Apel umanitar

• Martor şi tartor, Promo •

Zilele trecute am fost nevoit să părăsesc bârlogul îmblânzit de suflul aerului condiţionat pentru a-mi rezolva câteva probleme administrative. Afară, aşa cum s-au panicat toate mijloacele media, soarele îşi făcea de cap cu bietul popor mioritic, aruncând suliţă după suliţă către asfalt, ridicându-l astfel în grad pe domnul Celsius.

Într-o atmosferă total ostilă nivelului meu psihic de suportabilitate, mă căzneam să ajung la punctul terminus al problemei de rezolvat, sperând să păstrez în cadrul structurii mele anatomice măcar un litru de apă. Orbit de fotonii aruncaţi de sorinel fără chibzuinţă, cu picioarele afundate în trotuar până la glezne şi cu hainele prespălate de vreo trei ori deja, observ în faţa mea o jumătate de familie, respectiv un nene cu progenitura sa. Domnul, condus la masa verde cu un sec 5-0 (sau demisec, poate) de către suma gradelor Celsius şi gradelor lui Bachus, ţinea kinderul de mână mai mult ca un contra-balans, încercând din răsputeri să urmeze o traiectorie rectilinie. O scenă deloc ieşită din comun pe scena republicii România.

Ce m-a răzvrătit a fost frântura de discuţie pe care am surprins-o în momentul în care am trecut pe lângă cei doi bipezi.

„-Tati, am mâncat prea mult?

-Taci, dă-te dreacu’!”

We are the Carpathian garden. Please save us.

Viitorul vorbește bine

• Frustrări din cartier, Promo •

Din momentul în care strămoşul nostru, posesor de peşteră confort II, a descoperit lumina aceea ciudată care transforma muşchiul de căprioară în frigărui crocante, evoluţia rasei umane a sărit un pic pe pedala de acceleraţie, depăşind, poate, viteza legală instituită de mama natură. Astfel, o parte din bipezii de azi a înlocuit peştera cu garsoniera iar frigăruia de vânat cu micii sfârâitori din spatele blocului. Desigur, în jurul acestei populaţii pur româneşti (cum îmi place mie să cred) există o lume mult mai mare, dominată de avansul tehnologic, în mare parte folosit de humanoizi pentru a comunica.

Astfel, plecând de la urletele fără noimă sau rotocoalele de fum lăsate să urce deasupra câte unui deal, astăzi avem telefonul mobil şi internetul. Evident, dacă vorbim de internet, vorbim de reţele de socializare (bleah) şi de diverse aplicaţii de tip instant messaging, menite să ne apropie cât mai mult şi cât mai repede. O chestiune care încă nu-şi găseşte un sens printre firele de praf de pe neuronii mei, este un anume tip de comunicare petrecut, în general, prin birourile corporaţiilor. Ca să fiu şi mai exact, “discuţia” pe care o poartă doi angajaţi ai unei diverse companii, în condiţiile în care distanţa dintre ei este de, să zicem, doi metri (maxim!). Am pus ghilimele nu pentru că discuţia, ca şi acţiune, nu ar fi reală ci pentru că, în condiţiile descrise, ea are loc cu ochii beliţi în monitor şi cu degetele ţopăind pe tastatură. Practic, modul de a vorbi unii cu alţii, aşa cum ne-a plămădit pe noi evoluţia lui Darwin, a fost înlocuit de evoluţia lui Bill Gates cu nişte cabluri, câteva butoane şi un ecran. A, şi o priză.

Din păcate, amprenta umană îşi pierde din ce în ce mai tare ponderea în relaţionarea indivizilor zilelor noastre. Evadarea în lumi virtuale, apropierea de suporţii tehnici lipsiţi de viaţă, ne transformă, inevitabil, în semi-oameni. Mă gândesc că, într-un viitor nu ştiu cât de îndepărtat, până şi ieşitul la bere va fi legat, cumva, de calculator. În sensul că pe fiecare masă din cârciumi va exista cel puţin o halbă în formă de laptop.

Proust-ernare matinală

• Martor şi tartor, Promo •

Într-una din dimineţile săptămânii trecute m-am trezit, aşa cum mi se mai întâmplă din când în când [1], îngenuncheat de alcool. N-a fost o incursiune obraznică în tărâmul zeului Bachus ci o descătuşare de energii sub auspiciile regelui Ursus şi a unuia dintre amicii săi, Cerbul Cornel.

Vrând-nevrând, a trebuit să fac ochi şi să iau la paşi drumul către birou. Şi cum mă deplasam eu absent pe trotuar, cu papilele gustative încă îmbibate de bere de parcă mi-ar fi fătat pisica în gură pentru ca mai apoi să-şi urce puii în pod, printre neuronii inerţi, amorţiţi de alcool, am surprins fugitiv o frântură dintr-o discuţie purtată de doi tineri pensionari, probabil soţ şi soţie, care suna cam aşa:

– Nu-mi place, nici măcar nu are gust de lapte, a spus ea cu un glas mieros şi vădit dezamăgit.

Răspunsul lui nu s-a lăsat deloc întârziat, conturându-se într-o replică promptă, sacadată:

– Da’ de ce are gust? De căcat?

În secunda doi am tresărit instant de parcă aş fi gustat la propriu gluma. O suită de imagini cu mine numărând minutele până la terminarea zilei de muncă mi se derulară fulgerător prin minte. De căcat, aia era… Mă aştepta o zi de căcat.

[1] a se citi: pentru şefi – o dată la un an; pentru părinţi – o dată la şase luni; pentru medicul de familie – o dată la trei luni; pentru adevăraţii practicanţi ai sportului (cu berea) rece – de câte ori am ocazia.

Şmecheria la nivel de artă

• Martor şi tartor, Promo •

Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.

Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.

Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit”, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.

Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.

Unde dai și unde crapă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor •

    Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.

   Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.

   Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.