Primarul Neculai Onţanu promite peste 20 de locuri de parcare în 2011!

• Aberația de intelect, Promo •

Primarul sectorului 2, domnul general Onţanu, promite alegătorilor săi asigurarea unor condiţii civilizate de trai şi în acest an. Astfel, după ce în 2010 a bifat în timp record toate punctele de pe agenda de lucru, edilul şi-a permis un respiro în ultimele patru luni din an (în care, practic, a elaborat strategia pentru 2011). Astfel, primarul „cel mai bun dintre primari” (cum este alintat în mod frecvent de bătrânii care reuşesc să se ridice după ce primesc la sărbătorile legale porţia de fasole cu cârnaţi şi paharul de ţuică – pahar de unică folosinţă, alb, 200 cc, colectat în ghena specială pentru deşeuri din plastic) a decis construirea a nu mai puţin de 20 de locuri noi de parcare, mulţumind astfel votanţii sectorului 2.

Hotărârea ţinteşte exclusiv magazinele ambulante MIC.RO (practic, camioanele MIC.RO), care tot timpul parcau pe raza sectorului 2 oriunde apucau, încurcând în mod evident traficul de maşini de pe trotuare dar şi posesorii de cîini care erau astfel nevoiţi să iasă cu animalele în stradă, riscând să fie călcaţi de şoferii imprudenţi.

Iată cum, prin această decizie, lucrurile vor reintra în normal: locuitorii vor putea parca maşina la buza scării (dacă locul este marcat de ei) iar dimineaţa vor putea să-şi lase animalele preferate să se cace în voie pe trotuar.

Vă mulţumim pe această cale, domnule Onţanu, că existaţi şi vă dorim la cât mai multe mandate!

Povestea în care p#la amicului meu este mai lungă decât braţul justiţiei române

• Martor şi tartor, Promo •

     Printr-o nefericită întâmplare, un prieten a avut ceva acte de înmânat pe la Judecătoria Sector 2. Evident, alături de dosarul cu pricina, amicul meu a trebuit să lase acolo şi câteva sute de neuroni nevinovaţi, prinşi la mijloc în confrunatarea cu sistemul. Sistemul de căcat, da.

   Firul evenimentelor începe pe la ora 9.00 dimineaţa, la biroul Judecătorului de Serviciu. De ce la ora 9.00 şi nu mai devreme sau mai târziu? Pentru că vocea de la Informaţii (sau Relaţii clienţi, oricum nu contează titulatura, tot sictir şi dezinformare este) i-a comunicat domnului despre care povestesc faptul că programul începe la ora 9.00 şi durează până la ora 14.00. Tehnic vorbind, funcţionarii de acolo încep la ora 9.00, aşa e, doar că joncţiunea libidinoasă cu clientela (fie ei justiţiabili sau avocaţi) purcede de la ora 10.00.  O mică scăpare, putem trece cu vederea. Ce mai înseamnă în ziua de azi o oră în plus sau în minus..?

   Bun. Ajunşi acolo, amicul şi soţia constată că sunt pe poziţia a şasea la faza finală a calificărilor pentru accesul în biroul de Registratură. Evident, în cele 60 de minute participanţii la maratonul nervilor de oţel au crescut în număr, suficient cât să se creeze numeroase schimburi de opinie, păreri vis-a-vis de orice dar şi sfaturi cu aere de superioritate ale avocaţilor. Dar, cel mai important lucru, această adunătură de proşti plătitori de taxe la statul infect român a format o coadă! Da, o coadă, acest element distinctiv al poporului mioritic, acest brand de ţară autentic. „Explore the Carpathian garden but, please, make a coada!”.

