Bilete de nevoie

   Prima dată când am vizitat un oraş aflat de partea cealaltă a graniţei cu Ungaria, pe lângă chestiunile care îmi dădeau sentimentul că plecasem dintr-o junglă, am remarcat sistemul de transport în comun. L-aş descrie eficient, elegant, adaptat nevoilor urbei. În Paris, în Viena, în Frankfurt, chiar şi-n Budapesta sau Praga, posesorii de autoturisme, folosite în oraş, trebuie să fie nişte tâmpiţi, din punctul meu de vedere. Poate exagerez. Şi mă depărtez de miezul problemei mioritice.

   Aşadar, în capitala europeană Bucureşti, acest mic Paris cu aromă de grătare şi faţă de subteran parizian, transportul în comun rămâne deocamdată un mijloc de a toca nervii, simţurile şi timpul. Lăsând la o parte problema traficului, care îngreunează deplasarea autobuzelor, troleibuzelor, chiar şi a tramvaielor, putem menţiona încă doi factori care pun beţe în roate doritorilor de R.A.T.B.(sau METROREX): proasta distribuţie a traseelor şi lipsa caselor de bilete (în cazul R.A.T.B.). La tramvaie s-a mai mişcat câte ceva, în sensul că s-au separat liniile de carosabil, în diverse locuri dar la autobuze şi troleibuze problema stringentă rămâne deplasarea. Nu există culoare unice pentru acestea deşi toţi primarii s-au bătut în piept că vor face şi vor drege. Probabil primarul Oprescu le va face suspendate. METROREXUL a fost gândit încă de la început într-o ureche, dat fiind faptul că  staţiile sunt la aproape un kilometru unele de altele, nu sunt adaptate traficului actual (deci nu au fost gândite în perspectivă) şi nu acoperă decât o mică parte a oraşului. Iar de dezvoltat reţeaua nu tragem speranţe, la modul în care este acum privită problema.

   Chestiunea care, personal, mă irită cel mai mult este lipsa caselor de bilete R.A.T.B.. Dacă doreşti şi tu, ca omul, să te urci într-unul din mijloacele de transport ale respectivei regii într-o staţie oarecare ai de cele mai multe ori surpriza să nu găseşti casă de bilete. Şi ce faci în acest caz? Iei amendă? Iei un taxi? Mergi pe jos până găseşti o casă de bilete? Nu înţeleg de ce nu se pot da bilete de către şoferii R.A.T.B., aşa cum se întâmplă în alte oraşe, chiar în România. Nu se pot monta automate pentru eliberarea de tichete? Avem autobuze comparabile cu cele din vest (mai puţin cele fără aer condiţionat, achiziţie gândită cu creierul neted, de altfel) însă nu se pot asigura călătorilor puncte de procurare a biletelor de călătorie. Şi se mai miră unii de ce sunt atâţia care fac „blatul”.

   Părerea mea este că funcţionarea oricărei companii de stat, instituţii sau sistem public reflectă cu exactitate modul de gândire încâlcit şi defectuos al unei naţii aflată în regres, în loc să progreseze. Totul este putred iar noi pierdem vremea cu acoperirea mucegaiului în loc să-l curăţăm. Ceea ce va duce, într-un final, la infestarea spiritului bun.

Cursa de trei staţii blat

Săptămâna trecută, pentru a nu ştiu câta oară – că mi-e şi ruşine să mai spun, am fost încolţit de tantiile controloare de pe R.A.T.B. în timp ce, chipurile, făceam blatul. Uit! Uit doamnă, uit! Uit mereu să-mi compostez portofelul electronic. Dacă uit, aşa-mi trebuie!

Circul cu autobuzul doar trei afurisite de staţii şi nu există săptămână scursă din calendar să nu dau nas în nas cu aceste Powerpuff girls ale RATB-ului, chit că sunt sau nu în clandestinitate, măcar o dată. A nu se înţelege că am ceva împotriva activităţii desfăşurate de ele sau că încurajez în vreun fel blatul. Nu nene! Dacă m-au prins, să mă ardă. Data viitoare când mă voi urca în autobuz, nu o să-mi mai umble mintea creanga prin pădurea de mâţişoare ce şi-au scos capul la aer din decolteuri. Data viitoare primul lucru la care mă voi gândi, va fi să-mi compostez biletul/cartela, şi o voi şi face.

