Pentru cei care au votat împotriva comunismului

• Frustrări din cartier, Promo •

Stimaţi compatrioţi idealişti de centru-dreapta sau de centru în general care aţi votat împotriva comunismului. Vă invit la o mini-sesiune de, aş îndrăzni să-i spun, maieutică. Şi când spun maieutică mă refer chiar la acel exerciţiu pe care un puturos grec îl practica pe când naţiunea noastră nici măcar nu era în creuzetul istoriei şi nicidecum la un concurs de maieuri ude.

După cum probabil aţi aflat, printre schimburile de mailuri hazlii de zi cu zi, incursiunile în diversele reţele sociale sau miştourile făcute pe seama istericilor care nu mai prididesc să pupe cururile mogulilor cei răi, CSAT-ul a catalogat o parte a presei drept una din principalele vulnerabilităţi naţionale.

Iată cum sună micul paragraf strecurat în cadrul documentului întocmit de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării după şedinţa din 22 iunie a.c., paragraf enumerat  la secţiunea vulnerabilităţi: Fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului reprezintă o altă vulnerabilitate a statului român. Sau, în traducere liberă, putem spune că s-a dat drumul la ascultat şi pus presa sub presă legal.

Păi bine mă băieţi preocupaţi de siguranţa naţională, cine pe cine insultă aici? Nu eraţi voi cei care asiguraţi până mai acum trei luni că am depăşit momentul critic al crizei economice pentru ca apoi să veniţi să spuneţi subit că nu mai sunt bani la buget? Şi cine pe cine discreditează? Nu guvernul ăsta, cu domn profesor de drept constituţional Boc, a propus măsura cu tăierea pensiilor care s-a dovedit a fi neconstituţională? Şi lista poate continua mult şi bine. Cu ce greşeşte aici partea aceea neascultătoare a presei că vă sare în cap pentru căcaturile pe care le faceţi cu din ce în ce mai multă aroganţă şi nesimţire? Ori a început să vă deranjeze opoziţia, măi guvernanţilor anti-comunişti care sunteţi?

Să crezi că presa trebuie să fie imparţială iar jurnaliştii din breaslă trebuie să fie echidistanţa întruchipată e o naivitate, o utopie imposibil de aplicat până şi în cel mai democratic stat. După umila mea părere, într-o democraţie funcţională, presa trebuie să fie în primul şi în primul rând liberă şi nu independentă. Indiferent de apartenenţa la diversele coloraturi politice, spaţiul media trebuie să canalizeze curente de opinii diferite care prin dialectica lor să poată oferi cetăţeanului o viziune nuanţată asupra evenimentelor. Pluralismul, aşa cum presupun că voi toţi cei care aţi votat împotriva comunismului ştiţi, este una din caracteristicile fundamentale ale democraţiei, iar libertatea de exprimare şi cu atât mai mult libertatea presei, cu toţi păduchii ei, este garantul că aceasta funcţionează. Haideţi, e imposibil să nu fi ştiut acest lucru înainte de a pune ştampila cu atâta îndârjire.

Şi să răspunzi unei asemenea măsuri cu stereotipuri gen presa actuală românească îşi merită soarta este o gravă eroare mai ales pentru nişte idealişti ca voi. Cum aţi putea să acceptaţi ca un preşedinte care promovează valorile democraţiei să facă un asemenea lucru celei de-a patra puteri în stat? Principial vorbind, desigur. Nu vi se pare că această măsură contravine ideii în sine de luptă împotriva comunismului? Pentru că dacă nu, dacă voi toţi cei care aţi votat împotriva comunismului pentru o „societate democratică normală” nu vă simţiţi câtuşi de puţin indignaţi de această măsură de sorginte stalinistă, eu unul îmi permit să vă adresez o întrebare: ce pula mea înţelegeti voi din democraţie, băi fraţilor?

Generaţia video

• Editorial •

Am să profit de contextul mini-confruntării politice contând pentru locul de deputat pe Bucureşti pentru a face un salt în timp şi a-mi expune o teorie referitoare la  unul din principale motive datorită căruia, cred eu, Traian Băsescu a ajuns să ne fie de două ori preşedinte jucător.

Voi lăsa la o parte de la bun început orice element care ţine de jocuri de culise, demagogie, interese, strategii sau orice altceva ce ar putea avea legătură cu modul în care un politician sau un om influent ar putea influenţa direct sau indirect o dispută electorală. Teoria de care aminteam mai sus are strică legătură cu modul în care alegătorul percepe tot acest conglomerat politic de zi cu zi, şi nu în ultimul rând cu modelele  infantile.