   Sărind peste primul rând de neuroni sacrificaţi pe talerul justiţiei, amicii mei aşteaptă intrigaţi deschiderea uşii de la biroul cu pricina. Tic-tac, tic-tac, tic-tac… Pam-pam! În uşă apare el, Nemuritorul, Stăpânul holurilor şi operaţiunilor de ghidare, Marele păzitor de funcţionari şi cafele, Purtătorul de cămaşă albastră şi pantaloni negri (să ne înţelegem, echipament de vară), ei bine, Jandarmul! Botezat ad-hoc Darth Wader. Şi începe calvarul şi transpiraţia. „Cine e la Legalizare? Dumneavoastră? A, nu? La Depunere? Acte dosar? A, la Ridicare acte? Poftiţi! Staţi doamnă, aşteptaţi! La ce sunteţi? Legalizare? Depuneţi sau ridicaţi? Poftiţi? Cine e următorul la Depunere?”… Şi aici intră în scenă prietenul meu: „Noi suntem!!!” Şi au intrat. Dar la care din cele cinci birouri? „Fiţi amabil, un dosar de divorţ…?”. Şi Darth Vader, trăgând cu nesaţ un Bar de IQ negativ prin masca de păr din nas spuse: „ Aha! Păi dumneavoastră nu sunteţi la Depunere acte, în acest caz!”. „Păi, ba da, am venit să depunem actele, cererea… Nu?”. „Păi, nu! La Depunere se depun actele în cazul unui proces deja deschis. Dumneavoastră sunteţi la Acţiune pentru că deschideţi o acţiune nouă”. Mămucîîî, ce acţiune demnă de războiul stelelor verzi a avut amicul meu prin cap… Evident, s-a reîntors la coadă cu nevasta şi stai în p#la mea şi aşteaptă ca gibonul să iasă în uşă să scuipe „Acţiuneee!”.

   Între timp lumea se vânzoleşte, timpul trece, neuronii mor, transpiraţia iese şi prin cur iar Acţiunea morţilor mă-sii rămâne ascunsă undeva în gâtul stăpânului negru de uşă. Când în sfărşit se aude cuvântul magic, stupoare! „Domnu’, nu intraţi acum, e rândul doamnei avocate.”. Mii de tunete şi fulgere! Sau, mai degrabă, mii de p#le în gâtul şi-n ochii gibonului, Tribunalului, sistemului… „Adică, nu era rândul meu..?”, întrebă un pic gâtuit amicul meu. „Păi, nu că acum e rândul doamnei avocate. Ştiţi, aşa e regula, un civil, un avocat, un civil, un avocat..”. Se băgă şi avocata care urma să păşească triumfătoare pragul biroului Zeului de serviciu: „Aşa este, să ştiţi, este o regulă internă. Alternativ un avocat, un justiţiabil.” Să moară caca! Un justiţiabil! Ce mândru se simţi prietenul meu! „Păi doamnă, dacă sunt justiţiabil, ce am în minus faţă de un avocat? Am venit ca prostul de atâtea ore?”. „Mergeţi, dom’le, şi întrebaţi conducerea! Aşa e regula!”, scuipă venin Darth Wader. Poţi să nu renunţi la luptă? Futu-i…

   Într-un final, avocata de dinainte, acea rasă ariană superioară pulimii de la coadă, iese triumfătoare şi cei doi prieteni intră la Marele Judecător de Serviciu al Clanului de bugetari obosiţi şi sictiriţi, depun actele (chestiune de câteva minute viteză), semnează cereri, lasă timbre, completează formulare, mai lasă nişte copii, neuroni, păr alb, îşi scuipă în sân şi află că finala va fi peste 6 luni! „Cum, dom’le, trebuie să aşteptăm încă 6 (şase) luni pentru încă cinci minute de dat m#ie sictirului unui alt judecător?”. Ei bine… da! Dacă aşa a spus calculatorul… Bine, există soluţia depunerii unei cereri de preschimbare a  termenului, adică o altă coadă, o altă cerere, acelaşi Darth Wader, încă o cohortă de neuroni morţi. M#ie, mă, ţară bananieră!

   Nu este prima dată când sistemul se cacă pe contribuabilul mărunt şi tolerant. Enervant, nu? Nu era mai bine dacă în loc de „La revedere, mulţumim!” (#¤%#¤%&#&!!), cei doi cetăţeni ar fi spus „Mulţumim, vă dorim un minus 25% la mai mare!”…?