Dar vedeţi voi, tocmai aici este buba. Oricât de intransigenţi se afişează ei, controlorii reatebişti, imediat ce şi-au identificat „victima”, oricât de bine se ţin, unii dintre ei, pe parcursul negocierilor micii atenţii ce pune capăt disensiunilor, nu descurajează în niciun fel această practică dacă nu aplică legea până la capăt. Nu corectează nimic din proastele obiceiuri dacă cei prinşi nu-şi plătesc, cu lei grei, amenda şi implicit şi greşeala făcută. Ei îşi îndeplinesc norma făcând presing până prind un naiv iar blatiştii învaţă să facă pe proştii până ce controlorii se înduplecă şi îi lasă în pace. Şi ne înscriem iar şi iar în acelaşi cerc vicios.

Dintre toate cazurile în care am fost prins călătorind clandestin pe RATB, în cazul de faţă m-am aflat poate cel mai aproape de legalitate. Preluat de o doamnă controlor la numai câteva secunde după ce m-am urcat în autobuz, aş fi putut pretins vehement că nu am avut vreme să efectuez o validare. Dar asta contează mai puţin. Odată ce aparatul de taxat n-a făcut UTIiii sau clanţţţ, nu călătoream în regulă. Refuzând să mă legitimez, pe motivul că nu am niciun act la mine, sau să-mi plătesc pe loc suprataxa de 50RON, am convenit amiabil şi de comun acord să mergem frumuşel la poliţie pentru legitimare unde, aşa cum am fost informat de către aceleaşi stimabile doamne, urma să plătesc o amendă între 500 şi 1000RON.

Conştiinţa civică, acest paratrăsnet al micilor matrapazlâcuri zilnice, alături de o curiozitate masochistă ce-mi apăsa buzunarul, mă năpădiseră. Era timpul să-mi asum greşeala. Era timpul să ajung şi la poliţie.

Un tânăr îndrăzneţ, uşor insolent, a încercat să ne sară în apărare, mie şi domnişoarei aflate în aceeaşi situaţie ingrată ca şi mine, acuzând sumele enorme pretinse de controloare. Lasă, frate că nu semnez eu aşa, orice. Mă documentez înainte... O altă tanti susţinea complice că parcă m-a văzut când mi-am compostat un biletul. Nu doamnă, n-am compostat nimic. Chiar am uitat. Lucrurile păreau clare. Cu uşa din dreptu-mi blocată, lăsasem în urmă staţia unde ar fi trebuit să îmi termin călătoria cu autobuzul, iar peste două staţii urma să coborâm cu toţii având destinaţia Secţia de Poliţie. Am ales să-mi ţin gura şi să-mi fac planul de bătaie de pe secţie.

Dar, na belea! Tot planul s-a năruit când, văzând că nu se poate scoate nimic de la noi – nu tu acte, nu tu bani pentru amendă, pardon… suprataxă – am fost, inexplicabil şi brusc, „iertaţi”. Păi ce facem doamnă, nu aţi spus că mergem la poliţie? Răspunsul n-a întârziat să apară: data viitoare să fiţi mai atent. Duduile au coborât, iar eu am rămas uitându-mă lung la ele… Nereuşind să-mi desprind zâmbetul amar de pe buze, un palid sentiment de satisfacere îmi dădea târcoale: ete c-a ţinut şi de data aceasta.

Călătorul clandestin

Am un prieten ()care de mai bine de un an, omite zi de zi, în fiecare săptămână, să-şi facă abonament lunar pe R.A.T.B..

Îşi aduce aminte doar seara, în drum spre casă, când o voce feminină ivită din difuzoare roagă toată suflarea călătoare din autobuz să aleagă statutul de călător corect.

Bine, asta dacă nu dă nas în nas cu controlorii dis-de-dimineaţă, la fel cum s-a întâmplat şi astăzi. Atunci încep remuşcările, regretele, autocriticile, dar şi negocierile.

