Mike Godoroja&Blue Spirit în Hard Rock Cafe

Luni, 26 Octombrie, de la ora 20.30, Mike Godoroja&Blue Spirit vor susține o reprezentație de excepție în Hard Rock Cafe.

Așa cum spune comunicatul de presă, „va fi o seară de neuitat! O chemare către blues-ul de natura arhaică, îmbinându-se estetic la nivelul relației artistice dintre cei doi cunoscuți artiști, Mike Godoroja și Dan Mircea Cipariu, la care se vor adăuga intervențiile unor artiști extrem de speciali: Analia Selis și Ansamblul Trei Parale. Stări de conflict sau bună înțelegere, momente de improvizație la limita bunului ghid artistic care este autoironia sau instant composing, iată doar câteva repere ale unui show pe care îl anticipăm ca fiind de neuitat.”. Tot din comunicatul de presă, aflăm câteva repere ale celor trei invitați speciali prezenți în seara de 26 Octombrie:

Dan Mircea Cipariu (poet)

-membru al Uniunii Scriitorilor din România, președintele secției POEZIE–Asociația Scriitorilor București, câștigător al unor premii importate în poezie, autor al volumului de poeme Tsunami, primind premiul Asociației Scriitoriilor din București, în anul 2006. A inițiat și organizat în Iulie 2009 prima ediție a Maratonului de
Poezie și Jazz.

Analia Selis (Argentina)

-Analia Selis este o tânără de 27 ani, originară din Argentina. Absolventă a Facultății de Arte Muzicale din San Miguel, Argentina, Analia are un trecut muzical impresionant, atât în ceea ce privește performanțele obținute (diploma în educația muzicală și diploma pentru perfomanțe vocale), cât și în ceea ce privește reușitele artistice. Inspirația sa pentru compunerea pieselor provine din cultura și
tradițiile Argentinei, din situația social-politică a țării sale.
Ansamblul Trei Parale (Muzică Tradițională Românească)

-Grupează tineri orășeni atrași de muzicile vechi specifice spațiului carpatic, alăturând muzicilor tradiționale românești și pe cele ale altor etnii ce trăiesc aici (evrei, maghiari, țigani). Principalul rol în concepția și direcționarea activității formației îl are Florin Iordan (fluiere, cobză), etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român.

Vaya con Dios, Señora

Toamna mohorâtă ce se încăpăţâna să îşi facă simţită prezenţa nu a venit cu mâna goală şi i-a readus cu ea, marţea trecută, de data aceasta în capitală, pe belgienii de la Vaya Con Dios. Contextul m-a regăsit şezând regulamentar pe unul din scaunele Sălii Palatului, chiar în intervalul desfăşurării concertului, printre cele câteva mii de spectatori prezenţi la eveniment. Lume multă, de toate vârstele, dominată de reprezentantele sexului frumos, atmosfera premergătoare concertului ducându-te cu gândul mai degrabă la o seară de teatru.

Sala, plină ochi, nu a fost nevoie să îndure linişte mai mult de un sfert de oră peste ora de începere anunţată oficial. Pianul, contrabasul, bateria îşi aşteptau cuminţi stăpânii. Curând, luminile s-au stins iar aceştia au intrat pe scenă luându-le în primire. La puţin timp, a apărut şi vedeta serii, Dani Klein, în aplauzele timide ale publicului. O doamnă bine, elegantă, extrem de jovială. Reprezentaţia a început lin, pe ritmuri de jazz şi a menţinut în mare măsură aceeaşi linie până la final, chiar dacă pe durata show-ului de aproape o oră şi jumătatea s-au lăsat auzite şi acorduri de blues sau chiar pop. Până şi orchestraţia hiturilor ce i-au făcut celebrii au fost puse pe ritmuri de jazz şi de blues, fiind presărate cu momente în care fiecare din cei şase instrumentişti îşi demonstrau măiestria în ale instrumentului. Peste toate, vocea inconfundabilă a artistei care a sunat impecabil. La fel ca şi toate celelalte instrumente. Sonorizare a fost la mare înălţime. Acustica sălii, asemenea.

Repertoriul a fost unul variat şi adaptat după cum spuneam şi mai sus la condiţiile unui concert de jazz. Au fost de la piese cunoscute precum What’s a Woman sau Puerto Rico până la preluări ale unor melodii africane, ţigăneşti sau chiar a săniei noastre cu zurgălăi.

Finalul mi-a reamintit ce înseamnă o formaţie care se lasă într-adevăr bisată. Reveniţi pe scenă după minute bune în care publicul se îneca în aplauze, vedetele serii au mai interpretat încă două piese, ultima dintre ele, Nah Neh Nah (melodie pe care chindăriţa din spatele meu a invocat-o de la începutul reprezentaţiei), ridicând întreaga sala în picioare. Am plecat plăcut surprins de prestaţia doamnei dar şi a colegilor săi de scenă.

În derivă

Suntem construiti sa reactionam la stimuli externi. E o trasatura fara de care nicio vietate de pe planeta nu ar fi capabila sa supravietuiasca. Pana la un anumit punct, noi – oamenii – nu suntem decat niste animale care si-au diminuat din simturi. Dincolo de aceasta limita trasata imaginar, se proptesc de arborele evolutiei trasaturi noi, cum ar fi si capacitatile de a induce si de a (auto)sugestiona, care fac ca noi – aceeasi oameni – sa fim prizonieri ai propriilor noastre sentimente.

E uimitor uneori cum anumite stari se pot declansa, completa sau intretine numai cu concursul unor acorduri sonore. E uimitor si in egala masura de admirat cum cineva poate defula pe portativ partituri care au forta de a reproduce sau de a induce stari similare cu ale sale, cu ale autorului, persoanelor straine de acele trairi datatoare de viers. De altfel, un atribut desavarsit intalnit in orice manifestare a artei.

Drifting sunt cele 3:32 de minute marca Peter Green care imi dau inconjurul gandurilor de vreo trei zile. La auzul lor nu imi vine decat sa ma desfasor nepasator si conformat in fotoliu si sa ma cufund intr-o letargie recursiva. Trei minute si jumatate ascultate obsesiv, inlantuindu-se intr-un ciclu ce pune parca timpul in cui. Efectul e mereu acelasi si ma poarta in continuare, in deriva…