Soare, mare şi multă apă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor, Promo •

Săptămâna trecută am descoperit că într-adevăr poate exista o jumătate plină a paharului. Trebuie doar să ai timp să o observi şi să o apreciezi. Timpul necesar, în cazul de faţă, a apărut datorită unui scurt concediu petrecut în Delta Dunării la Sfântul Gheorghe. Datorită faptului că festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe nu începuse încă, numărul de turişti nu sufoca privirea iar bunul simţ era la el acasă. Datorită bugetului redus am fost nevoiţi (eu şi soţia) să ne mulţumim cu doar 1000 de lei pentru 5 zile de frecat menta (cu tot cu transport, campare în camping, masă şi beutură după plac). Condiţiile din camping au fost mai mult decât satisfăcătoare (15 lei / zi / cort + 10 lei / persoană taxă eco), toaletele şi duşurile fiind foarte curate şi în excelentă stare de funcţionare (ceea ce ar trebui să se încadreze în normalitate). Internet WI/FI moca în cârciuma din camping (şi chiar funcţiona), film în fiecare seară pe ecranul festivalului, băutura şi mâncarea ieftinache. Berea la 2,5 – 3,5 lei – în funcţie de brand, cea mai scumpă bere Heineken la 5 lei, indiferent unde o beai – pe plajă, în cârciumă sau pe stradă, în faţa alimentarei. În principiu v-aţi facut o idee cam cum ar trebui să fie portofelul.

Însă nu despre asta ţin să povestesc.

Am fost plăcut surprins de liniştea din localitate, doar uneori străpunsă de trocarici, adică tractorul care transportă turiştii din localitate la plajă (care se află cam la 1,5 Km de localitate). Comuna nu are drumuri pavate sau asfaltate, uliţele – mai mari sau mai mici – fiind aşternute cu nisip fin, ceea ce nu face decât să sporească farmecul locului. Nisipul de pe uliţe este atât de fierbinte (mai ales la amiază) încât dacă mergeţi în picioarele goale puteţi descoperi a doua zi ca aţi facut ceva băşici la tălpi. O mare parte din casele locului încă mai păstrează imaginea casei de la ţară şi chiar se pot observa câteva detalii specifice locului (acoperişuri şi garduri din stuf, curţi nu foarte mari dar pline de vegetaţie, multe flori, căţei de mărimea pisicilor, etc). Un lucru inedit mi s-a părut faptul că localnicii dau drumul vitelor dimineaţa devreme pentru a pleca la păscut, iar seara, acestea se întorc singure acasă. Nu există ciobani sau copii care să păstorească vitele pe timpul zilei. De asemenea, puteţi descoperi la amiază, când soarele arde cel mai tare, cum mici grupuri de vite apar pe malul mării pentru a bea apă (apa de mare este dulce deoarece aici se varsă Dunărea) şi pentru a se răcori în briza din timpul zilei.

Dacă ajungeţi prin aceste locuri, nu ezitaţi să vă plimbaţi pe malul mării şi oriunde în împrejurimi. Veţi descoperi multe grupuri de cai sălbatici care pasc printre dunele de nisip de la malul mării sau pe islazurile din împrejurimi. Am aflat de la localnici că o mică parte din cai sunt ai lor, restul fiind urmaşii acestor cai domestici dar care s-au născut şi crescut în sălbăticie. La întrebarea de ce localnicii nu ţin caii acasă, am aflat că oricum nu prea au ce face cu ei şi că ar fi prea dificil să îi prindă. Nooo? Dacă nu ştiaţi, în Deltă se află ultima populaţie de cai sălbatici din Europa.

Un alt lucru care nu ar trebui ratat dacă ajungeţi în această zonă este vizitarea locului de vărsare a Dunării în mare. Este la fel de sălbatic ca împrejurimile, plaja fiind marcată de plaurii aduşi de Dunăre din amonte. De asemenea, dunele de nisip, deşi cu o vegetaţie săracă (tot felul de ciulini şi scaieţi), ascund mări de fluturi care se ridică în aer la trecerea printre ciulini.

Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca pe canalele Deltei. Puteţi tocmi un pescar (cam 40 lei de căciulă) să vă ducă până în rezervaţie şi înapoi cu barca. Însă dacă doriţi într-adevăr să vedeţi Delta, vă recomand să închiriaţi o barcă pentru 2 zile şi să vă aventuraţi pe canale (binenţeles, împreună cu un localnic care cunoaşte canalele).

Personal, am dorit să încerc măncarea localnicilor. Pentru 25 lei de căciulă am primit o masă ca niciodată. Preţul este un pic cam piperat însă pot spune că a meritat fiecare bănuţ. Atenţie, în localitate există doar 1 cârciumă unde se poate mânca (în camping) însă nu o pot recomanda. Dacă doriţi borş de peşte, chifteluţe de peşte sau orice fel de peşte puteţi bate la o poartă şi spuneţi că vă este foame. Chiar aşa! Atât de simplu! Personal am apelat la Tanti Tanţa din capul satului care găteşte dumnezeieşte. Peştele este proaspăt adus de fiul acesteia care este pescar. De exemplu, pentru 50 lei / 2 persoane am primit un platou cu 4 buc cam la 30 cm de şalău + 3 bucăţi cam la 20 cm de roşioară. Mămăligă şi mujdei la discreţie. Nu am putut mânca tot şi oricum abia ne-am ridicat de la masă. De asemenea, pentru cei mai cu fiţe în creieri puteţi să vă şi cazaţi cu 70 de lei camera/noapte. Puteţi sta în cameră câţi puteţi intra (ca pe vremuri la Costineşti).

Ca să înţelegeţi cam cum decurge o zi de frecat menta în Sf. Gheorghe, iată câteva detalii. Trezirea pe la 9-10 dimineaţa. Duş, spălat pe dinţi, băut cafea, fumat ceva ţigări, mâncat ceva rapid. 11-12 plecat la plajă pe jos pentru a mai obosi un pic. Mers cam 1 km jumate (timp în care trocariciul trece pe lângă tine de maxim 2 ori) până la plajă. Până pe la 5-6 plajă, baie în mare, plimbat pe coclauri, fotografii, citit cărţi, băut bere (pentru hidratare, evident). Revenit la cort, duş, o bere, plecat la masă la tanti Tanţa. Mâncat ca un porc (oricum nu poţi termina cât îţi pune în farfurie), mers pe jos în derivă din cauza burţii până în centrul comunei la cârciuma de la strada mare. Stat de o 1-2-X beri, fumat ceva ţigări, dicutat cu un localnic câte ceva. Pe la 7-8 plecat spre cort un pic ameţit. Spray-at cu Autan împotriva ţânţarilor, îmbrăcat mai gros, mers la film. Băut 4-5-X beri, râs la prostia aia de film, fumat joint, intrat în cort cu ţânţarii. Trezit dimineaţa cu umflături de ţânţari peste tot.

După serviciu, matoleşte-te cu spor!

• Frustrări din cartier, Promo •

Tot observ de ceva vreme, pe diverse canale tv, reclama la o marcă de bere, reclamă în care un tip corporatist iese de la muncă iar şef-su îi stă în cârcă bodogănindu-i, probabil, diverse rapoarte, termene limită sau alte tâmpenii care nu mai au importanţă în afara orelor de program. Tipul, pe un fundal sonor vesel, ajunge la o cârciumă unde îl aşteaptă o gaşcă de alţii asemenea lui dar neavând în spate sondorul de fund. Pac, omul ia primul gât de haraşpincă şi, deodată, şeful dispare în bucăţi de gheaţă, cu toate problemele lui. Mesajul reclamei, simplu în esenţă, ne face să credem că o ieşire cu băieţii, consumând berea respectivă, ne ajută la relaxare. Funny, funny…

…Şi cu atât mai potrivit pentru o naţie de alcoolici în devenire. Făcând o analiză la rece, adjectiv, mesajul poate fi tradus în termeni dorelieni, cu puternică tentă de dependenţă dăunătoare ficatului: bea ceva alcool ca să uiţi de probleme. În cazul acesta, problema este şeful şi tot universul lui de căcat de la muncă. Iar tu, purtând această povară chiar dacă ai scăpat de pe plantaţie, trebuie neapărat să mergi undeva, să tragi nişte gâturi de alcool şi gata, scapi de gândurile negre ale corporaţiei. Vorba aceea, prietenii care te aşteaptă rânjind ca retarzii sunt dovada clară că metoda funcţionează.