Se spune că poporul român, ţinut timp de 50 de ani în lanţurile comunismului, simte şi acum, după douăzeci de ani de incipientă democraţie, nevoia unui tătuc, unei mâini de fier. După un Ceauşescu mai bun, regăsit în persoana domnului Iliescu, şi după Vlad Ţepeşul zilelor noastre, înghesuit în personalitatea domnului Vadim Tudor, şi-a făcut loc în scena politică autohtonă un nou hibrid anacronic în persoana stârpitorului de sistem ticăloşit, Traian Băsescu.

Însă atunci când vorbim despre simpatiile unora vizavi de un astfel de model de conducător, ne referim strict la acei indivizi care s-au dezvoltat social într-un context ca cel al comunismului. În cu totul altă oală se află segmentul de votanţi cu  vârsta cuprinsă între 18 – 35 de ani, care nu a apucat sau a apucat foarte puţin să interacţioneze cu valorile partidului unic. La o bună bucată din acest segment de vârstă a funcţionat cu totul şi cu totul alt principiu, aşa-numitul principiu de singur împotriva tuturor, care face şi subiectul teoriei despre care vă pomeneam la începutul articolului.

Aşadar, care ar fi elementul fundamental ce stă la baza principiului de singur împotriva tuturor care a funcţionat în destul de mare măsură în subsidiarul tânărului alegător? Nimic mai simplu: filmele pe video urmărite în bezna minţii imediat după revoluţie. Acele filme în care cel bun nu are nevoie decât de o armă sau de cunoştinţe temeinice de arte marţiale, de un motiv precis şi,  foarte important, moral al răzbunării şi nu în ultimă instanţă de un aliat din rândul oamenilor simpli apărut în mod neaşteptat, ale cărui intervenţii se dovedesc nu de puţine ori providenţiale,  pentru a nimici clici sau reţele mafiote de care nimeni nici măcar nu reuşise să se atingă până atunci. Avem aici un Van Dame, un Arnold Schwarzenegger, un Bruce Willis, un Sylvester Stallone, un Steven Segal, un Bruce Lee şi lista poate continua mult şi bine, actori care au dat naştere unor personaje ce au obsedat copilăria, pubertatea sau adolescenţa multora dintre tinerii alegători şi au demonstrat că se poate. Da, se poate să câştigi şi singur împotriva tuturor!

PS: Şi atunci, de ce-ar avea cei ce s-ar încadra unui asemenea profil ceva de obiectat guvernului Boc III, când super-eroii de pe video au făcut faţă cu brio provocărilor până în Rambo III, Rocky VI sau Die Hard IV?

Compania

• Frustrări din cartier, Promo •

Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri

Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?

Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.

Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.

Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.

Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.

Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.

Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.

Ce ne face diferiţi?

Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.

Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.

Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.

Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?

Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.

Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.

Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.

Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.

România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.

Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).

Diferenţa o fac drepturile.

Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.

Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?

Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.

Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.

Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.

Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.

Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?

În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.

Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?

La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.

Şi ce a mai rămas? Feudalism.

În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).

Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?

Horea

Garcea în slujba comunităţii

• Editorial, Frustrări din cartier •

sapcaCând o să fiu mare vreau să mă fac poliţist. Cum adică? Adică ignorant, cu un limbaj stereotip, fără să ezit niciun moment să fac abuz în serviciu şi să acţionez în primul rând în slujba mea, apoi a cetăţeanului. Dacă o să învăţ să-mi etalez şi burta ca pe un artifact ce impune respect dar şi ca pe un simbol al prosperităţii, profilul ar fi aproape complet. Apoi, o să fiu deranjat de orice sesizare ce îmi va întrerupe siesta din timpul serviciului şi o să rezolv cazurile şi o să aplanez conflictele ca şi cum ţi-aş face un mare serviciu, ţie, cetăţeanule. Odată ajuns, cu intervenţii, în structuri, tot ce voi face este să aştept pentru ca anii să treacă şi să mă crească de la sine în grad. În tot acest timp, servilismul faţă de superiori va fi permanent în presing. Dacă mă voi lipi şi de o diplomă universitară obţinută în urma susţinerii unor cursuri ale unei forme de învăţământ la distanţă, evoluţia profesională va fi cu atât mai prodigioasă. Apoi o să ies la pensie şi o să-mi crească inima atunci când nepotul îmi va spune plin de înflăcărare că atunci când va fi mare vrea să fie poliţist aşa cum a fost şi bunicul.