Lady Ca(n)ca(n) sau Doamna Gaga

• Mondenării, Promo •

   Deşi nu sunt un fan învrăjbit al mondenului, nu pot să nu remarc titlurile care anunţă, strident, isprăvile şocante ale duduii Lady Gaga. Ba că a avut chiloţi de plasă în concert, ba că a făcut un videoclip cu tente homosexuale (wow!), ba că a luat bani de la un miliardar rus ca să-l bage în videoclip, ba că nu ştiu ce. Şi peste tot, titluri: Lady Gaga şochează din nou!. Adică??

   Ultima „ispravă” de acest gen am găsit-o astăzi prin presă: Şoc! Lady Gaga a pozat în haine de bărbat! Controversata, extravaganta, etc.! Ce mare sculă o fi ca o tanti (celebră sau nu) să pozeze în haine de bărbat? Ce-i atât de şocant? Adică e mai aiurea decât un roacher cu plete, pantaloni de piele rupţi în cur şi machiat cu negru? (să nu mă înţelegeţi greşit, rock rules!) Da, ar fi fost un pic pe lângă drum dacă ar fi pozat în haine de bărbat iar mai apoi, după ce şi le-ar fi dat jos, să arate p#la către obiectiv. Atunci să te ţii! Lady Gaga şochează: în sfârşit, i s-a sculat! Dar aşa, anost, doar cu nişte ţoale de mascul corporatist, pe cine dracu’ şochează? Şi, mai ales, de ce?

   Lăsând la o parte tentativa de muzică pe care o face, această „divă” a scenei mondene internaţionale îşi bazează imaginea şi renumele pe seama unei echipe de băieţi (şi/sau fete) care nu fac altceva decât să arunce presei tot felul de căcaturi forţate, menite să se înfigă în ochii celor care le gustă, transformând-o fals în nu ştiu ce mare controversată, sărită de pe fix sau orice altceva. Şocant să fie, neapărat!

   Îi sugerez distinsei doamne Gaga să lase prostiile deoparte, să-şi revizuiască atitudinea de paparudă plină de şoc şi să se apuce de cântat serios. Nu de alta dar sunt sătul deja de şoca(n)ţii de la AC/DC sau Rammstein încât să mai pot înghiţi şi isprăvile dumneaei. A, şi să nu uit de Petrică de la Roman, se ştie! Şmechere, şmechere!

Proust-ernare matinală

• Martor şi tartor, Promo •

Într-una din dimineţile săptămânii trecute m-am trezit, aşa cum mi se mai întâmplă din când în când [1], îngenuncheat de alcool. N-a fost o incursiune obraznică în tărâmul zeului Bachus ci o descătuşare de energii sub auspiciile regelui Ursus şi a unuia dintre amicii săi, Cerbul Cornel.

Vrând-nevrând, a trebuit să fac ochi şi să iau la paşi drumul către birou. Şi cum mă deplasam eu absent pe trotuar, cu papilele gustative încă îmbibate de bere de parcă mi-ar fi fătat pisica în gură pentru ca mai apoi să-şi urce puii în pod, printre neuronii inerţi, amorţiţi de alcool, am surprins fugitiv o frântură dintr-o discuţie purtată de doi tineri pensionari, probabil soţ şi soţie, care suna cam aşa:

– Nu-mi place, nici măcar nu are gust de lapte, a spus ea cu un glas mieros şi vădit dezamăgit.

Răspunsul lui nu s-a lăsat deloc întârziat, conturându-se într-o replică promptă, sacadată:

– Da’ de ce are gust? De căcat?

În secunda doi am tresărit instant de parcă aş fi gustat la propriu gluma. O suită de imagini cu mine numărând minutele până la terminarea zilei de muncă mi se derulară fulgerător prin minte. De căcat, aia era… Mă aştepta o zi de căcat.

[1] a se citi: pentru şefi – o dată la un an; pentru părinţi – o dată la şase luni; pentru medicul de familie – o dată la trei luni; pentru adevăraţii practicanţi ai sportului (cu berea) rece – de câte ori am ocazia.

