Cu nunta la psihiatru

• Frustrări din cartier, Promo •

   Căldură, asfalt, spaţii închise şi nervi aruncaţi pe fereastra cognitivă. O zi ca oricare alta, dintr-un ciclu nesfârşit al existenţei umane. Răsfoiesc pagini electronice în căutare de senzaţional, amăgindu-mi monotonia cu o evadare de câteva minute printre reţele şi coduri binare. Şi sare iepurele…

   Dorel de la Timişoara, şeful clanului Dallas. Pitoresc nume, personaj proiectat din România celor o mie de ani de acum încolo. Părinte bun, îi face băiatului nuntă. Faima nu ţi-o clădeşti oricum.  Teama sădită peste papagali trebuie udată, crescută cu grijă. Cu mii de invitaţi, cu straie din vest, scumpe. 13 000 de euro rochia miresei. Cristale Swarovski, limuzine, cefe groase, pieile roşii. Prostimea stă la geamuri, mestecând invidie. Unii au, alţii n-au. Drumul e blocat. La fel şi reacţiile celor care sunt plătiţi din banii prostimii ca să asigure ordine şi disciplină, conform legii. E greu, sună nemţeşte.

   Ei au vrut să facă ceva frumos. Acolo în stradă, să se bucure toată lumea de fericirea lui Dorel. Au vrut să arate că ei, rromii, pot să fie eleganţi, aranjaţi, la modă. În stradă, că se vede mai bine de sus. Lanţuri de aur, parc auto cât PIB-ul Somaliei şi gălăgie. Sfidare. Ceva frumos, în ciuda capetelor de cretă. Care au venit cu amenzile la final, ca la dar.  0,01% valoarea lor, faţă de suma din tolba mirilor. Dar impozitul, cât e impozitul?

   Unii sfidează, alţii pompează. Unii bălesc, alţii ciordesc. Unii plătesc, alţii primesc.  România, ţara tuturor extremităţilor. Nunţi cu bani neimpozabili şi drumuri blocate. Săraci pe margine, cu ochii după un rest de os. Discriminare, dar în ce sens? Dacă îmi spune cineva că plecatul din ţară nu e soluţia, îl sparg la C.A.S..

La revedere, Filip

• Promo, Rătăciri lirice •

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din  cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

aer

Concediu pe nerăsuflate

• Martor şi tartor, Promo •

   Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.

brasov1

 

brasov2

   Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.

sambata

   Biertan. Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.

biertan1

biertan2

sighisoara1

sighisoara2

alba iulia1

alba iulia2

sibiu1

 

sibiu2

 

   Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.

 

final

Un alt început, aceleaşi utopii

• Editorial, Rătăciri lirice •

Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.

Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…

Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.

Drum închis

• Aberația de intelect, Promo •

-Ce faci? Unde te duci?

-Nu ştiu, inainte.

-De ce ?

-Mă duc să caut.

-Ce ?

-Nu ştiu, ce-mi lipseşte.

-Dar ce-ţi lipseşte ?

-Voi ştii când voi găsi. Acum mă duc doar să caut.

-Păi trebuie sa ştii ce vrei când pleci pe un drum.

-De ce ? Ştiu că lipseşte ceva şi vreau să găsesc acel ceva.

-Dar e greu, nu ştii ce cauţi.

-Ba da, voi căuta orice ar putea să umple golul, care ar putea linişti focul.

-Dar astfel căutarea nu se va sfarşi niciodată şi vei fi singură pe drum tot timpul.

-Voi incerca să găsesc pe cineva pe drum, cineva căruia ii vor lipsi lucruri şi care va dori să caute.

-Tuturor ne lipseşte câte ceva, dar nu o luăm la fugă mereu. Rămânem cu ce avem deja, e mai sigur aşa.

-Si nu eşti curioasă de ce ai putea găsi dacă ai pleca să cauţi?

-Ba da, dar prefer siguranţa. Oricum nu vorbim de mine aici, de tine era vorba.

-Mă rog. Ce să iţi mai zic ?

-Nu pot crede că nu ştii ce cauţi…

-Păi de unde să ştiu dacă imi lipseşte ?

-Şi când te vei opri?

-Nu ştiu. Când voi crede că am găsit destul.

-Când pleci ?

-Nu ştiu, incă mă chinui să scap de siguranţa lucrurilor déjà găsite.

