea în trecut, de interdicţiile de bon-ton, de epidemia de prostie. Nu, ţara nu ne vrea proşti. Ei ne vor proşti.

   Suntem “altfel” decât majoritatea oligofrenă şi vrem să arătăm că suntem cei care construiesc idei şi realităţi, cei care visează şi caută soluţii. Suntem cei care cred în mai bine, care vor să lase o urmă durabilă. Vrem să păşim în viaţă fără ruşine, să ne păstrăm verticalitatea şi bunul simţ în raportul cu celălalt, să învăţăm de la alţii fără a ni se impune.

   Noi, aştia “puţini”, ştim că a trăi înseamnă mai mult. Înseamnă mai mult decât politică de mahala, sclipici trecător, seminţe pe jos, gunoi aruncat pe geam, gălăgie fără conţinut, pumni şi scuipaţi în faţă. A trăi înseamnă mai mult decât a consuma orice şi oricât, a învinui sau a face mişto aiurea sau a fi ostentativ. A trăi nu înseamnă a acumula, a strânge pentru a umple golul interior. Vrem calitate şi nu cantităţi, vrem să ne contruim pe noi şi să oferim alternative celorlalţi.

   Tot noi, ăştia “puţini”, vrem ca cei care vin din urmă să se păstreze curaţi şi să nu renunţe la vise, să clădească ce nu am putut clădi noi. Dacă noi ne vom rata şansa de a lăsa în urmă ceva bun, trebuie să luptăm ca cei ce vin să aibă o şansă reală pentru a deveni mai buni.

   Ne dorim ca românul să nu mai fie “descurcăreţ”, mârlan, plin de el şi atoateştiutor. Ne dorim ca românul să înţeleagă că are limite şi că nu în fiecare dintre noi se ascund Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Mihai Viteazu. Suntem ceea ce facem şi spunem şi nu ceea ce au făcut şi spus premergătorii noştri.

   Nu mai vrem naţionalism care se bate cu pumnul în piept, nu mai vrem mici, peturi de bere şi muştar pe maiou, nu mai vrem clădiri de sticlă în locul spaţiilor verzi. Nu mai vrem minciuni care ne jignesc inteligenţa şi nu mai vrem să fim asistaţi social. Nu mai vrem răspunsuri ca “de-aia”, “E de la ei…”, “Asta e…”, “Ce să-i faci…”, “Aşa trebuie”, “C-aşa e bine…”, “Ne-nţelegem noi…”, etc. Vrem oameni care au întrebări, îndoieli şi argumente, vrem dezbatere şi nu pumn în gură. Vrem oameni plini de viaţă şi care îşi reclamă drepturile. Vrem ca gandirea atipică să fie ascultată, vrem ca underground-ul să fie firesc şi nu pentru speriat copiii.

   Ce este o atitudine “Cioburi”?

   Suntem diferiţi şi totuşi împreună. Vrem aceleaşi lucruri în mii de feluri diferite. Suntem sparţi în mii de cioburi de idei, viziuni, percepţii şi vise. Dar toate au acelaşi scop. Împreună putem re-creea realitatea şi vieţile noastre. Vrem să gândim împreună pentru a construi un nou caleidoscop al vieţii. Suntem cioburi care învaţă să spună “NU, ajunge!”.

Capul în gura de oxigen


De-a lungul istoriei românul a luat atitudine doar sub imperiul foamei. Lupta în virtutea unor convingeri sau a unor idei a fost aproape nulă, în condiţiile în care din cele mai vechi timpuri urmaşul lu’ dacu’ şi a lu’ romanu’ a căutat să-şi scape pielea şi odată cu pielea şi mult prea disputata identitate naţională. Histrionismul şi toleranţa la frustrare sunt elemente imanente ale mentalului colectiv al neamului nostru strămoşesc. Negarea acestor elemente înseamnă negarea propriului trecut. Ori asumarea trecutului deschide viitorul.

Prezentul este animat în mare măsură de oameni cărora manualul de istorie le-a inculcat ani la rândul numai false valori. Cancerul societăţii, comunismul, a dispus de timp suficient pentru a-şi vârî gheara şi în cele mai dosnice unghere ale mentalităţii individului, stârpind sistematic aproape orice tentativă a ieşirii din turmă. Ce este trist este că tsunami-ul epocii comuniste îşi va revărsa valurile adânc în viitor. Înainte de a lua o atitudine e nevoie sa ai o atitudine. Socialmente vorbind, în România anilor 2009 încă se mai lucrează la asta.

Fantoma poporului asuprit, veşnic biruitor se ridică uşor lăsând în urmă un mare vid, umplut în lipsa unor repere clare, cu ură, resemnare sau cu nostalgia vremurilor nu demult trecute. După revoluţie, fiecare a înţeles ce a vrut din acea libertate mult râvnită de unii. Criza ideologică a societăţii actuale româneşti a fost şi este alimentată de lipsa acută a valorilor autentice. Şi tot continuăm să ne raportăm la alte civilizaţii, voalându-ne cu ştiinţă ori ba propria identitate. Nu suntem altceva decât produsul propriilor noastre fapte.

