Şcoala poloneză de adaptat bunăciuni la versiunea relaxata a existenţei
Mergând spre Sin City, numerând până la 300 (acelasi „scriptist”), alături de Charlie’s Angels şi Machete, şi vrând să-l Kill Bill, te trezeşti cu un Sucker Punch bonus.
Cel puţin mie aşa îmi induce Evadarea din realitate (titlu scos parcă din epoca afişelor desenate la Cooperativa Creaţia şi pozate conştiincios în vitrinele de lemn). Nu vă luaţi după alte scrieri de pe net, mulţi insistă să prezinte cu lux de amănunte reprezentările afişate şi firul epic indus de dânsele. Care, într-adevăr, nu ung într-atât, reciclând tehnici, personaje şi idei cunoscute, gen “noutatea nu există, toate-s vechi, doar re-reprezentate”.
Muzica e bună, ideea filmului interesantă, minte ce-ţi mai trebuie? Cred că aşa s-au gândit şi realizatorii: un pic de creativitate latentă, ceva dirijare incoerentă a sensurilor şi, mai mult decât orice, lipsa de chibuzuire sau atribuire a vreunei explicaţii.
După care nu mai întelegi nimic, că s-a terminat opiaceul.
O alegorie totală, parcurgând cenuşiul zepelinelor cu iuţeala trenului fără frâne printre orci neprietenoşi sau balauri sufletişti, pe tema pastilei din Matrix, folosind scene anacronic-exotice, metode kitchos-controlate şi mesaje asimptotic-gratuite.
Dincolo de graniţa senzorilor suprasaturaţi de limitele imediatului repetitiv şi dorind din ce în ce mai mult. Din pasiune, imaginaţie ori din dorinţa de a depăşi. Căci pentru a realiza ceva, orice, ai nevoie de vreun lucru în plus?
Îti trebuie o altă entitate pentru a te împlini?
Nu.
Tu ai toate armele.
Max
Urmează în Club Control
Joi 3 februarie, ora 20.00 :
Proiecţie No One Knows about Persian Cats. Regizat de Bahman Ghobadi, are ca subiect central scena muzicală underground din Iran. În 2009, filmul a câştigat un premiu special la Cannes. Protagoniştii – membrii trupei iraniene Take It Easy Hospital– au fost nevoiţi să ceară azil politic în Marea Britanie datorită presiunilor politice declanşate de succesul filmului.
Proiecţia filmului No One Knows About Persian Cats se va face cu sprijinul Independenţa Film.
Intrarea este liberă.
Vineri, 11 februarie, ora 21:
Trupa Aeroport va deschide concertul trupei iraniene Take It Easy Hospital.
Aeroport există din aprilie 2010 şi are patru membri: Alex Tocilescu, chitară şi voce, Luca Dinulescu, bass, clape, chitară şi voce, Cristian Vararu, tobe şi clape şi Ştefan Ciuca, chitară, bass şi tobe. În noiembrie 2010, prima lor înregistrare, piesa Simona Ionescu, a intrat în playlistul Radio Guerilla, pentru ca mai târziu să ajungă pe primul loc în topul aceluiaşi radio.
Take It Easy Hospital a devenit cunoscută datorită apariţiei în filmul No One Knows About Persian Cats, regizat de Bahman Ghobadi, care are drept subiect scena muzicală underground din Iran.
Concertul Aeroport şi Take It Easy Hospital va avea loc pe 11 februarie, de la ora 21, în clubul Control. Biletele costă 30 de lei şi pot fi cumpărate la intrare, în seara evenimentului.
Duminica 13 februarie, ora 21.00:
La Chambre du Chat, Bring The Noise şi club CONTROL vă aduc pe 13 februarie, direct din Islanda: Bloodgroup (electro / synth-pop / dream pop).
Formată din trei fraţi talentaţi, Hallur, Raggi, Lilja şi specialistul în muzică electro, Janus, trupa este cunoscută pentru senzaţionalele show-uri live, pentru sound-ul special şi pentru puternicul brand musical electronic pe care l-au creat şi care le-a adus o evoluţie fulminantă pe scena mondială a electro-pop-ului.
