Compania

• Frustrări din cartier, Promo •

Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri

Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?

Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.

Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.

Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.

Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.

Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.

Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.

Ce ne face diferiţi?

Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.

Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.

Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.

Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?

Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.

Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.

Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.

Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.

România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.

Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).

Diferenţa o fac drepturile.

Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.

Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?

Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.

Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.

Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.

Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.

Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?

În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.

Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?

La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.

Şi ce a mai rămas? Feudalism.

În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).

Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?

Horea

Ne daţi ori nu ne angajaţi

• Editorial, Martor şi tartor •

Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.

Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.

Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.

Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?

Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi  demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.

Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.

Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.