Cam acesta ar fi profilul poliţistului modern de România pe care ar trebui să-l respecte orice puşti de grădiniţă dornic să devină om al legii. Bine, aşa s-ar profila modelul poliţistului cu care cetăţeanul interactionează zi de zi. Sunt absolut convins că în spatele acestor produse de serie stau ascunşi adevăraţii trăgători de sfori. Este evident acest lucru când ştim cu toţii că aceleaşi structuri au acţionat constant şi eficient, cu o inteligenţă diabolică, ani la rând împotriva populaţiei. Mai ales că este foarte probabil ca marii granguri aflaţi astăzi în fruntea poliţiei să fi operat cu un foarte mare succes şi o şi mai bună eficienţă în slujba organului de represiune în urma cu mai bine de douăzeci de ani. Dar asta e deja altă poveste.

Revenind la tablagii noştri, aş putea susţine că dacă există un factor determinant pentru degradarea imaginii Poliţiei Române ca instituţie şi implicit a imaginii poliţistului care o reprezintă, acesta este constituit în primul rând de modul în care au văzut factorii decizionali remodelarea acestor structuri în anii petrecuţi sub comunism. Înlăturarea prin diverse metode a cadrelor cu adevărat capabile şi înlocuirea lor cu tot soiul de incompetenţi al căror grad de obedienţă se mula perfect pe cerinţele sistemului, au condus la deformarea pe bună dreptate a imaginii poliţistului autohton. Nici poliţistul rus, de exemplu, nu cred că este departe de o asemenea încadrare. Modelul instrumentului miliţienesc persistă încă şi la ruşi poate într-o şi mai mare măsură.

Dacă în timpul regimului comunist uniforma de poliţist emana frică în rândul cetăţenilor, din simplu motiv că cel ce o purta era un instrument al organului represiv, astăzi poliţistul este perceput ca un personaj fad, neimpozant, lipsit de autoritate şi care inspiră orice altceva în afara de siguranţă şi încredere. Din păcate însă, până la proba contrarie, va fi nevoie ca multe serii de recruţi să îşi tocească coatele pe băncile şcolii.

La Scînteia, cuib de propagandă gastro-lichidă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   la-scanteia

   Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.

   Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantul La Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.

   La  următorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?

   La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotată  cu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.

   Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere.  La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.

Cenzura si animalul social din mine

• Idei fertile •

Binefăcători găseşti pe toate drumurile. Intenţiile lor sunt lăudabile însă ideile sunt proaste. Oricine are păreri pe care este dornic să le aplice, să le supună atenţiei. Dacă nu eşti interesat(ă) cu siguranţă vei deveni.

Statul se simte în măsură să decidă ce este mai bine pentru cetăţean, compania la care lucrezi decide comportamentul pe care trebuie să îl ai în faţa clienţilor, organizaţiile non-guvernamentale decid cum ar trebui să te comporţi cu ceilalţi. Fiecare îşi impune viziunea socială celuilalt. Toţi au păreri şi consideră că ar trebui respecţi decizia celuilalt pentru că aşa este corect. Însă aici apare non-sensul. Impunându-mi-se un model de comportament mi se neagă libertatea de mă exprima conform propriilor mele credinţe. Ceea ce nu este corect.

Mă simt cenzurat când nu am voie să fac mişto de homosexuali. Nu este corect politic să fac acest lucru. Însă îmi asum riscul de a fi imatur, nesimţit şi de a părea Dorel care face glume de autobază. La fel cum homosexualii îşi asumă riscul de a fi ceea ce sunt.

Mă simt cenzurat când nu am voie să fac mişto de femei. Sunt catalogat ca sexist sau misogin. Îmi pare rău, dar chiar suntem diferiţi. Psihologic, comportamental şi chiar anatomic (!).

Mă simt cenzurat când mi se impune să nu fumez. Iarbă sau tutun. Sau să beau alcool. M-am născut cu liberul arbitru la purtător. Cum ar putea altcineva să decidă ce este bine şi ce nu pentru mine?

Mă simt cenzurat când mi se pune pumnul în gură că ascult altfel de muzică (chiar dacă sunt manele). Gustul nu se discută. Comportamentul de manelar da.