În noiembrie 2007, Bloodgroup au lansat albumul de debut Sticky Situation. Acesta a fost primit de public cu mult entuziasm iar trupa islandeză a fost considerată una din cele mai interesante trupe electro. În următorii doi ani după debut, cei patru islandezi şi-au petrecut timpul în numeroase turnee, cântând la diferite festivaluri. În 2 decembrie 2009, Bloodgroup lansează al doilea album – Dry Land. Acesta a fost unul din cele mai bune albume din acel an iar single-ul My Arms a ajuns foarte repede pe primul loc în topurile din Islanda. Kraumur, fundaţia muzicală islandeză care a susţinut artişti precum Björk, Sigur Rós şi pe autorul Sjón, a desemnat Dry Land ca fiind cel mai bun album al anului iar pe Bloodgroup ca fiind ce mai bună trupă a anului în Islanda.
În deschidere: Hot Casandra dj set.
Paul Ballo, cunoscut deja datorită trupelor Go To Berlin sau The Amsterdams, punea în 2010 bazele unui nou proiect: Hot Casandra . Se pare că primăvara aceasta va aduce lansarea unui prim EP al acestui proiect solo, care va circula gratuit pe internet.
Biletul de intrare costă 20 lei şi se poate cumpăra în ziua concertului, la intrarea în club.
Clubul CONTROL se află pe Str. Academiei, nr 19.
Prima TV, Inamicul Statului degeaba
Ce poate fi mai frumos decât să-ţi petreci sâmbăta seara lâncezind în pat cu ochii beliţi la televizor în timp ce un grup de petrecăreţi nocturni sfidează frigul şi nervii locatarilor cu răcnetele duhnind a băutură şi a mici, acompaniaţi fiind de o aceeaşi manea play-ată obsesiv la maximum? Răspunsul ar putea veni simplu şi natural şi ar cuprinde o paletă largă de posibilităţi. Ai putea, de exemplu, să alegi să mergi într-o excursie de-o noapte în jurul lunii, să flirtezi cu Angelina Jolie sub privirile pline de gelozie ale lui Brad Pitt sau, mai economic, ai putea să petreci o seară de neuitat dormind ca un porc.
Dar cum sâmbăta trecută am suferit de o acută lipsă de inspiraţie, m-am încăpăţânat să dau curs primei variante de petrecere a timpului liber, alegând aşadar film la TV cu garnitură de manea de casetofon de maşină. Un film vechiuţ – nici prea-prea, nici foarte-foarte – cu un Will Smith în unul din rolurile lui bune şi un acelaşi Gene Hackman pe care îl ştim încă dinainte să-i pună beţe în aripi lui Superman. Numele său Enemy of the State sau cum ar spune românul Inamicul Statului. Postul emitent Prima TV. Îi ştiţi… Ăia cu We love to entertain you.
Nu o singură dată mi-am propus să nu-mi mai pierd timpul cu tot soiul de secvenţe de film ce fragmentează calupurile de publicitate. Tolerant din fire atunci când lenea mă pune la grea încercare, am cedat şi în cazul ăsta.
Pe durata celor trei ore de difuzare a filmului, film care durează efectiv vreo două ore şi-un pic, cred că Huidu a apărut pe mai multe ori decât orice personaj secundar al producţiei americane. Cum se mai înteţea puţin acţiunea, hop şi Huidu cu bebeluşele în promo-ul care preceda calupul de publicitate. Cum erai pe cale să mai descoperi ceva ce intuiseşi de la bun început în baza clişeelor hollywoodiene, acelaşi Huidu & CO avea grijă să intervină şi să îţi reamintească faptul că rolul echipei Prima TV este să te entertain-uiască.
Iar pauzele de publicitate, scurte nene! Aveai timp berechet să te duci la bucătărie să-ţi încălzeşti un ardei umplut, să aştepţi să se şi răcească, să îl devorezi în linişte, să fumezi o ţigară, să dai eventual şi o tură pe la budă, pentru ca atunci când te întorceai la TV să mai ai lejer câteva minute la dispoziţie pentru a mai da o raită cu telecomanda printre canale. Şi când în sfârşit filmul era reluat din punctul în care fusese întrerupt, parcă şi lui Will Smith îi mai crescuse puţin barba de la atâta aşteptare.
Da, ştiu. Exagerez. Nu-i crescuse chiar barba doar că parcă îşi mai pierdea puţin din tonus. În fond, cine m-a pus să mă uit la un film pe o televiziune comercială? În situaţii ca aceasta cred că cei de la ProTV mor de invidie. Numai pe la ei pauzele de publicitate îl făceau parcă până şi pe Frodo să uite care ochiu’ lu’ Sauron îi mai e misiunea.