Un scenariu posibil:

„Băga-mi-aş picioarele, iar am plecat la ora şapte de la muncă…Ce dracu’ nu reuşesc să termin rapoartele alea niciodată, nu înţeleg…Eh, căcat, normal că nu le termin la timp dacă boul de şefu’ mă tot încarcă şi cu aia, şi cu aia, şi cu aia…Când naiba să le mai fac? Dacă nu dorm nici la noapte, îmi bag pula. Mamă, trebuie să bag ceva pe gât. Bă, futu-i, mâine la opt trebuie să-i dau boului analiza aia. A, şi mai am de trimis şi căcaturile alea de oferte. Cum pula mea? Şi m-am săturat să mă tot frece ăla la cap că-s incapabil, că-s încet…Să facă el, nene, douăj’ de mii de muiuri pe zi. Unde pula mea zicea Gogu să ne vedem? Nu mai ţin minte nici nume de cârciumi, să mor io…Bă, aşa-mi vine să-i sparg boului cauciucurile de la maşina aia a lui de boss, dacă mă mai freacă mult. Pfuai, la nouă am întâlnirea cu ăia…Când dracu’ o mai fac şi p-aia…? Şi parcă văd că iar m-aleargă mizerabilul că nu m-am pregătit cum trebuie. Bă, da’ mi-o sete…Gogule, unde dracu’ ziceai tu că ne vedem? Bag scurt o bere şi-i fut în gură pe ăia dacă mai vorbesc de muncă!”…

Gogu şi amicul 2 se întreabă:

„-Bre, mai vine ăla odată?..Că am vorbit cu el acum juma’ de oră şi spunea că a plecat de la muncă.

-Nu ştiu, mă, las’ că vine el. Hai să mai luăm un rând că intră! Bag pula dacă nu dorm noaptea asta…

-Da, bă, luăm! ‘Ţi-amabil, ne mai aduceţi patru beri?…Aşa. Da, bă, nasol, şi eu mă gândesc numa’ la căcaturile alea de tabele. Mă fut…

-Bă eşti nebun, trebuie să mă pilesc ca să pot dormi?

-Ha, ha, ha! Asta e, frate. Decât să-mi stea în cap mecla boului, mai bine mă pilesc. Bă, da’ ce face Vasile ăsta?

-Sună-l!

-Dă-l, bă, încolo, că vine el. Hai, mai băgăm un rând?

-Hai!

-Bă, nasol cu munca asta. O mie de căcaturi, zi de zi, pleci acasă, tot la alea te gândeşti, nu mai faci nimic…

-Da, bre…Aşa e…Mai băgăm?

-Da! Măcar să ştim o treabă. Dorm şi eu la noapte.

-Da…Unde dracu’ e ăsta de nu mai vine?

-Uite-l, mă! Vasile, ce ţi-a luat atât să ajungi?

-Uitasem locul, bre…Bag pula. Am avut o zi de căcat.

-Haide, bre, că trece…Bagă şi tu câteva beri, să vezi ce dormi.

-Bag, bag. Nu vă supăraţi, vreau şi eu două beri, vă rog.

-Gata, Vasile, revino-ţi. Hai noroc!

-Noroc!”

Acum s-a închis cercul.

Morala: „Oamenii care munceşte, seara se macheşte!”

Dorel, trei beri şi-un şantier

• Martor şi tartor, Promo •

După o noapte furtunoasă m-am trezit astăzi la o oră mai apropiată de seară decât de dimineaţă. Am observat că nu am ţigări, nici eu, nici scumpa mea prinţesă, care de la ora 8 a.m. trage cu ochiul în autobiografia lui Norma Jeane Mortensen.

