Cocoşul din balcon

Astăzi de dimineaţă târziu sau, mai bine spus, astăzi după-amiază devreme,  în timp ce ieşeam din bloc spre a mă îndrepta ca tot omul către uzină, mi-a fost dat să aud pentru a treia oară în ultima lună un cântec de cocoş ce răsuna impunător prin una din ferestrele larg deschise ale vecinilor ce se bucurau de aerul primăvăratic al începutului de zi.

Acuma, nu ştiu exact dacă cucurigul provenea de la un cocoş captiv în FarmVille, dacă vecinul şi-a amenajat un coteţ de găini în balcon pentru a dispune de suficiente ouă de Paşte sau dacă şi-a pus ceasul deşteptător să sune pentru a mulge vaca la o oră fixă. Ideea e că trebuie să facă ceva şi să sugrume trilul păsării de curte din apartament. Nu de alta, dar cu cât cântatul cocoşului se înteţeşte, vulpea vecinei de la parter şi uliul vecinului de la zece devin tot mai agitaţi.

Se întâmplă în Voluntari

img_0525Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.

Acum nu ştiu dacă acestea evenimente se întâmplă şi la voi în capitală, însă cu siguranţă în lumea care trăiesc eu acest lucru este firesc. Nu pot da vina pe bieţii oameni pentru urmarea firească şi matematică a vieţii lor. Controlul este pierdut de mult timp iar viaţa lor flutură după cum bate vântul. Cu toate acestea îmi doresc de multe ori ca sinusoidala vieţii lor să fie redusă la o linie dreaptă cu sunet de deces sau măcar să ne schimbăm rolurile. Ei să simtă frustrarea iar eu să simt cum decurge o viaţă marcată de nesimţire şi tupeu ca a lor.

Evoluția de ghenă

O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.

Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase  pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.

Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.

Viaţă în bloc

blocuri-vechi

Locuiesc cu chirie într-un bloc cu zece etaje. Sunt unul dintre aceia veniţi de la “ţară” să sufoce capitala. Îmi cunosc majoritatea vecinilor în măsura în care îmi cunosc şi zilnicii companioni de pe RATB şi METROREX: parcă ne ştim dintotdeauna dar ne ignorăm reciproc. În afară de dom’ administrator, oamenii de serviciu, vecinii de etaj cu care mai dau ocazional nas în nas şi alţi doi, trei vecini mai “prietenoşi”, nu prea mă bag în seamă cu nimeni. Chiar dacă în înghesuiala din lift e loc suficient pentru un “bună-ziua”, respectul exprimat în cuvinte se risipeşte imediat ce uşile cutiei paralelipipedice se deschid. Viaţa la bloc s-a schimbat mult după ’89 în Bucureşti. Apar regulat feţe noi şi dispar subit feţe familiare, iar în general oamenii nu mai sunt aşa preocupaţi de cine le este vecin. Istorioara de mai jos scoate în evidenţă exact contrariul.

Cu câteva luni în urmă am fost distras din letargia de sâmbătă seara de o serie de sunete stridente ale soneriei care îşi intrase serios în rol. Nu aşteptam pe nimeni, administratorul nu prea are fetişuri d-astea de weekend, Boboteaza trecuse, Paştele era încă departe, deci popa n-avea cum să fie. Şi totuşi, cin-să fie? Când m-am uitat pe vizor, luneta acestuia mi-a desluşit în ochiul drept o siluetă masculină. Am descuiat şi am ieşit discret. Până să apuc să pun vreo întrebare individul necunoscut cu ochelari pe nas şi mapă la subraţ, acesta m-a abordat regulamentar printr-o frază rostită maşinal: Sunt Pisică de la apartamentul 13, noul şef de scară, bla, bla, bla, bla… După primele cuvinte rostite, primul impuls a fost să-l întrerup şi să-i spun: Sunteţi Pisică, staţi puţin că aţi greşit interlocutorul…. Mitzule, ce-ai mai făcut mă nenorocitule? Ia vino încoa’ că te caută un domn! Dar nu, n-ar fi fost frumos din moment ce motanul meu s-a lăsat de prostii iar eu nu cunoşteam adevăratul scop al vizitei respectivului domn. Bun, am zis atunci, şi cu ce vă pot ajuta? Iar Cat-Man repetă: Pisică sunt, de la apartamentul 13, noul şef de scară, am nevoie de datele tale din buletin. Eşti chiriaş aici, nu? În momentul ăla am simţit cum un val de căldură mă trece din jos în sus, cu retur, răstimp în care piticii au început să mi se înghesuie pe creier, unul câte unul. Puţine lucruri mă scot din sărite, ori abordările „securistice” sunt în topul “preferinţelor” mele.

