Bayern Munchen – CFR Cluj 1- 4. O victorie cât o înfrângere

Dacă cineva mi-ar fi spus ca o echipă românească va reuşi să marcheze mai mult de trei goluri în deplasare, în confruntarea cu o echipă germană, n-aş fi putut să mă gândesc decât la o reeditare a amicalului din Giuleşti, România – Germania (5-1), cu un Mihăiţă Pleşan într-o formă maximă şi o Românie sub ocupaţie germană.

Dar iată că ieri seară, la ora la care Borcea s-a obişnuit deja să-şi ia la purtare papucii şi halatul de casă pentru a se instala în fotoliu, CFR Cluj a demonstrat că se poate şi a făcut-o chiar în ograda celor de la Bayern Munchen.

Şi cu toate acestea, dubla de 1-1 a lui Cadu, reuşita lui Culio şi nereuşita lui Panin nu au adus echipei clujene nici măcar un punct în clasament. Şi nu pentru că nemţii ar fi luat mai bine la ţintă poarta CFR-ului. Nicidecum! Ci pentru că doi dintre marcatorii clujeni au schimbat într-un mod fortuit poarta înainte de pauză. Că nemţii şi-au dorit mai mult victoria sau că ceferiştii şi-au construit mai sârguincios înfrângerea, nu ştiu. Cert este că meciul s-a încheiat cu un 3-2 în favoarea echipei care a marcat mai puţine autogoluri.

După golul de 1-0 al clujenilor înscris destul de devreme, am crezut că vom asista la o nouă ilustrare a regulei probate de atâtea ori de echipele româneşti: nu le da gol echipelor mari în debutul partidei că mai tare îi întărâţi. Dar m-am înşelat. Panzerul munchenez, ce-i drept privat de piese importante precum Rubben sau Ribéry, a avut destule momente când a bătut în retragere cu ţeava pleoştită în faţa intercity-ului clujean.

Rezultatul final însă este cu atât mai frustrat cu cât CFR-ul a demonstrat, cel puţin după primele trei meciuri, că poate călători cu drepturi depline la clasa I, alături de marile echipe ale Europei, în cursa către ieşirea din grupele UEFA Champions League sau, de ce nu, către eliminarea din optimi.

Dar, cum’s’zic, cum ar spune mondenul Angel Popescu imitându-l pe Hagi parafrazându-l pe Newton: mingea e rotundă şi ricoşează din corpuri chiar dacă corpurile e ale coechipierilor, nu ale adversarilor. Şi vorba aia, înainte de toate fotbalul se joacă atât pe goluri cât şi pe autogoluri.

Închei într-o notă tristă, meditativă, concluzionând plin de amarul unei beri stătute: există un Bănel Nicoliţă în fiecare din noi.

Şi cei din turmă vor fi cei dintâi

După Euro 2008, îmi propusesem să nu mai ating multă vreme teme legate de sportul cu balonul rotund, în special dacă acesta din urmă ar fi fost alergat sau bătut pe terenuri mioritice sau de către vreo echipă din ţarcul fotbalistic autohton. Dar n-am putut să mă abţin…

Cum este şi firesc în perioada care precede startul noului campionat, majoritatea formaţiilor din Liga I se antrenează asiduu, susţinând stagii de pregătire atât la noi în ţară cât şi la ei în străinătate. Ca atare, sâmbăta trecută, zapând plictisit printre zecile de canale, m-am înţepenit pe o frecventă ce difuza (cred că în reluare) unul din meciurile de pregătire ale vicecampioanei, F.C. Steaua Bucureşti, susţinut în compania celor de la Swindon Town, formaţie din liga a treia engleză. Semi-interesul acordat acestui aparent test susţinut de roş-albaştrii s-a datorat în suficientă măsură şi comentatorului care nu mai contenea să se minuneze de cele petrecute cu ceva minute înainte. Ce să fie, ce să fie? Ce credeţi că se întâmplase? Nimic mai simplu şi mai firesc: Steaua era condusă cu 1-0, deşi cel care marcase era Ghionea. Şi ce lovitură de cap imparabilă… “Blestemul Nicoliţă” revine sau… redevine. Steluţă dezorientată. Probleme în constelaţia becaliană. Semi-forţa fie cu voi!

Eu zic că terenul a fost de vină. Dacă se juca acasă era cu totul şi cu totul altceva. Pe piciorul şontorog al plaiului, pe gura spartă de suporter a raiului mai ai nişte floricele, nişte copăcei, nişte brichete, nişte nervi ambalaţi în pumni, si nu numai iarbă tunsă, tribune şi garduri despărţitoare. Doar în umbra vestiarelor şi a prestaţiilor lamentabile, mioarelor nu le este bine. Altfel (te) paşte pericolul autogolului la umbra unui copac, de exemplu. Acuma stau să mă gândesc… cine indică mai precis nordul? Muşchii de pe arbori sau muşchii lu’ Becali? Nu m-ar mira ca războinicul să angajeze doi, trei oameni s-o caute pe Lapona Enigel, să-i confişte vectorul de deplasare, să-l inmulţească cu (-1) şi să stabilească poziţia exactă a nordului. În halul ăsta s-ar termina şi cu problemele de orientare în teren ale băieţilor.

Să revenim cu picioarele pe gazon, la meciul care era în plină desfăşurare; şi tot aşteptând aşa replica campionilor de argint am asistat la o nouă fază de marcă: portarul Cernea iese neinspirat din careul de şaisprezece metri şi respinge mingea cu capul în piciorul atacantului englez care profită de bunătatea românească şi marchează pentru 2-0, executând o simplă formalitate. “Sindromul Carlos” reapare. Ce uşurare…

2-0 la pauză pentru o echipă de liga a treia engleză – ce nici măcar nu avea numere pe tricou – împotriva unei formaţii româneşti, ce de vreo câţiva ani buni joacă doar cu numele, nu este deloc un motiv să rămâi în faţa televizorului fără a schimba canalul. Gândit şi făcut! Ulterior am aflat că steliştii au revenit – culmea, nu în urma a două autogoluri ale adversarilor – iar meciul s-a încheiat 2-2.

Semi-eşecul sau, mai inspirat, semi-succesul nu confirmă decât cvasi-forma de zile mari a vice-campionilor. Dar înainte de a judeca e bine să ştim şi să acceptăm că există un Carlos, şi mai nou şi un Bănel, în fiecare din noi.