Mi-am schimbat boxerii, am înjurat apa caldă, care la etajul al 9-lea cu greu ajunge şi am coborât până la chioşcul cu bunătăţi în vederea procurării obiectelor care-mi satisfac tabieturile. În momentul în care am ajuns în faţa magazinului am observat un nene insipid plin de var care dorea să cumpere diverse. M-am aşezat în spatele lui şi fără să vreau am început să ascult dialogul tip-vânzător. Tipului îi voi spune Dorel în vederea delimitării de celălalt personaj.

” Dorel: – Dă şi mie zece Tuborg la doză ! Da să fie reci ca mortu că ne omoară căldura asta!

Vânzătorul, după ce caută în frigider: – Am doar şapte reci ! Vă dau altceva?

D: – Dă atunci şi Becşi vreo cinci până la cinşpe !

V: – Păi nu vroiaţi zece? Până la cincisprezece ar mai fi încă opt!

D: – Hai mă lasă-mă cu calculele dă să fie cinşpe beri acolo, ce dracu!

V: – Bine, altceva?

D: – Dă zece de sămânţă, ăhh ( acesta este un moment în care domnul calcula câte persoane sunt ei în total, nu se poate reproduce, prea multe onomatopee mângâiate de fraze euclidiene) şi mai bagă treizeci de becşi că ie mulţi acolo !

V: – Păi nu am atâtea la rece! Vă dau şi altceva?

D: – Bagă mă să fie, nu contează bere să fie. Şi două ape minerale că ie doi băieţi pocăiţi( râde monstruos). Şi spune cât trebe să mă achit.

V: – Păi aveţi un milion patru sute treizeci.

Dorel plăteşte şi dă să plece. Vânzătorul mă întreabă ce doresc, eu îi spun două mărci de ţigări, moment în care Dorel se întoarce mă dă la o parte şi spune:

– Aşa bă că am uitat, dă şi două de Lemeu roşu. Şi câte beri vine de om mă dacă ie şaişpe oameni? Io am aicea patruşcinci.

V: – Păi ar veni cam trei de om.

D: – Bă … aşa puţine? Mai ai la rece ?

V: – Mai am două doze atât.Vi le dau ?

D: – Dă-le p-alea şi dă şi vreo doişpe la pet aşa da reci să fie!”

Şi-a primit Dorel berile şi a plecat.

Uimit l-am întrebat pe vânzător unde lucrează respectivul. Mi-a răspuns că este muncitor la un bloc ce se construieşte în apropiere şi că în fiecare zi la ora 12 vine şi cumpără bere şi seminţe. Oamenii se pare că au pauză între 12 şi 14, după care încep din nou lucrul.

Acum vin cu o întrebare: Ce randament mai dau muncitorii agătaţi pe schele cu soarele în cap după mai mult de doi litri şi jumătate de căciulă băuţi în plină caniculă ?

Spor la mutat în blocuri noi domnilor, nu vă fie teamă sunt construite de profesionişti.

La Scînteia, cuib de propagandă gastro-lichidă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   la-scanteia

   Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.

   Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantul La Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.

   La  următorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?

   La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotată  cu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.

   Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere.  La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.

O'Hara, două hare

• Cârciuma din drum, Promo •

   ohara

   Momentele petrecute după final de muncă sunt, în general, cele mai aşteptate. Dacă sunt consumate împreună cu prietenii, într-o locaţie relaxantă pentru creier şi ficat, cu atât mai bine. Drept urmare, să vedem ce se întâmplă dacă facem un tur prin cârciumile din drum.

   În ultima perioadă, dacă aţi fost mânaţi de sete pe acolo, centrul istoric din Bucureşti a intrat pe un făgaş apropiat de cel normal. Nu chiar apropiat dar, oricum, sunt nişte schimbări în bine faţă de anul trecut. Se mai renovează din clădiri, din străduţe, în ritm tipic mioritic pentru că sunt legate direct de autorităţi. Dar asta este o altă poveste. Aşa cum spuneam, au apărut din ce în ce mai multe baruri şi terase. O bilă neagră, pentru modul haotic în care sunt dispuse. Astăzi, însă, ne vom concentra asupra uneia dintre ele.