Pe scurt, mă simt cenzurat. Şi nu neapărat de stat, de organizaţii, etc. Mă simt cenzurat de societate în general. Sistemul social în care trăim astăzi nu este cu mult mai diferit de comunismul de acum 20 ani. Există reglementări pentru toate actele sociale. Există reglementări pentru râs, vicii, sex, comportament, religie, timp liber, etc.

Nu putem râde de celălalt decât dacă menţionăm că este un pamflet. Însă mecanismul psihologic al râsului constă în a spune un adevăr (în general o hibă) într-un mod indirect. Pot să etichetez mişto-ul ca pamflet, scobitoare sau căcat. Tot acelaşi lucru va fi şi tot aceleaşi efecte le va avea. Şi indiferent că voi râde de gay, clowni sau politicieni, adevărul care face obiectul râsului va rămâne acolo. Singurul rezultat al unei reglementări a râsului va fi cenzura asupra celui care râde. Mai mult, cel de care nu mai râdem nu va lua în considerare niciodată alternativa unui alt comportament deoarece – nu-i aşa? – el face parte din normalitate.

Nu putem fuma iarbă dar avem voie să fumăm tutun şi să bem alcool. Tutunul şi alcoolul sunt principalii ucigaşi din secolul XXI. Cu toate astea, cineva decide pentru mine ce este mai bine. Argumentul conform căruia aceste legi sunt date pentru a proteja copiii de flagelurile drogurilor sau alcoolului este un rahat cu apă rece. Nu au protejat nimic până în prezent şi oricum nu doresc să fiu protejat în acest sens. Statul nu poate apăra un copil care nu este apărat în primul rând prin atenţia şi implicarea părinţilor. Prin interzicerea unor substanţe care nu provoacă dependenţă fizică mi se înterzice dreptul de a fi high, de a lua decizii care mă privesc doar pe mine, fără atingerea persoanelor din jur.

În unele state nu poţi face sex decât în anumite poziţii regulamentare. Sodomia orală sau anală sunt, în multe state, ilegale. În aceeaşi situaţie se găseşte şi adulterul. Prin astfel de legi statul nu face decât să mă sodomizeze oral, cenzurându-mi dreptul de a mă exprima cum vreau. Iarăşi, propria conştiinţă îmi va dicta cum, cu cine şi ce voi face. Argumentez oricărui puritan că Sfinţii Părinţi spuneau că virtutea creştină apare din ispită.

În întreaga lume se vorbeşte despre diferenţierea islamismului şi extremismului islamic. Chiar nu cred într-o astfel de delimitare. Diferenţierea poate apărea doar în cazul luării unei poziţii opuse a liderilor islamici faţă de cei extremişti. Nu pot separa extremismul islamic de islam în general, aşa cum nu pot separa păgânismul de ortodoximul românesc. Fac parte din firesc şi definesc normalitatea. Omiterea extremismului islamic este practic o negare a realităţii. Faptul că organizaţiile îmi impun să fiu corect politic faţă de o religie sau alta nu este altceva decât o impunere. Impunerea aceasta nu va modifica realitatea. Singurul rezultat este cenzurarea celor cu alte opinii.
Acelaşi lucru se întâmplă în România. BOR reacţionează în faţa deciziei statului român de a introduce paşapoartele cu date biometrice şi cip pe motiv că acestea vin de la necuratul. Este o părere… Însă de ce să decizi tu ce este mai bine pentru mine? Eu sunt un ateu convins şi doresc să am certitudinea siguranţei datelor personale. Este evidentă şi situaţia opusă. De ce ar decide statul ce este mai sigur pentru mine. Dacă eu cred în Apocalipsa şi consider că nu am nevoie de acest tip de paşaport, ar trebui să mi se acorde dreptul de a călători în străinătate asumându-mi riscul de a-mi fi furate datele personale.

Este surprinzător cum, după blamarea comunismului şi după efectele uşor vizibile pe care le-a avut acesta asupra întregii lumi, globalizarea este atât de uşor acceptată de populaţie. Nu contest beneficiile materiale. Însă consider că uniformizarea tipică comunsimului devine din ce în ce mai evidentă în cazul globalizării. Din păcate nevoia de reglementa orice pentru a putea păstra ordinea într-o societate din ce în ce mai extinsă nu poate duce decât la uniformizare. Acest tip de standardizare are ca rezultat dezvoltarea pe orice plan mai puţin cel spiritual. Indivizii nu mai sunt unici, ci parte integrantă a turmei. Nu mai avem opinii proprii ci păreri de matriţă. Verticalitatea spirituală a ajuns să fie condiţionată.

