Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun dacă mă interesezi

   manea-sau-nu

   Am o cunoştinţă care ascultă manele. Nu doar la chefuri sau la băute, ci mai tot timpul, mărturisind că simte acest gen muzical până în măduva oaselor. Nu deranjează vecinătăţile cuibului propriu cu preferinţele sale în materie de sunete şi nu agasează grupul. Dimpotrivă, uneori este enervant de politicos. Are lucrurile aranjate într-o matrice suspect de obsedantă, aruncă gunoiul la coş şi ajută bătrânele să treacă strada. Îi mai scapă câte o înjurătură păcătosului, rar ce-i drept. Cedează locul în tramvai şi salută tot timpul în lift. Dar el ascultă manele. Iar eu nu-l plac. De altfel, nu-mi plac cei care fac mizerie, cei cărora le urlă muzica din pereţi, nu-mi place demagogia, ipocrizia şi nesimţirea. Nici lui nu-i place acest tip de oameni.. Un om simplu, cu facultate şi cu idei peste media turmei. Dar eu nu-l plac. Şi nu suport sistemul de valori raportat la bani, maşini, carne tânără. Nu mă identific cu aceste repere. Întocmai ca amicul meu, manelistul.

   Am un prieten care ascultă rock şi jazz. O muzică de calitate, aş spune eu. Uneori, se îmbată şi face scandal. Se pişă în lift dar într-un mod amuzant. Aruncă pe jos pachetul gol de ţigări, pentru că oricum ţara este de căcat. Şi înjură cât îl ţine repertoriul, indiferent de audienţă. Dar eu îl plac pentru că ascultă rock. Şi pentru că urăşte manelizarea. Nu-şi doreşte copii pentru că sunt o povară şi viitorul nu le-ar da nicio şansă. Nu-l interesează, de altfel, viaţa politică, socială sau economică. Ascultă rock iar eu îl plac. Pentru că nu este manelist.

   Nu ratez nicio ocazie în a-mi arunca dizgraţia peste non-valorile din cotidian. Mizeria, nesimţirea, nepăsarea sunt tumori ale unei societăţi confuze, aşa cum este a noastră. Comparaţiile se fac în majoritate greşit, pe de altă parte. Judecăm oamenii şi nu ne putem abţine să nu o facem. Judecata, însă, în mod evident se raportează la valori subiective şi nu obiective. Urâm maneaua sau maneliştii? Urâm pletoşii sau muzica pe care o ascultă? De fapt, este corect în a cataloga oamenii după stilul muzical adoptat, chiar dacă tiparul este dat de majoritate? În fapt, nu mai bine privim în curtea noastră, curăţând mizeria făcută de noi înşine? Până la urmă, ca un rocker convins ce sunt, de ce nu manea?

Dorele, ne grăbim şi noi un pic?

    Aseară am nimerit, în timpul excursiei cu telecomanda, pe Realitatea TV. Am picat în mijlocul unei discuţii despre autostrăzile din România (deocamdată subiect de natură ştiinţifico-fantastică, mai mult fantastică, în opinia mea). Era prezent şi ministrul transporturilor, Radu Berceanu, care se lăuda, vezi Doamne, că va respecta angajamentul de a construi în următorii patru ani cei opt sute şi ceva de kilometri de autostradă promişi în programul de guvernare. Şi mai era un domn analist economic, Cristian Sima, care spunea că ne-a lovit norocul. Cum aşa ? Ia uite comparaţie: Hitler, după 1932 şi Roosvelt cu Eisenhower, după 1952, adică după nişte crize mai bătrâne decăt cea căreia îi dau dinţişorii acum, au construit cei mai mulţi kilometri de autostradă. Adică, norocul ne-a pălit şi pe noi, odată cu recesiunea actuală, şi acum să te ţii construit autostrăzi !
   Lăsând la o parte perioadele total diferite pomenite în comparaţia analistului, nu trebuie să uităm că, totuşi, trăim în România, o ţară blocată într-un vortex socio-temporal, o ţară în care nu se aplică nicio tendinţă apărută în ţările denumite civilizate. Nu putem compara Dorel-ul neaoş cu salahorul vestic. Şi chiar dacă, uneori, nu există diferenţe de naţionalitate între cele două personaje menţionate adineaori, rezultatele muncii lor se văd diferit. Pentru că, aşa cum se ştie româneşte, peştele se împute de la cap. Iar pe plaiurile mioritice sunt o groază de capete deja stricate.
   Făcând o altfel de comparaţie, mă uit cum în România s-au făcut 13,6 kilometri de autostradă în 2007, vreo 25 kilometri în 2008 iar ministrul transporturilor spunea aseară că în 2009 vor fi gata 54 de kilometri. În curtea proprie, diferenţa ne arată un progres. Îmi permit, totuşi, să mai plusez un pic: Ungaria, între 2004 şi 2005, a dat în folosinţă în jur de 250 kilometri de autostradă. Şi atunci nu era criză…