Teoria Evoluției Restrânse
Viitorul vorbește bine
Din momentul în care strămoşul nostru, posesor de peşteră confort II, a descoperit lumina aceea ciudată care transforma muşchiul de căprioară în frigărui crocante, evoluţia rasei umane a sărit un pic pe pedala de acceleraţie, depăşind, poate, viteza legală instituită de mama natură. Astfel, o parte din bipezii de azi a înlocuit peştera cu garsoniera iar frigăruia de vânat cu micii sfârâitori din spatele blocului. Desigur, în jurul acestei populaţii pur româneşti (cum îmi place mie să cred) există o lume mult mai mare, dominată de avansul tehnologic, în mare parte folosit de humanoizi pentru a comunica.
Astfel, plecând de la urletele fără noimă sau rotocoalele de fum lăsate să urce deasupra câte unui deal, astăzi avem telefonul mobil şi internetul. Evident, dacă vorbim de internet, vorbim de reţele de socializare (bleah) şi de diverse aplicaţii de tip instant messaging, menite să ne apropie cât mai mult şi cât mai repede. O chestiune care încă nu-şi găseşte un sens printre firele de praf de pe neuronii mei, este un anume tip de comunicare petrecut, în general, prin birourile corporaţiilor. Ca să fiu şi mai exact, “discuţia” pe care o poartă doi angajaţi ai unei diverse companii, în condiţiile în care distanţa dintre ei este de, să zicem, doi metri (maxim!). Am pus ghilimele nu pentru că discuţia, ca şi acţiune, nu ar fi reală ci pentru că, în condiţiile descrise, ea are loc cu ochii beliţi în monitor şi cu degetele ţopăind pe tastatură. Practic, modul de a vorbi unii cu alţii, aşa cum ne-a plămădit pe noi evoluţia lui Darwin, a fost înlocuit de evoluţia lui Bill Gates cu nişte cabluri, câteva butoane şi un ecran. A, şi o priză.
Din păcate, amprenta umană îşi pierde din ce în ce mai tare ponderea în relaţionarea indivizilor zilelor noastre. Evadarea în lumi virtuale, apropierea de suporţii tehnici lipsiţi de viaţă, ne transformă, inevitabil, în semi-oameni. Mă gândesc că, într-un viitor nu ştiu cât de îndepărtat, până şi ieşitul la bere va fi legat, cumva, de calculator. În sensul că pe fiecare masă din cârciumi va exista cel puţin o halbă în formă de laptop.
Suntem pe primul loc
Un studiu recent arată că pe măsură ce specia umană evoluează, creierele oamenilor se micşorează.
În acest caz, putem afirma cu mândrie că în România se găseşte cea mai evoluată rasă umană.
De la homo-sapiens la homo-captivus
Scara evoluţiei are, din când în când, câte o treaptă mai şubredă care provoacă devieri de la cursul normal al parcurgerii sale. Astfel, câte unii din indivizii care se îngrămădesc să urce toate treptele o iau pe alături devenind alt fel de tipare. Iar cei care se ţin bine chiar şi pe treptele defecte îi denumesc după cum le năzare lor. Astfel am descoperit oamenii-penis (oamenii-p#lă, în limbaj neacademic).
Dar ce sunt aceşti oameni-penis şi cine îi strigă pe ei aşa? Păi, de strigat i-o fi strigat unul neinspirat în ale graiului, la un moment dat iar tuturor celor din jur li s-a părut o idee bună. Sunt oameni, anatomic vorbind dar care au o proprietate ce-i diferenţiază de turmă: încurcă. Şi nu oricum, ci cu o mare pricepere. Cred că de aici vine şi expresia te-ai oprit în drum ca o p#lă. P#la nu se opreşte în drum, logic, ea se opreşte în pantaloni sau într-o gaură (de cele mai multe ori umedă). Aşadar, credem cu toţii că am înţeles sensul metaforei. Revenind la oamenii-penis, ei reprezintă elementul surpriză din orice acţiune pe care un alt om o desfăşoară. Surpriză? Da, pentru că nimeni nu se aşteaptă la prezenţa lor. Şi, aşa cum spuneam mai devreme, prezenţa lor este negativă. Strică tot. Încurcă al naibii. Este evil.
Să luăm, de exemplu, un individ care merge către un punct A ca un om normal, drept, cu gândurile derulându-i-se într-o anume ordine sub calota craniană. Acest individ priveşte înainte, nu-i aşa, pentru a remarca obstacolele ce i-ar putea cauza vreun stop inopinant şi l-ar întârzia în drumul său. Şi tot mergând, şi tot derulând gânduri, tot privind înainte, poc! Apare omul-penis. De unde? Păi, vedeţi, nimeni nu ştie…Omul-penis apare brusc în faţă, oprit, aţi ghicit, ca o p#lă, făcând o chestie neinteresantă şi provocându-i individului nostru un accident. La o analiză fină, poţi să nu-i dai dreptate omului-penis când reproşează că „ce faci, dom’le, nu te uiţi pe unde mergi?”. Poţi să-l acuzi pe el că cineva s-a împiedicat de spatele lui? Nu poţi. E ilogic. Dar cei păţiţi cunosc puterea malefică a omului-penis. El a apărut acolo din neant, pentru a provoca impactul şi pentru a se hrăni cu starea emoţională bulversată a victimei. Aşa cum spuneam, este evil…
Iar acesta este doar un caz. Oamenii-penis se află printre noi, hărţuindu-ne, strivind neuronii celor ca noi unul câte unul, semănând furtună. Manipulează victimele, întorcând totul împotriva lor. Dar nu este aşa. O să le vin eu de hac în cele din urmă…
Evoluția de ghenă
O mare parte a macacilor de bloc a evoluat pe scara evoluției sociale, descoperind ghena comună. Astfel, creierul acestora, în mare parte nefolosit (și aici mă refer la partea care se folosește), a adăugat în baza de date acea încăpere micuță de lângă apartament unde se aruncă deșeurile menajere. Mă rog, termeni care încă nu au sens în mintea lor. Și spun evoluție pentru că primatele amintite mai sus au renunțat la orizontul oferit de ferestre pentru a scăpa de mizeriile lor, folosind astfel trista invenție comunistă de pe scara blocului.
Evoluția făcându-se extrem de lent, macacilor de bloc le va mai lua două sau trei generații până vor învăța să-și strângă gunoiul în pungi, legate la gură, pentru a nu înfunda nările vecinilor din jungla de cartier cu aromele lăsate de murdăria lor. Deocamdată, ei vin direct cu găleata (sau orice alt recipient care păstrează sedimente căcăcioase pe pereți) și varsă gunoiul pe tubulatură (există o rasă a acestora care îl lasă direct lângă ghenă). Iată cum, astfel, sedimentele din găleată se mută pe pereții ghenei, oferind locatarilor diverse parfumuri numai bune de stârnit voma. Orice recomandare făcută pentru folosirea pungilor este, de cele mai multe ori, pierdere de vreme și neuroni.
Îmi dau seama că, în acest mod, pasul către sortarea deșeurilor este unul echivalent cu trecerea de la epoca de piatră la primul zbor pe Lună. Și, cu toate că macacii de bloc au vina lor, o mare responsabilitate revine, ca de obicei, autorităților. Se tot spune, de când cu integrarea în U.E., că ghenele de scară vor fi închise, că vor fi aduse tomberoane pentru a sorta gunoiul, că populația va fi îndrumată în acest sens, etc. Vorbe multe, de fapt, și fapte ioc. În fond, într-o țară de căcat, până și aruncarea gunoiului este o activitate de căcat.