Pentru final, un exemplu. În toate discuţiile cu diverse persoane din vestul Europei, ideile sau părerile proprii vis-à-vis de situaţii politice sau sociale în general, dacă nu se încadrau în anumite norme acceptate social (să spunem “politically correct”) erau respinse fără argumente. Indiferent de argumentele pe care le poţi oferi celuilalt, în momentul exprimării unei idei “incorecte politic” individul devine autist şi nu mai este dispus să asculte argumentele. Acest lucru se observă pe faţa tâmpă care aprobă încetişor şi priveşte prin tine cu un zâmbet oligofren. Zice ca tine şi face ca el. Într-adevăr, ne aflăm deseori în poziţia de a asculta lucruri cu care nu suntem de acord. Însă argumentarea opiniilor îl poate ajuta pe celălalt să înţeleagă inepţiile pe care le spune sau ne poate ajuta pe noi să cristalizăm ceea ce credem că ştim deja.
Cred că standardizarea gândirii este cel mai mare rău pe care ni-l putem face şi catalogarea faptelor/evenimentelor/oamenilor după un şablon rigid este cenzura cea mai perversă pe care o putem suporta tocmai prin caracterul ei indirect care pare ne-impus.
 

Prostia si reprezentarea ei

• Frustrări din cartier •

Prostia deranjează. Nu aş băga mâna în foc pentru mulţi dintre români, dar pe mine cu siguranţă mă deranjează. Prostia face parte integrantă din viaţa fiecăruia dintre noi, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu cred că lipsa prostiei ar fi neapărat benefică societăţii şi individului. În cantităţi mici este chiar bine-venită, născând zâmbete într-o viaţă altfel rutinantă.
Prostia care deranjează este cea care devine stil de viaţă, modalitate de percepţie a realităţii. Prostia este autosuficientă, independentă de realitate şi argumentaţie logică. Prostia există prin ea însăşi. Prostia poate înlocui personalitatea, raţiunea şi bunul simţ.

În cazul dezvoltării la nivel individual, prostia sufocă spiritul şi naşte moaca tâmpă. Omul devine dobitoc şi ascultă de bici, lumini Pavloviene şi impulsuri pre-învăţate. Chiar şi într-un astfel de caz, prostia este – cel mult – supărătoare la nivel estetic. Impactul asupra societăţii şi asupra celorlalţi indivizi este minor şi uşor de evitat.

Însă, când prostia este asociată cu falsa autoritate sau cu o autoritate reală apar perturbări majore în viaţa tuturor celor atinşi de acest mix. În primul caz, individul purtător de prostie are tendinţa de a împărtăşi adevărul-realitate posedat de el tuturor celor doritori sau nu să îl asculte. Binenţeles, se găsesc îndeajuns de mulţi alţi proşti care să îl asculte şi să îi dea dreptate încât să îi confirme propriile teorii. Cei care nu răspund pozitiv fie cedează verbal doar pentru a fi scutiţi de debitul verbal fără rost al purtătorului de prostie, fie – dacă sunt mai odihniţi mental decât prostul veritabil – nu cedează verbal dar sunt ignoraţi până la finalul monologului reprezentantului prostiei.
În acest caz, prostia susţine teorii / idei / realităţi care generează în imaginaţia prostului o falsă autoritate. Prostul se vede deştept. Şi pentru că este deştept teoriile sale devin reale în faţa altor proşti şi devin valide în proprii săi ochi. În funcţie de toleranţa fiecăruia, acest tip de prostie este fie agasantă, fie amuzantă.

În cel de-al doilea caz, când prostia este asociată cu autoritatea reală, viaţa tuturor indivizilor care intră în contact direct sau indirect cu aceasta este schimbată iremediabil. Cel mai adesea, aceasta se schimbă în rău. Ca şi în primul caz, prostia asociată cu autoritatea se manifestă prin aceaşi mecanică a prostiei. Însă, diferenţa este adusă chiar de autoritatea individului care îi permite să impună noul tip de realitate. Prin autoritate, prostia capătă o nouă caracteristică – devine contagioasă. Astfel celorlalţi indivizi li se poate impune prostia ca normă, chiar dacă aceasta nu poate fi argumentată. Prostia devine lege pentru că supravieţuirea majorităţii depinde de acceptarea sau refuzul ei.