E limpede că e nevoie de timp; e nevoie de timp pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş al normalităţii. Dar ce este normalitatea în fond şi la urma urmei? Unde greşeşte un bătrânel inadaptat la prezent când tânguie după Ceauşescu sau un puşti ignorant, bombardat cu nonvalorile momentului? Cel mai important lucru care se poate face momentan pentru România este consolidarea unui sistem solid de repere.

Cine crede într-o rezolvare peste noapte a unor probleme care caracterizează în esenţă o naţiune, va deveni o victimă sigură a deziluziei. Dacă realitatea românească te scârbeşte ai libertatea absolută de a pleca afară. Odată rămas între Carpaţi, conştient de kitschul românesc, ai două soluţii: ori să funcţionezi pe o coordonată paralelă, cât mai indiferent la ce se întâmplă în jurul tău, ori să priveşti lucrurile cât mai detaşat, sub lupa ironiei.

Cred în schimbarea mentalităţii unui individ dar nu cred în schimbarea mentalităţii unei naţiuni. Nu în decursul unei generaţii.

Una din problemele de fond, indusă la rându-i de cauzele enumerate mai sus, este că, în general, românul nu are simţul ridicolului. Într-un mediu intoxicat cu false valori, asumarea propriului ridicol este un prim semn al însănătoşirii sociale dar şi spirituale.

Lumea românească de astăzi a ajuns la un grad de diversitate aproape de limită. Grotescul şi ridicolul, ignoranţa şi prostia, snobismul şi infatuarea, îşi împiedică paşii într-un vals al absurdului ce lasă senzaţia că nu se va mai termina niciodată. Pe acelaşi ring de dans, valsând mărunt şi sigur după o cu totul altă muzică, îşi poartă paşii spre câştigarea marii finale, adevăratele valori. În atitudinea acestora din urmă se regăseşte şi Atitudinea Cioburi.

Vremea trece, relele rămân

În perioada anilor 1950, când regimul torţionar comunist era în linie dreaptă către distrugerea ultimelor conştiinţe naţionale şi intelectuale, dreptul de vot corect era deja o amintire. Nu este cazul să amintesc câte suflete au suferit în acea perioadă (şi nu numai atunci) dar ar fi bine de precizat că metodele de reeducare au dat roade aproape în totalitate , în sensul modelării „omului nou” comunist. Tehnica de subjugare psihică era una bine pusă la punct, parcursă în etape bine definite, finalizarea fiind de cele mai multe ori similară cu spălarea creierului. Majoritatea nefericiţilor ajunşi prin subsolurile închisorii de la Piteşti, elevi şi stundenţi aproape toţi, ajungeau la un moment dat să-şi asume, nemeritat de altfel, trecutul „pătat” şi „crimele” comise înainte de aceşti ani împotriva sistemului comunist. Ajungeau în postura de a crede că erau direct răspunzători de schimbările în bine ale destinului propriu dacă vor lua calea „cea dreaptă”. Atitudinea lor, schimbată, va conta în deciziile ulterioare ale călăilor. Puteau să schimbe în bine viitorul atât timp cât colaborau. Li se spunea că numai aşa vor contribui la dezvoltarea României viitoare, prin însuşirea doctrinei „perfecte”.

Ne aflăm astăzi în anul 2008, la aproape 20 de ani de la dispariţia regimului comunist. A trecut jumătate de secol de la încheierea experimentului de la Piteşti, macabru şi unic prin executarea sa, în neagra listă de exterminare a personalităţii umane. Suntem la două zile de alegerea reprezentanţilor poporului în Parlament, deci ne bucurăm de posibilitatea de a vota corect şi cinstit. Avem acest drept, dobândit în cele din urmă, cu riscul pierderii de vieţi în decembrie 1989. Urmărind campania electorală, am observat cum accentul se pune pe puterea de a decide. Există multe spoturi media care îndeamnă lumea să voteze, scoţându-se în evidenţă forţa noastră de a produce o schimbare. Putem schimba viitorul în bine dacă alegem calea cea dreaptă şi nu rămânem ancoraţi în trecutul plin de indiferenţă. Făcând o similitudine exagerată, avem aceeaşi şansă pe care au avut-o cei închişi în camerele degradante de la Piteşti de a-şi schimba atitudinea în „bine” pentru a mulţumi călăii. Eu nu voi colabora. Din punctul meu de vedere, întreaga clasă politică românească este formată din călăi ai neamului. Decizia de a vota înseamnă de a oferi acestora ocazia de perpetuare a batjocurii asupra ţării. Alţii îşi vor oferi sprijinul iar rezultatul, inevitabil, va fi acelaşi. Însă prefer să nu fac parte din grupul de „colaboraţionişti”. Pentru că oricare din variantele propuse de „eligibili” se înscrie în aceeaşi categorie de torţionari politici şi morali la adresa întregii naţiuni. Nu pot să iau parte, prin oferirea votului meu, la continuarea distrugerii unui popor. Pentru mine, experimentul actual de spălare mentală este nul. Şi mă chinuie gândul că, orice aş face eu sau cei ca mine, distrugerea va fi oricum înfăptuită.