-Dar de ce acelea nu iţi sunt de ajuns ?

-Cum să fie de ajuns? Ai vazut ce e în lume, de câte lucruri, locuri, imagini, sentimente te poţi bucura?

-De acord, dar ai văzut totul la o singură persoană ?

-Nu.

-Deci nu le poţi avea pe toate…

-Dar nu pot nici spera.. ?

-Nu ştiu. Nu. Te vei dezamăgi şi iţi va fi rău, vei rămăne singură.

-Poate, dar eu tot trebuie să plec. Poate voi găsi pe cineva pierdut pe acelaşi drum. Sigur voi găsi.

-Treaba ta, te vei întoarce de fiecare dată la acelaşi gol şi vei pleca iar, nu te vei opri niciodată.

-Probabil. Nu vreau să mai vorbesc cu tine. Trebuie să plec.

-Vom mai vorbi.

-Ba nu.

 

                                                                                                                                                                                                                          Diana.

Drum spre primăvară

• Rătăciri lirice •

 Primăvară, muguri, zăpadă rătăcită, fotografii la munte, suflet lipsă şi peste tot se îmbracă soarele.

Am făcut o înţelegere cu brânduşele: pentru fiecare şedinţă de fotografiat, plantez un ghiocel lângă ele.

„Îmi doresc să găsesc pe drum cuiburi cu berze aşezate la soare şi cai albi.”. Cine a spus asta?

…Nu găsesc sufletul lipsă. L-am căutat printre rânduri, printre poze şi printre munţi. Nu vrea să apară odată cu primăvara. L-am zărit la un moment dat, însă era doar în trecere. Stătea cu spatele la mine, oricum.

Dacă brânduşele au fost de acord să negociem, voi face la fel cu vântul ce adie peste mirişte. O să-i propun să mă ducă repede peste nori, să ajung sufletul. În schimb îi voi da partea mea de grădină, acolo unde am ascuns arcul făcut de bunicul. Să se joace acolo, dacă o vrea. Eu vreau doar să găsesc sufletul.

O rază mi-a spus ieri că mă poate ajuta să intru în audienţă la soare. Îl cunoaşte bine, spunea. M-am tot gândit ce să-i dau dar nu mai am decât nişte foi albe, pregătite pentru seară. Nu ştiu, o să reflectez.

Cineva din pădure mi-a zis că a văzut sufletul. Era tot în trecere. La fel ca primăvara, brânduşele, vântul, berzele, soarele, gândurile. Nu mai negociez nimic. O să aştept seara. Am nişte foi albe şi o să mă învelesc cu ele. Sufletul poate să aştepte. O să ne întâlnim, oricum.

Peste tot se îmbracă soarele. Uşor, uşor o să fie cald.

A şti sau a nu şti

• Idei fertile •

    Sistemul de valori personal, şi nu social, ne ghidează cursul existenţei. De multe ori comparaţia se face între important şi neimportant. Cum se face alegerea şi, mai ales, cum definim termenii? Şi oare nu pierdem, de fapt, lucruri frumoase tot comparând la nesfârşit?
   Tendinţa fiecăruia este de a acumula şi de a ieşi deasupra turmei iar pentru acest lucru acţiunile sunt în consecinţă, călcatul în picioare fiind un efect secundar des întâlnit. Disperarea multora de a-şi construi statutul social individual, menit să anuleze anonimatul închipuit, este un drum pavat cu multe regrete. Dar regretele se văd doar la capăt de drum. Se văd doar atunci când nu mai este nimic de făcut. Totdeauna funcţionează o singură regulă, fără excepţie: lucrurile, faptele, persoanele frumoase sunt descoperite doar după ce dispar. Iar lipsa frumuseţii provoacă durere.
   Fiecare dintre noi este orb. Vedem vise şi ignorăm luminile din jurul nostru. Lucrurile mărunte sunt picături de fericire, aşa cum de multe ori pot fi picături de venin. Iar veninul îl gustăm tot timpul, ridicându-l la rang de licoare. Lumina, din păcate, rămâne stinsă în mintea noastră.
   Ce este important şi ce nu? Oricare poate decide acest lucru, în sinea sa. Provocarea este că nu vom ştii niciodată dacă finalul ne va aştepta cu flori sau cu un munte de păreri de rău.
 

Drum către o stea

• Rătăciri lirice •

 Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…