Înţelegând astfel acest fenomen, Ion Iliescu – reprezentantul prin excelenţă al prostiei din perspectivă ideologică – nu poate decât să ne lase un gust amar în gură. Din fericire, prostia dânsului nu mai deţine aceaşi putere contagioasă precum acum 20 de ani. Cu toate acestea, ieşirile acestuia fără vre-o umbră de bun simţ – de exemplu comemorarea eroilor martiri ai Revoluţiei 89 – nu pot decât să ne infirme faptul că bătrâneţea presupune înţelepciune.
Ţinem, încă o dată, să îi mulţumim dlui. Iliescu pentru dedicaţia şi abnegaţia de care a dat dovadă în lupta sa pentru neatârnarea acestui pământ, pentru progresul şi ridicarea pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei ale acestei ţări.
 

22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii

• Frustrări din cartier •

Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.

Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?

Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.

Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…

Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.

Vremea trece, relele rămân

• Politica e un pornostar •

În perioada anilor 1950, când regimul torţionar comunist era în linie dreaptă către distrugerea ultimelor conştiinţe naţionale şi intelectuale, dreptul de vot corect era deja o amintire. Nu este cazul să amintesc câte suflete au suferit în acea perioadă (şi nu numai atunci) dar ar fi bine de precizat că metodele de reeducare au dat roade aproape în totalitate , în sensul modelării „omului nou” comunist. Tehnica de subjugare psihică era una bine pusă la punct, parcursă în etape bine definite, finalizarea fiind de cele mai multe ori similară cu spălarea creierului. Majoritatea nefericiţilor ajunşi prin subsolurile închisorii de la Piteşti, elevi şi stundenţi aproape toţi, ajungeau la un moment dat să-şi asume, nemeritat de altfel, trecutul „pătat” şi „crimele” comise înainte de aceşti ani împotriva sistemului comunist. Ajungeau în postura de a crede că erau direct răspunzători de schimbările în bine ale destinului propriu dacă vor lua calea „cea dreaptă”. Atitudinea lor, schimbată, va conta în deciziile ulterioare ale călăilor. Puteau să schimbe în bine viitorul atât timp cât colaborau. Li se spunea că numai aşa vor contribui la dezvoltarea României viitoare, prin însuşirea doctrinei „perfecte”.

Ne aflăm astăzi în anul 2008, la aproape 20 de ani de la dispariţia regimului comunist. A trecut jumătate de secol de la încheierea experimentului de la Piteşti, macabru şi unic prin executarea sa, în neagra listă de exterminare a personalităţii umane. Suntem la două zile de alegerea reprezentanţilor poporului în Parlament, deci ne bucurăm de posibilitatea de a vota corect şi cinstit. Avem acest drept, dobândit în cele din urmă, cu riscul pierderii de vieţi în decembrie 1989. Urmărind campania electorală, am observat cum accentul se pune pe puterea de a decide. Există multe spoturi media care îndeamnă lumea să voteze, scoţându-se în evidenţă forţa noastră de a produce o schimbare. Putem schimba viitorul în bine dacă alegem calea cea dreaptă şi nu rămânem ancoraţi în trecutul plin de indiferenţă. Făcând o similitudine exagerată, avem aceeaşi şansă pe care au avut-o cei închişi în camerele degradante de la Piteşti de a-şi schimba atitudinea în „bine” pentru a mulţumi călăii. Eu nu voi colabora. Din punctul meu de vedere, întreaga clasă politică românească este formată din călăi ai neamului. Decizia de a vota înseamnă de a oferi acestora ocazia de perpetuare a batjocurii asupra ţării. Alţii îşi vor oferi sprijinul iar rezultatul, inevitabil, va fi acelaşi. Însă prefer să nu fac parte din grupul de „colaboraţionişti”. Pentru că oricare din variantele propuse de „eligibili” se înscrie în aceeaşi categorie de torţionari politici şi morali la adresa întregii naţiuni. Nu pot să iau parte, prin oferirea votului meu, la continuarea distrugerii unui popor. Pentru mine, experimentul actual de spălare mentală este nul. Şi mă chinuie gândul că, orice aş face eu sau cei ca mine, distrugerea va fi oricum înfăptuită.