Invidie versus talent

   Deci, da. Talentele nu pot fi stăvilite. Cel puţin, nu în România. De la o vârstă fragedă, până la bătrâneţe, de la cel mai mic la cel mai mare, iată cum românii îşi exprimă năduful, într-o formă artistică, demonstrând tuturor că în oricare din noi sălăsluieşte o sămânţă de cântăreţ, care nu trebuie decât un pic udată pentru a deveni un adevărat arbore plin de sunete şi triluri suave, alături de o încărcătură a mesajelor plină de vers şi sentiment.

   Aşadar, premiul acestei săptămâni merge la trupa Brigada A.M., un duo de succes care ar avea şanse reale să cucerească inimile ascultătorilor. Având la bază un stil muzical bine ales, cei doi băieţi, mustind a talent, se joacă cu fiecare cuvânt alăturat portativului, oferind auditoriului un mesaj puternic, tranşant, care reflectă atât probleme sociale, cât şi personale. „Stilul Oprişan”, un lait motiv al poveştii muzicale, se potriveşte ca o mănuşă socialului scos în evidenţă destul de clar: „iad”, „rai”, „frăţioare”, „femei”, „mă-ta”, „te fugărim”. Nu lipseşte nici componenta temporală, proiectată sub linia speranţei, pentru un orizont plin de candoare: „o s-o ducem mai bine an după an, e stilul nostru, stilul Oprişan”.

   Savuraţi, aşadar, această feerie muzicală!

 

 

   Evident, nu puteau să lipsească şi săgeţile critice, aruncate într-un mod atât de acid încât alunecă pe o pantă mânjită cu nesimţire. Astfel, o anti-trupă, nişte indivizi care probabil nu au terminat nici grădiniţa, batjocoresc munca celor de la Brigada A.M.. Numele lor este Brigada P.M., afişat cu o indolenţă crasă pe site-uri. Mesajul acestora este unul infect, plin de măscăreli şi derizoriu. Din cauza celor ca ei, lumea muzicală românească nu va scăpa niciodată de noroi. Să vă fie ruşine, măi celenteratelor!

 

 

   Din fericire, cei de la Brigada A.M. nu s-au lăsat mai prejos şi le-au dat o replică celor ca Brigada P.M., avertizându-i că ceea ce fac ei este o muncă serioasă, în care se investeşte suflet, energie iar succesul de care se bucură nu este unul întâmplător. Evident, mesajul este exprimat în „stilul Oprişan”, tranşant, clar dar având cuvinte bine alese. Aşa că, pardon, fraierilor, aveţi grijă! Brigada A. M. rules!

 

P.S.:  Să moară caca dacă mai înţeleg ceva din ţara asta.

Mic scenariu de toaletă

   Aşa cum se ştie, toaletele sunt locurile acelea unde lumea face pipi şi caca, fiecare în ce poziţie doreşte. Toaletele sunt acasă, afară în curte sau în baruri, în avioane, în lifturi sau chiar în casa scării, că aşa au vrut oamenii să le construiască sau să şi le închipuie.

   Unele dintre ele sunt dotate, că au fost indivizii mai precauţi, cu accesorii de spălat pe mâini, chiuvete şi săpun, gen. Lucru inteligent, în esenţă. Sau nu, depinde cum priveşti lucrurile. Să luăm de exemplu o cârciumă. Una cu trafic, plină de aparate de regenerat berile, care, evident, trebuie să-şi îndrume scurgerile de lichide către o budă. Îl luăm ca model pe domnul Pipinel, un personaj fictiv. Ce face domnul Pipinel când senzaţia de rupere de nori din dreptul vezicii nu-i mai dă pace pe scaun? Se ridică elegant de la masă, îşi cere scuze în faţa doamnelor şi o ia la pas uşor iniţial, alert, mai apoi, către toaletă. Unde, dacă are norocul să fie liber, se va naşte a doua oară instant. Odată încheiată operaţiunea, omul nostru scutură cu nesaţ robinetul, îl aşează plăpând în panatalon şi, normal, dă să-şi clătească mânuţele. Bang! Nu avem chiuvetă în budă! Păi, ce face? Punem crenguţa pe clanţă, după ce în prealabil am mângâiat smotocelul, ieşim să ne spălăm şi apoi revenim la partida de bridge.

   Bun, dar ce să înţelegem de aici? Să-l luăm exemplu şi pe domnul Fifinel, colegul de masă al domnului Pipinel. Domnul Fifinel, la un moment dat, va încerca şi dumnealui aceleaşi senzaţii de facere, drept urmare se ridică vioi de la masă, se scuză în faţa doamnelor şi ţuşti către pipilică. Omul intră în sanctuar, pune mâna pe clanţă, aceeaşi pe care a atins-o şi colegul Pipinel iar apoi pune mânuţa pe smotocelul din dotare, eliberându-i raza laser. În acest moment putem spune că s-a produs joncţiunea, în sensul că prin intermediul clanţei cocoşelul lui Pipinel a făcut cunoştinţă cu cocoşelul lui Fifinel. Cazul acesta este unul fericit pentru că cei doi indivizi sunt nişte oameni curaţi, cu analizele la zi, şi lipsiţi de culturi de parameci, amibe sau ciupercuţe săltăreţe care sălăşluiesc acolo jos.

   Prelungind un pic problema, presupunem că la un moment dat va exista un domn X mai şturlubatic şi plimbat cu ciocul de raţă prin mai multe bălării, care va pune mâna sa de bărbat pe clanţa toaletei, după ce în prealabil îşi va scutura intrumentul de golire. Şi cum chiuveta este în afară, o parte din monstruleţii ăia mici care mişună prin părul pubian va călători direct pe clanţă, urmând mai apoi alte trasee, către alte destinaţii de vacanţă. Este un scenariu paranoic dar aşa sunt eu, mulţumesc.

   Discutând această problemă cu domnul Şacalu’, un bun prieten şi specialist în exterminarea de bun-simţ, am construit în creier un alt scenariu de probat. Să presupunem că domnul Şacalu’ o ia la picior către toaletă, cu gânduri de geneză. Geneză care implică şi un sul de hârtie igienică. Omul, bine-crescut de altfel, ar putea să facă o glumă proastă şi să mânjească, numai un pic normal, clanţa cu puţină materie reciclată proaspăt ieşită din funduleţ. Se spală omul mai apoi, la chiuveta din afara budei… Dar oare domnii Pipinel şi Fifinel, când vor fi mai apoi nerăbdători, atenţie-foarte nerăbdători!, să-şi golească săculeţii de pipi, cum vor proceda după ce vor închide uşa toaletei şi vor pune mânuţa pe căcuţa lăsat de domnul Şacalu acolo? Vor face pe ei au ba?