   Pub-ul O’Hara se află pe strada Franceză numărul 13. Destul de mic (în jur de nouă mese) dar încăpător întotdeauna pentru clientela sa. Autodefinit irish-pub, în afară de reclamele la Guiness înşirate pe pereţi, într-un fel de poveste a celebrei beri negre, restul este un amalgam de medieval (ţinând cont de armura şi săbiile încrucişate prezente) şi rustic european. Tavanul înalt, în formă de arcadă, din cărămidă, conferă o aparentă senzaţie de spaţiu aerisit. Vara chiar se întâmplă aşa, pentru că intrarea formată din două uşi mari, de geam, stă deschisă larg. În sezonul mai friguros, fumul îţi pătrunde până la chiloţi, ventilaţia fiind rar pornită. Din raţiuni de economie de curent, probabil, alături de românescul mod de a „chinui” clienţii.

   Una peste alta, este un loc plăcut, unde te poţi obişnui repede. Terasa montată vara este cochetă, muzica ne aduce aminte de U2, The Cure, R.E.M. sau Simple Minds şi, pentru cine are chef, se poate juca Darts. Sunt şi două televizoare, ce rulează sport. Barmanii, un nene şi  o tanti, sunt amabili şi te lasă să-ţi savurezi berea în linişte, chiar dacă închiderea este în jur de ora 12 noaptea iar tu nu dai semne că-ţi pasă de asta. Preţurile sunt acceptabile (6 lei halba de Tuborg). Budele sunt separate (beţivi şi beţive) deşi, după o perioadă mai lungă de slalom printre halbe, nu mai contează în care din ele îţi marchezi teritoriul.

   Pentru a vă face o părere personală, mergeţi până acolo. Până la urmă, gusturile nu se discută. Noroc!

Unu mai românesc decât altul

• Martor şi tartor, Promo •

dscf2409Vineri, 1 Mai, a fost Ziua Internaţională a Muncii. Ca om al muncii, am rămas acasă. Şi cum alternativa de a mă înghesui ca focile pe nisipul „virgin” din Vamă nu mi-a surâs aşa tare, am rămas în capitală, unde mi-a făcut cu ochiul cel mai importat eveniment al zilei ce s-a desfăşurat în Parcul Izvor, anume Unul Mai-ul Românesc cu micul şi berea lui Vanghelie. Pentru a fi absolut sigur că nu mă va atinge microbul, mi-am administrat în cursul după-amiezei un vaccin anti – pomană electorală, care a constat într-o doză de patru mici perpeliţi la un cuptor electric neutru, fără culoare politică. Apoi, la drum.

Ajunşi la gura Parcului Izvor în jurul orei 17:30, ne-am comutat pe modul record şi ne-am afundat în mulţimea ce încă forfotea haotic.

Dacă în prima parte a „petrecerii câmpeneşti” am putut vedea, prin intermediul media, lideri politici marcaţi ai psdeului sorbind din berea rece la pahar şi muşcând româneşte dintr-un mic dar şi membri destoinici ai partidului ce a patronat evenimentul scandând lozinci social-democrate, dacă sub soarele amiezei nostalgicii trecuţi de a doua tinereţe, pe care sărbătorile de genul celei de 1 Mai îi readuc parcă la viaţă, au dat paşi înainte şi i-au luat înapoi pe ritmuri populare, după ce au gătat doza de patru mici şi au lins şi ceva bere pentru care s-au călcat în picioare cu mic, cu mare, cu uărcăr, cu pensionar, cu român, cu ţigan, cu chinez, sau mai simplu bâlci electoral, a doua jumătate a sărbătorii internaţionale a muncii, organizată de pamfletarul Marean, avea să ne arate o altă faţă, acea de bâlci clasic românesc.