Iată cum ar suna şi stenograma discuţiei de astăzi dintre călătorul clandestin şi cele două tanti controloare incoruptibile:

 

Tanti #1: Bună ziua, vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia de călătorie.
Călătorul clandestin: Doamnă, n-am…
T#1: Atunci prezentaţi-mi vă rog un act de identitate.
Cc: Doamnă, nici d-ăla n-am. Nu port…
T#1: Atunci vă rog să achitaţi 50 de lei, contravaloarea amenzii.
Cc: Doamnă, nici asta nu pot să fac. Mai bine îmi iau abonament cu banii ăştia…
Autobuzul opreşte în staţie.
T#1: Haideţi mai bine jos…
Coboară.
T#1: Încă o dată vă mai rog: arătaţi-mi un act de identitate, o legitimaţie, ceva… ca să vă pot legitima. Nu se poate să n-aveţi.
Cc: Doamnă, buletinul nu-l pot la mine că n-are loc în portofel. Vă pot spune numele dar n-aveţi ce face cu el.
T#1: Haideţi domnule, nu se poate… şi chiar arătaţi a …
Cc: Păi vedeţi, nu vă mai luaţi după aparenţe.
Tanti #2 zâmbeşte.
T#1: Ştiţi că se poate rezolva uşor cu legitimarea?
Cc: Da doamnă, dacă mergem la poliţie.
T#1: Ori mergem la poliţie ori anunţăm politia R.A.T.B. să vină să vă legitimeze. Daţi datele şi dacă acestea corespund, puteţi pleca.
Cc: Ştiu doamnă care e procedura. Dar chiar trebuie să se ajungă la asta?
T#2: Atunci achitaţi cei 50 de lei şi gata.
Cc: Doamnă, 50 de lei am, dar ăştia îmi trebuie azi. Am în schimb d-ăştia mai mici.
T#2 zâmbeşte din nou.
Cc: Nu ştiu cum se face că mă prindeţi doar atunci când nu am abonament. Când îmi iau nu mă controlează nimeni.
T#1: Păi asta e şi ideea. Să vă prindem când nu aveţi bilet. Noi suntem plătiţi la amenzi. Cu cât dăm mai multe cu atât strângem mai mulţi bani. Avem comision la amendă.
Cc: Păi şi nu merge să scurtcircuităm circuitul, ca să zic aşa.
T#1 şi T#2 zâmbesc.
Cc: Nu merge să vă plătesc eu direct comisionul?

T#1: Aşa ceva nu se face. Pot să ne prindă foarte uşor.
Un alt autobuz opreşte în staţie. Uşile se deschid iar T#1 şi T#2 dau să urce.
T#1: Haideţi, urcaţi şi dumneavoastră.
Cc urcă şi se opreşte în gura uşii din fată a autobuzului. După o jumătate de minut, T#1 îi întinde un bilet compostat.
T#1: Luaţi biletul ăsta şi plătiţi 2,6 lei pentru el.
Cc ia biletul şi îi întinde banii.
T#1: Şi…să nu se mai întâmple!
Cc: Vă mulţumesc.
T#1 nu mai zâmbeşte.

Va urma!
 

Trenul de unde până unde?

Ruta CFR Bucureşti – Brasov, tur-retur, nu mai are aproape niciun secret pentru mine. În ultimii zece ani am bătut-o cu toata gama de trenuri, de la personale împiedicate la cele mai fiţoase intercity-uri, în diverse stări, de la treaz sau rupt de somn, până la rupt în gură de beat sau mahmur, în diverse intervale de timp, de la cel optim până dincolo de zece ore, în diverse posturi, cu bilet întreg, redus sau, în special, fără bilet. Dacă s-ar înfiinţa o probă olimpică la mersul cu naşul, ruta asta ar fi specialitatea mea.

Sâmbăta trecută am fost în situaţia de a-mi pune din nou în practică cunoştinţele, deşi în ultima vreme mersul cu trenul a fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Aşadar…

8:15 – în aşteptarea rapidului de 8:30 către Braşov, amestecat cu puzderia de călători dornici să se bucure de zăpada muntelui, de uninominalul votului, de gratuitatea călătoriei sau pur şi simplu să profite de weekend-ul prelungit cu o zi naţională. Trenul întârzie să apară.
8:20 – forfota se înteţeşte, trenul lipseşte; răbdarea rezistă.
8:23 – cu şapte minute înainte de plecare, trenul e gata garat şi pregătit să fie luat cu asalt. Instant, la fiecare uşă, s-au format pâlnii de călători. Am ales să stau deoparte şi să vânez un vagon mai neînghesuit.
8:28 – naşul mă informează, la cerere, că un bilet până la Sinaia face 420 de lei vechi. Un bilet cu loc, evident. Dar care loc!? Un rânjet printre dinţi şi o hotărâre fulger. Iau acceleratul de fără un sfert!. Mulţimea de călători încă dădea pe afara din garniturile, cică, suplimentate.
8:30 – trenul pleacă ticsit cu călători. Eu îmi urmez resemnat paşii la linia vecină în aşteptarea acceleratului salvator de fără un sfert.