Cum o dai, tot de căcat e

• Frustrări din cartier, Promo •

   Iarna se încăpăţânează să plece. Normal, o înţeleg. Doar am fost dăruită lumii când ea era stăpână şi nu vrea să mă lase singură. De fapt ea, săraca iarnă, se chinuie din răsputeri să acopere căcaţii. Gropile din asfalt. Griul. Cenuşiul. Cu ultimele puteri cerne fulgi frumoşi. Mari, strălucitori. Îngheaţă bălţile. Pune o punte între noi şi asfaltul de căcat. Dar noi tot o denigrăm. O dăm afară. O dorim afară. Nu o mai vrem. Vrem călduri de să ne căcăm pe noi. Vrem să punem în cuier hainele ca să ajungem să ne dorim să ne dăm jos de pe noi şi pielea. Vrem să renunţăm la bocanci şi la cizme ca să intrăm cu tocurile în asfaltul moale, să ne târâm picioarele în şlapii de plajă. Să căutăm o boare de umbră, de aer.

   Iarna nu e de căcat. Iarna îngheaţă lumea. O amorţeşte. Dacă-i frig, vrei cald. Dacă-i cald vrei rece. Dacă-i brună vrei blondă. Dacă-i scundă vrei înaltă. Dacă-i mică vrei mare. Dacă-i luni vrei sâmbătă. Dacă-i dulce vrei sărat. Dacă-i albă vrei neagră. Dacă-i a ta nu o mai vrei. Oricum o dai, tot de căcat e. De ce căcat? Ce probleme are lumea cu căcatul? Pute? Nu toată lumea se cacă? Nu e căcatul rezultatul a ceea ce băgăm în noi? Şi atunci de ce ne spargem în băşini şi ne strâmbăm când e vorba de căcat?

 

 

Pinguinulfurios.

Căcatul din noi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Căcatul, fie că vrem, fie că nu vrem, este parte din noi. Aşa dizgraţios, cum îl vede orice biped sănătos la cap, căcatul ne însoţeşte de la prima suflare pâna la ultima, evoluând odată cu fiecare dintre noi. Este ca un al doilea alter-ego, căpătând forme şi influenţe aflate într-o strânsă comuniune cu hrana materială şi spirituală pe care o îngurgităm de-a lungul vremii. Căcatul ne este înger şi demon, căci, nu-i aşa, nu-i bine cu el dar mai  rău fără el. Încercăm toată existenţa să-i dăm drumul, să rupem relaţia cu această  entitate puturoasă  care ne lărgeşte cururile şi, paradoxal, o facem cu o plăcere sadică, soră cu un amalgam de râs şi plâns, aşteptând în obscuritatea sufletului următoarea ceartă cu monstrul căcăniu din adâncurile noastre.

   Sunt oameni care adoră căcatul. Îl venerează atât de mult încât scopul lor în viaţă va fi să nu rateze nicio grămadă de fecale care ar putea să le iasă în drum. Fiecare căcăţel intrat în câmpul vizual al lor îi va înduioşa până la lacrimi, ridicându-şi mânuţele şi implorând infantil ajutor. Iar ei, iubitorii de căcat, îl vor lua ca atare, în braţe, şi se vor mânji sufleteşte cu materia urât mirositoare, până când Împuţiciunea Sa se va topi de tot. Şi tot aşa, din căcat în căcat, oamenii pro-fecale îşi vor urma calea, sperând de fiecare dată la o grămadă şi mai mare, şi mai mare, reglându-şi standardele după regula nescrisă a unui cerc vicios de rahat.

   Cine intră în căcat o face cu bună ştiinţă. Orice situaţie urât mirositoare şi îmbrăţişată cu ardoare va aduce după sine o alta, şi apoi o alta şi tot aşa. Căcatul devine drog iar sclavii acestei dependenţe vor intra în sevraj în fiecare clipă a existenţei lor lipsită de fecale. Vor căuta disperaţi minutele mânjite intens pentru a-şi satisface pofta nebună de mizerie, fără a-şi doza în vreun fel porţiile luate. Într-un final, căcatul va ajunge deasupra lor, îngropându-i maiestuos, alături de viermii aflaţi în universul etern al celor doi metri de sub scoarţa terestră.

Să fii fericit!