Orele mai înaintate ale zilei i-au scos din prim-plan pe bătrâneii nostalgici dar şi pe simpatizanţii activi PSD ce înroşeau mulţimea cu tricourile lor pe care stătea imprimat mesajul „Unu Mai Românesc” şi, cum se întâmplă de obicei la astfel de evenimente, o mulţime de tineri curioşi au dat năvală în parcul împânzit de oameni. Se puteau distinge uşor, de la tinerei ai generaţiei hi5, atraşi de waţii emişi din boxele amplasate lângă scenă, şi cupluri care au renunţat la plimbarea din Mall, până la grupuri, grupuri care au venit să-şi scalde ochii curioşi în atmosfera de „sărbătoare” sau găşti răzleţe de roacheraşi care, rămaşi din diverse motive departe de aglomeraţia ce dă startul sezonului estival  pe litoral, şi-au astâmpărat nevoia de înghesuială în inima capitalei, la umbra celeilalte semnificaţii a lui 1 mai.

În lipsa prezenţei unui al doilea om în stat, şuţii erau cu ochii pe mobilele si portofelele oamenilor obişnuiţi, ne-flancaţi de sepepişti fioroşi, în timp ce gardienii publici vegheau regulamentar la siguranţa cetăţeanului; televiziunile îşi mai temperaseră din transmisiile în direct; pâlcuri de indivizi conectaţi la eveniment încă de la primele ore, brăzdau parcul sub efectul berii.

Printre toată această infuzie de tineret pestriţ ce anima aleile parcului, familii cu copii de mână se plimbau agale. Copiii tânjeau la tot soiul de pochemoni expuşi spre vânzare de către nelipsiţii vânzători de chilipiruri, iar părinţii visau la cândva obişnuitele ieşiri la pădure. Anul ăsta au făcut bine să se mulţumească doar cu o ieşire în parc şi câţiva mici de pomană electorală.

Dacă nu se îndreptau către ieşirea parcului, participaţii la eveniment convergeau către cele două puncte principale. Ori scena, unde puştimea se îngrămădea să fredoneze refrenele momentului, ori punctele în care încă se mai distribuiau gratuit mici şi bere.

Alături de puştii în extaz ce umpleau primele rânduri din faţa scenei, se aflau şi oameni mari, atraşi probabil de ambianţa jovială a degeneraţiei pro sau, mai simplu, atraşi de mişcările lascive  şi de formele dansatoarelor de pe scenă. Ţîţeee… Imediat în proximitatea publicului aflat în picioare, un număr mărişor de mămici, bunici şi tătici îşi ocupau, cu faţa către scenă, locurile pe scaunele răzleţe aşezate pe iarbă, evocând parcă prin atitudinea lor atmosfera Festivalului Cerbul de Aur. Amestecaţi printre bucureşteni, fotografii străini imortalizau pitorescul situaţiei.

În celălalt punct de atracţie al parcului, vânzătorii de gratuităţi nu mai pridideau să întoarcă micii şi să toarne berile. Un fum înecăcios se ridica din grătarele încinse, lăsând mastodontul din marmură albă în ceaţă. Când cerul se întuneca treptat, încă mai erau oameni care se înghesuiau la mici şi o bere. Am părăsit parcul înainte ca potopul să se pornească şi să împrăştie mulţimea.

Dacă Marian Vanghelie regretă că ploaia i-a dat peste cap programul, eu unul regret că nu am apucat să mă dau şi în tiribombă.

Mulţumiri lui Robert pentru concursul adus la realizarea acestui material.

Ziua Pământului de sub picioare

• Spuse pe fugă •

   Astăzi, 22 aprilie, se sărbătoreşte la nivelul întregii planete ziua Pământului. Majoritatea ţărilor normale organizează diverse acţiuni care să bifeze acest eveniment. Germanii şi filipinezii vor merge pe biciclete, spaniolii vor purta şepci albe, mă rog, fiecare cu ce poate.

   România, nefiind o ţară cu un popor normal, nu organizează nimic. Nici măcar un concert cu Sistem, Loredana sau Viorica din Clejani, asezonaţi cu mici şi bere. Normal, de unde ziua Pământului la noi? Nu aţi auzit că piaţa imobiliară este îngheţată? Cine mai cumpără pământ acum?