Urăsc nepăsarea, aşa cum urăsc alte lucruri similare. Nu-mi place delăsarea, nu suport resemnarea, la fel cum nu sunt de acord cu ruperea de p#lă. Pot continua lista dar, paradoxal, n-am chef. Uneori, cochetez cu stările faţă de care manifest repulsie şi chiar îmi place. Mă întreb, mai ales în momentele în care norii sunt mai gri decât de obicei, de ce nu aş merge în ploaie fără umbrelă? De ce nu aş lăsa fără apă floarea din ghiveciul de la fereastra sufletului, chiar dacă asta ar însemna moartea ei…Dimineaţa, când soarele pare vesel, aş arunca o suliţă către el, numai aşa, să îi arăt că nu-mi pasă de voioşia lui. Sunt momente cărora nu le dau atenţie, nici dacă s-ar urni împotriva mea toate galaxiile şi dacă de asta ar depinde marele bang. Pot fi atât de nepăsător încât la un concurs pe teme de frecat menta, aş deveni din concurent direct preşedinte de juriu. Aş putea să fiu aşa de resemnat, căci muştelor le-ar fi milă să mă bâzâie, observându-mi postura de nenorocit în faţa unui pastel creeat de gânduri. Uneori, aş putea să devin ceea ce urăsc cel mai mult…

   Mă întreb adeseori care este finalitatea acţiunilor şi reacţiunilor impuse de canoane, de reguli, de impresii, de prelegeri. Ar fi bine să urmăm fapte dovedite a fi bune sau normale, după sistemul general valabil, deşi sunt împotriva pânzei de idei din capul nostru, inofensive de altfel? Spiritul de turmă, ascuns ştrengar după vorbe şi fapte sociale, este catalizator pentru distrugerea ideii singulare?…Delăsarea mea atinge, în puţinele sale momente, imagini pantagruelice încât ador suflul dat de mulţime, scurgându-mă detaşat printre picioarele celor care vor să-mi escaladeze fruntea. Ignoranţă sau nu, îmi place să privesc tâmp către orizont, lăsând să treacă prin dreptu-mi zile şi stele, fără să încerc să ating vreuna. Tot ceea ce urăsc mi-ar putea deveni, suav, normalitate…

   Direct din adâncul hăului din mine, sunt voci care mă îmbie să nu-mi pese. Să nu mai îmi pese. În clipele în care privirea nu zăreşte fereastra spre grădina de vară, plină cu flori rămase din mai, cu miresme de iarbă proaspăt cosită şi cu triluri portocalii plutind din stufăriş, atunci vocile se îmbărbătează în a-mi da sfat după sfat. Sunt şoapte viclene, cu iz de resemnare. Iar turma mă trage uşor către glezne, pregătindu-mi culcuşul mediocru, cu sunet de fanfară electronică. Ceea ce urăsc acum m-ar putea acoperi mâine. Încet, cald, în timp…Iar eu aş trece ignorant pe lângă antidot.