• Promo, Rătăciri lirice •

Ce bine este să tragi o linie… Uneori. Nu contează unde, pe hârtie sau doar în față.  Linia tot trasă rămâne. Și mai bine este faptul că, după aceea, încep să apară în fața pupilelor omuleții purtători de căciuli în forma semnului de întrebare. Care scot din buzunare, fiecare, câte o întrebare. Logic. Și apoi așteaptă răspuns, clipind enervant din ochișorii ăia ai lor plini de verde și de neștiință. Ce-or vrea să audă? Dacă sunt fericit? Nu, nu sunt.

Dă-o naibii de linie. Și de omuleți. Și de semne de întrebare. Prietenul meu, îl știu eu, amator de balsam de rufe și iubitor de soție frumoasă, îmi răspunde de fiecare dată același lucru. La aceeași întrebare. Iar el nu trage linii. El face liste. Căci așa i-a zis lui psihologul. Un șarlatan, părerea mea, numai că lui nu i-am dezvăluit asta. Îl văd luminat când face listele și nu vreau să-i înfrâng plăcerea. Păcat, totuși. La finalul fiecărei liste este trist. Odată, mi-a spus că nu are timp. Adică are dar nu pentru ce ar vrea el. În fiecare zi se trezește cu o desagă de timp dar fie îl consumă la serviciu, fie îl pierde pe drum. Iar apoi, când zărește soarele căscând pe cer a somnic, se uită în desagă și găsește doar resturi. Cioburi. Resturi de timp. Și nu știe cum să le închege. Deși mă întreabă de fiecare dată cum să facă asta, nu am avut bunul simț să mă interesez și eu pe la cineva de tehnica în cauză. Un indolent, ce mai…

Îl întreb din nou. Iar el îmi răspunde același lucru. Mi-a spus altă dată că cineva i-a făcut o vrajă. „Ce vrajă?”. „Între soare și lună găsesc același drum. Am încercat să-l iau pe ocolite, cu spatele, cu mașina, pe jos, îmbrăcat, dezbrăcat, bolnav, sănătos, cum vrei tu…Drumul este același. Chiar am încercat de multe ori să las pe jos firimituri de pâine, ca la întoarcere să-mi pară o schimbare…Au dispărut! Ufff!”. Ce om stresat, prietenul ăsta al meu. I-am zis să aibă grijă că stresul îi crește colesterolul. Treaba lui. Nu-l interesează. Indolent, ca și mine. Îmi tot repetă că el o să moară fie de cancer, fie de inimă. Nesănătos, ce mai…

Deci, eu trag linii iar prietenul meu face liste. Eu sunt nefericit. El îmi dă același răspuns la aceeași întrebare a mea. Se plânge de timp, de drum, de soare, de lună, de orizont, nu vede că e stresat, se întâlnește cu psihologul și mă tot întreabă cum să închege resturile de timp. Apoi vorbește de inimă și boala aia năprasnică. Căcat. Îmi crește colesterolul din cauza lui. Iar eu la șarlatani nu mă duc. Apoi plânge. Se plânge că a încercat să facă odată un proiect și nu i-a ieșit. Proiect. Ce cuvinte pompoase folosește prietenul meu! Se vede, e scriitor. Scrie poezii și citește în stele, pentru a-și face fond de cuvinte luminoase. Dar mereu îmi răspunde același lucru. La aceeași întrebare. Nu-l înțeleg eu sau…?

„Ești fericit?”

„NU”.

Cum cumpără PSD-ul voturile

• Politica e un pornostar, Promo •

   În plină pandemie de gripă porcină, porcul de România se pare că nu are nicio grijă. Așa cum a fost obișnuit, lăturile trebuie să rămână lături pentru conservarea șoriciului dâmbovițean, la grosimea potrivită. Gunoaiele prin care scurmă sunt aceleași de douăzeci de ani și par la fel de gustoase. Dimpotrivă, ar putea fi și mai bune, mai ales că sunt și din Europa, nu doar din curtea proprie. Și atunci, să nu se întrebe dacă există viață după Crăciun?

   Pe 7 iunie sunt alegerile europarlamentare, iar lumea este invitată să voteze pentru a decide, astfel, soarta, viitorul, încălzirea globală. Bullshit. Campaniile din media sau din drumul fiecăruia sunt obositoare și, oricum, mai mult enervează. De aceea, există sub-campaniile, vechi de când lumea. Mita electorală e la bază, așa cum a fost și va mai fi. Anul 2009 și evoluția, în general, nu au legătură cu acest aspect. Din păcate pentru cei care au de gând să mai strângă din gunoaie, există alții care le vor produce. Iar raportul nu este unul corect. 

