Lăsaţi băşinile să iasă din mine

   Era odată un sătean care era mai mândru decât ceilalţi. Avea casa mai văruită, porumbul mai verde şi găinile mai grase. Şi îi plăcea lui foarte mult să se fălească, mai ales când trecea pe uliţă în căruţa lui cu doi cai frumoşi, vorba filmului. Era cu nasul pe sus, cum spuneau bătrânii din sat. Se spărgea în băşini, aşa cum ziceau babele. Dar lui nu-i păsa. Dimpotrivă, simţea o deosebită plăcere să treacă prin faţa căminului cultural sau a poştei, legănându-se în căruţa lui unsă proaspăt, trăgând cu ochii la gură-cască de pe margine, invidioşi pe avuţia lui. Omul semănase oftică. Nimănui nu-i plăcea norul de băşini din capul său.

   Zilele treceau şi sătenii începuseră discuţiile de la crâşmă avându-l subiect principal pe cel care le scotea zi de zi la suprafaţă sentimentele de invidie.  Că de ce este omul aşa de arogant, că de ce îi place să se fălească aşa, în faţa tuturor, că de ce numai pe el l-a lovit norocul, că ei niciodată n-or să fie aşa atunci când vor ajunge bogaţi. Una peste alta, toată lumea căzuse de acord asupra unui fapt: băşinile din capul săteanului fălos nu erau dorite în sat. Nimeni nu le plăcea şi trebuia, în acest caz, să fie eliminate. Oamenii începuseră deja să se gândească la un plan…

   Într-o zi, însă, bogatul sătean se trezi cu mulţi galbeni în plus, mai ales că anul îi oferise o recoltă bogată, găini multe, oi cornute (ştiţi povestea). Şi atunci, îşi propuse să dea o parte din bogăţia sa câtorva săteni cu care se învecina, ştiindu-le sărăcia. Toate bune, frumoase şi la locul lor. Vecinii fură încântaţi şi mulţumiră omului. Ce se schimbă în poveste? După nicio săptămână, pe uliţa principală se plimbau mai multe căruţe, aranjate, proaspăt lăcuite. Cu hăţurile în mână erau vecinii săteanului nostru, cu priviri falnice şi arogante. Satul se vedea altfel de sus iar băşinile pe care nu le suportau cu trei zile în urmă erau acum la rang de parfum. Discuţiile de la crâşmă se orientau către dotările căruţei si către dărnicia bogatului sătean. Planul de ucidere al băşinilor eşuase.

   Oricât de mult ne-ar displace băşinile din capul celorlalţi ne dorim, în acelaşi timp, să avem ocazia de a le afişa pe ale noastre. Ne simţim ofticaţi cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că nu avem cu ce ne făli. Pentru că indiferent de ce am spune, ne place să ne fălim. Unii cu materialul, alţii cu mentalul. Dar ruperea în figuri este parte din noi. Băşinile sunt parte din noi. Puturoase cum sunt, ne oferă şansa să ne arate frumoşi. Cel puţin, aşa credem noi.

Alegoria flatulaţie – defecaţie

sau De ce nu ne plac băşinile altora?

Aceasta este întrebarea care va încrusta scoarţa cerebrală dar şi scoarţa chilotului, săptămâna în curs. Încă mă screm să aflu un răspuns în timp ce scriu aceste rânduri, încercând să las frâu liber gândurilor aidoma băşinilor după ciorba de fasole nefiartă de ajuns. Dar în loc de răspunsuri, procesul cognitiv îmi cacă noi şi noi întrebări. Aşadar, ţineţi-vă respiraţia, intrăm adânc în problemă.

De ce? De ce nu ne plac băşinile celorlalţi? Pentru că nu sunt izvorâte din noi? Pentru că nu au încărcătura, limpezimea sau forţa fâsurilor noastre? De ce nu putem accepta urâtul mirositor decât dacă e zămislit în temniţele propriului intestin gros şi evacuat miraculos prin fereastra nezăbrelită a curului, întru eliberarea absolută? Oare putem vorbi de un orgoliu la nivelul materiei gazoase evacuată subtil pe cracul pantalonului ca despre un orgoliu al ideilor? Să nu acceptăm băşinile altora stă oare în baza aceluiaşi resort ce ne determină să nu acceptăm ideile celorlalţi? Ar fi Platon în măsură să ne răspundă? Nu este oare acest exemplu al intoleranţei la băşinile altora o fină concretizare a ideii cum că nu posedăm arta de a tolera căcaturile celorlalţi, fiind setaţi într-un mod limitat să le înghiţim doar pe ale noastre?

De ce putem tolera până la savoare un pârţ propriu, strâmbând din nas şi protestând impulsiv la unul străin? Ce se întâmplă atunci când adulmeci o flatulaţie care se pretinde a fi doar a ta, dar care a fost sabotată de una mult mai energică emisă în acelaşi timp de altcineva din imediata ta vecinătate? De ce până ajungi să conştientizezi într-un fel sau altul toată această butaforie olfactivă, realizând că eşti conectat accidental la energia altuia, tragi aerul în piept cu încredere, urmând ca apoi, brusc, mintea să sune alarma de parcă fiecare celulă a corpului este mobilizată să evacueze fiecare urmă a intrusului camuflat în miros?

Lăsând undeva la fund puterea autosugestiei, cărui fapt îi datorăm reacţia diferită la acelaşi stimul? Ce alte mecanisme ne tropăie în cap şi reacţioneză la semnalele variate ale curului? De câţi cercetători britanici este nevoie pentru a realiza un studiu în acest sens?

Suntem noi oare în măsură să judecăm băşinile altora?