Am apucat să catapultez printre dinţi un tăios: da’ la ce vă trebuie? Asta până să-mi vină toţi piticii. Şi imediat omul a început să îmi explice că aşa e procedura, că el stă în blocul ăla de treizeci de ani, că ÎNAINTE era o ordine, că se ştia exact cine, cum stă, că ACUM lucrurile nu mai funcţionează cum trebuie, că eu trebuie să-l respect pe el că el are copii de vârsta mea, că eu puteam să-i fiu copil, că dacă e nevoie o să vină şi poliţia şi tot aşa.

Cu nodul în gât şi miile de injurii, ca să nu zic pule, pe vârful limbii, mă străduiam să-mi păstrez răspunsurile la limita decenţei, repetându-i pe un ton mai mult decât iritat: Omule, nu te cunosc, nu-ţi dau nimic. Ce nu-nţelegi? Şi termină cu ameninţările asta că nu mă intimidezi!

A nu se înţelege că am ceva împotriva respectării obligaţiilor ce trebuie să le aibă un locatar model. Ceea ce m-a iritat la culme a fost modul de abordare.

Într-un final a cedat, nu înainte de a încerca a mă face conştient, pe un ton ameninţător, de gravitatea refuzului meu. După ce a plecat nici că l-am mai văzut prin bloc. Habar n-am cine este şi nici nu mă interesează. Şi cu siguranţă nu a fost un personaj fictiv pentru că altfel, Max, prietenul meu imaginar, cu siguranţă mi-ar fi atras atenţia.

Acuma lăsând gluma la o parte, cred că nu e bloc mai vechi de 89 să nu îşi aibă securiştii” lui. Odată cu trecerea timpului, unii dintre ei s-au mutat la ţară”, alţii s-au mutat pe lumea cealaltă, dar au rămas suficienţi bântuind scările blocurilor cu aura epocii de aur în jurul capului. Că au fost băieţi cu ochi albaştri cu acte în regulă sau doar simpatizanţi activi ai fostului regim n-am de unde să ştiu, şi contează mai puţin acum. În schimb mă cuprind toate spumele când ştiu că printre noi trăiesc bestii care au năruit destine, cultivând frica şi teroarea şi, culmea tupeului, mai au nesimţirea să facă uz de aceleaşi metode şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca acum douăzeci de ani.

Dacă e vorba să se ia o atitudine împotriva acestor reziduuri sociale, cred că cea mai bună soluţie ar fi contracararea frontală a discursului lor folosind aceleaşi metode de intimidare. Poate aşa vor conştientiza că în spatele lor nu mai e decât zidul, nu şi întreaga structură miliţienească.

ţi-ai dracu’ de securişti!

Rețete din preparate de bloc

    Bună ziua, dragi locatari! Vă invităm să ne fiți alături la o nouă ediție a emisiunii „Să mâncăm nervii!”. Invitatul obișnuit al emisiunii, vecinul de deasupra, ne-a făcut o surpriză deosebită prezentându-ne una din rețetele sale matinale preferate, și anume „Tocătură țărănească de nervi alături de somn tăvălit cu ciocanul”. Dar iată despre ce este vorba:

-Ingrediente: pachețele de nervi (împrumutate de la vecini), somn dulce, picături chinezești, ciocan, bormașină, cuie, scânduri, un pet de bere de 2000 ml.

-Mod de preparare: se toacă mărunt nervii, adăugându-se pe parcurs câteva picături chinezești cu ciocanul. După vreo oră, se dau pe gât rapid 500 ml de bere. Se ia bormașina și se călește somnul dulce până la punctul de fierbere, adăugând cuiele unul câte unul. După încă jumătate de oră, se mai sting 500 ml de bere. Cu ultimele picături chinezești rămase, se fărâmițează nervii complet, întorcându-se în același timp somnul  pe toate părțile până la epuizare. Scândurile și cuiele rămase se aruncă la final, împreună cu berea rămasă, peste amestecul obținut, ținându-se încă 60 de minute la foc automat. Porția rezultată este pentru trei etaje.

   Realizatorii emisiunii împreună cu bucătarul vă doresc poftă bună !