   Am rămas scârbit vizualizând clipul de mai jos. Cazul, cu siguranță, nu este unul singular. Și nici pe cale de dispariție. Valoarea unui vot este de 50 de lei. Schimbarea pe care o poate avea în esență este, în consecință, una ieftină. În viziunea lor. Voi v-ați vinde? Există un preț pentru așa ceva?

Foto: Silviu Pavel

thumbmediumstage_redim

Tinerii şi ambiţoşii membri PSD sector 1 Bucureşti au început să bată facultăţile şi căminele studenţeşti în căutare de votanţi. Nu contează că aceştia sînt de dreapta, indecişi sau scîrbiţi de politică. Important e, în viziunea pesedistă, să fie dispuşi să-şi vîndă votul pe 50 de lei. Mai mult, pesediştii de la sectorul 1 pe care i-am filmat cu camera ascunsă oferindu-ne bani contra voturi susţin că fac un serviciu societăţii, pentru că încurajează, astfel, prezenţa la vot. Aşa că ziceţi-le „mersi” şi citiţi mai departe.

PSD vă cumpără voturile cu 50 de lei bucata!

Ridicatul din umeri nu mai e la modă. Ridicaţi privirea.

• Editorial, Frustrări din cartier •

 ridica-privirea În mentalul colectiv mioritic, ruperea de sculă domină de secole. Non-combatul vis-a-vis de fatalităţile cotidiene reprezintă o trăsătură de bază, accentuată de contextul social, cultural, economic. Şi, colac peste pupăză, soarta este vinovată pentru tot. Soarta reprezintă găselniţa tuturor evenimentelor negative întâlnite de-a lungul existenţei. Soarta este o zeitate neoficială care poate modela în orice fel ziua de mâine iar omul (românul în speţă) nu are cum să-i ţină piept. Falsa idee că orice am face, tot nu putem schimba ceea ce este deja scris (un clişeu devenit reper solid pentru majoritate) adânceşte şi mai mult rahatul în care ne scăldăm. Mai bine stăm resemnaţi şi ne trăim viaţa mizerabilă.

   Minţile odihnite obturează capacităţile cognitive. De ce ne-am şterge la cur dacă oricum ne căcăm iar? Această idee de bază este călăuza minţii româneşti prin negura în care rătăceşte zilnic. De ce să protestăm contra murdăriilor zilnice dacă, oricum, nu putem modifica tabloul general? Pentru că, până la urmă, aşa ne este destinul, să fim blestemaţi, nu? Din nou, soarta…Românului îi şade bine să se complacă, îl scuteşte de responsabilitate şi de chinul de mişca neuronii prin craniu. Mai bine suferinţă decât dorinţă. Mai bine umilinţă decât efort constructiv. Ne tot ascundem după ideea de căcat, încât am început să-l mâncăm.

   Lenea este un alt factor definitoriu pentru turma mioritică. Alături de clasica resemnare, puturoşenia îmbolnăveşte şi mai mult spiritul anchilozat al grămezii de creiere autoflagelate de propriile fecale. Ostracizarea celor care încă mai încearcă un strigăt de disperare se face, paradoxal, destul de organizat şi eficient, încât procesul de lichefiere mentală tinde către o  acoperire de 100%. Şi din nou, „asta e, n-ai ce face.”. Fals.

   Îmi doresc schimbarea de mentalităţi, aşa cum îşi doresc şi alţii aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În primul rând trebuie să trecem de blocajul acesta psihic şi ancestral cu destinul în rolul principal. Soarta o modelăm noi, părerile sunt ale noastre iar protestul trebuie să existe de fiecare dată când valorile o cer. Atitudinea proprie poate muta munţii din loc, atunci când este canalizată alături de alte râuri ideologice. Reînvierea dorinţei cumulată cu voinţa de a înlătura privitul în gol este o soluţie. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de greu de găsit. Trebuie doar să ridicăm privirea.