Ajuns pe peronul învecinat, o linişte suspectă îmi ridică un mare semn de întrebare în dreptul diblei. Niciun tren garat şi doar doi, trei ticuţi rătăciţi pe peron. Următorul pas: stânga împrejur pentru aprofundări. Ajuns faţă în faţă cu Plecările, am constatat indignat dar şi hlizit că, atunci când am căutat la repezeală pe mersul trenurilor o soluţie de backup în caz de avarie, ochii mi-au alunecat o ora în jos. Fără un sfertul ţinea de ora zece şi nu de ora nouă. Ueee, ueee, ueeeeeee… Revelion 2009.

După ce am tras de coadă timpul, hoinărind prin Gara de Nord timp de aproape o ora, m-am prezentat la acelaşi peron cu douăzeci de minute înainte, când, culmea, trenul tocmai gara. Păi aşa mai merge, nene. Să aibă timp omul să-şi suie şi el plasele de rafie fără să răstoarne murăturile. Şi cum toata lumea a apucat să se urce din timp, până şi fumătorii, care îşi stinseseră ţigările cu câteva minute înaintea orei de plecare a trenului, acceleratul a găsit să îşi urnească locomotiva cu două minute înaite chiar. Deci, mare grijă pentru întârziaţi: acceleratul de zece fără un sfert nu se lasă prins pe ultima sută de metri. Ce sa mai… dusul a fost o călătorie de 10 lei.

La întoarcere, în schimb, a fost la fel… acelaşi preţ.

E ceva deja firesc ca imediat ce se scutură cerul de câţiva fulgi, hop, apar şi întârzierile pe CFR. Şi din 25 de minute se fac 45, şi din 45 se face ora. Aşa se face că după o oră de joc de glezne în gara Sinaia, m-am urcat întru-un final în trenul întârziat, cu intenţia de a dovedi şi zecile de pagini ramase din cartea pe sfârsite. După ce m-am instalat într-un compartiment liber şi m-am cufundat în lectură, la mai puţin de cinci minute de la plecarea trenului din gară, brusc s-a făcut beznă. Criza mondială afectase într-un final şi garnitura de tren în care mă aflam şi care se grăbea domol spre capitală. La câteva minute, o lanternă atârnată de mâna unui nene, înainta către compartimentul în care mă confundam cu întunericul. Era naşul. Ajuns în dreptul meu, mi-a cerut legitimaţia de călătorie. I-am prezentat unul din biletele de zece RON pe care le-am primit rest la hârtia de 50. L-a compostat cu privirea, l-a bagat în buzunar şi a dat să plece. Dar staţi puţin am exclamat, ce facem cu lumina? Mi-a replicat un nu asta e problema, se rezolvă… continuându-şi drumul către celălalt capăt întunecat al vagonului. După alte câteva minute, întunericului i-a luat locul o lumină galbenă şi palidă. Intensitatea soluţiei găsite se dovedea una extrem de scăzută. Conformat, mi-a aruncat din nou ochii pe rândurile cărţii. După trei pagini citite simţeam deja o lipsă acută de fosfor în organism. Am renunţat. Mi-am vârât cartea în gentuţă şi m-am lăsat pradă acordurilor dure din căşti.

În apropiere de Ploieşti, un miros de sarmale materne îmi dădea târcoale nasului. Varză, frate! Panicat, mi-am deschis geanta şi am început să cercetez pungile cu bolul cu sarmale, ce nu l-am putut refuza, care şi-a făcut loc cu greu printre elementele de papetărie din interiorul ei. Dar totul era neatins. Nu se vărsaseră nimic. Nimic, nici măcar nervii. Cartea lui Liiceanu avea aceeaşi prospeţime; nu devenise o carte de bucate.

Mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-un alt vagon luminat, unde mi-am putut continua nestingherit lectura. Odată ajuns în Bucureşti am hotărât că, în ceea ce mă priveşte, contractul cu clandestinitatea pe CFR a fost prelungit pe termen nelimitat.

CFR Călători vă urmează drum bun!