Ce mă intrigă pe mine nu sunt reclamele vârâte în toiul filmului în momentele pline de suspans. Că doar din publicitatea la ore de vârf le sare şi lor banu’ gros. Ci faptul că atunci când apuci şi tu să pătrunzi oarecum acţiunea filmului, îţi apare unul şi-ţi spune: Îţi place? Foarte bine că îţi place. Asta era şi ideea, pe principiul Vasile, trezeşte-te să-ţi iei somniferu’.
În fine, hai că deja m-am enervat. Cred c-o să iau o pauză să mă uit la Prima TV. Am înţeles că ăia se lăudau că ştiu să te distreze.
În puii lu' Băsescu
Aţi încercat vreodată să scoateţi un zgomot scurt şi răstit în proximitatea unui grup de puişori proaspăt ieşiţi din ou să vedeţi ce se întâmplă? Să-i vedeţi cum îşi înclină în lateral căpşorul lor fragil şi tac mâlc pentru câteva secunde pentru a-şi relua imediat piuitul şi ciuguleala prin lada înghesuită, presărată cu mălai amestecat cu găinaţ?
Eh, dacă n-aţi încercat acest mic experiment şi nici nu v-aţi uitat zilele astea la televiziunile mogulilor, vă propun spre vizionare un filmuleţ din perioada în care domnul primar al capitalei, Traian Băsescu, îşi scotea şuviţa pe străzile Bucureştiului pentru a rezolva în modu-i caracteristic problemele cetăţenilor. Desigur, protagoniştii sunt alţii dar efectul e relativ acelaşi. Acelaşi a rămas şi primarul de atunci, preşedintele de acum.
Îl invităm pe domnul preşedinte să încerce din nou acest artificiu şi acum, eventual la un miting al sindicaliştilor.
De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D
De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D? De ce să faci un film îngrozitor de prost cu şi despre dansatori, în proiecţie 3D? Nu există efecte speciale sau scene ce ar merita văzute într-un astfel de format. De fapt, în orice format ai vedea acest film ar părea la fel de ordinar.
Nu aveam nicio parere despre Step Up când am decis să accept invitaţia la film dar nu mă aşteptam să văd o ecranizare lipsită cu totul de suspans, haz, esenţă, talent sau orice altceva ar face un film măcar decent.
Povestea-i cam aşa: el recrutează dănţuitori pentru trupa lui. El, adică Master Luke, îl vede pe alt el, Moose, cum îi face de râs rivalul într-un campus. Master Luke îl salvează pe Moose de poliţiştii fără inimă care vroiau să îl arunce în închisoare pentru că a detonat nişte baloane cu heliu în timp ce dansa.
Luke îl integrează pe Moose în ’’familia’’ lui de dansatori şmecheri. Apoi o mai recrutează şi pe Ea, Natalie. Cu toţii vor să câştige o mare competiţie de dans, logic. Între timp, Luke şi Natalie se combină dar ea e o nenorocită care a venit să-i spioneze lui echipa, care nenorocită e sora rivalului de moarte a prea frumosului Luke. Când a venit secvenţa în care ea îl vinde fratelui nu mi-am putut abţine un comentariu ce a ieşit mai tare decât aş fi vrut: ridicând arătătorul în aer am ţipat CURVO, într-un moment în care normal că s-a făcut linişte. Jenant, ştiu. Trei rânduri de scaune s-au ţâţâit la mine.
După ce ea-l toarnă pe frumosul Luke fratelui diabolic, vine competiţia şi, în ciuda spionajelor,câştigă locul fruntaş. Gata. Cam asta e. Mai sunt vreo două faze jenant de groaznice, nici nu le pomenesc pentru că oricum am lungit-o mai mult decât era cazul.
Mai menţionez ceva despre Luke: din câte mi-am dat seama el nu e dansator profesionist în realitate. Se vrea a fi actor, cred, dar nu-i iese nici aşa. Dar când şi-a azvârlit supărat tricoul într-o fază, arătând un tors perfect, toată sala a tras aer zgomotos în piept. Apoi pe durata vizionării am aşteptat să mai ridice băiatul textila, gândind că nu ar mai fi o pierdere totală de timp şi atenţie. Nu s-a mai întâmplat.
Trebuie să recunosc că m-au surprins plăcut două lucruri totuşi: primul, dansatorii. Foarte talentaţi, sincer. Scheme, figuri profesioniste etc. Dar să pui nişte dansatori înzestraţi să facă şi actorie, în cazul de faţă,e ca şi cum ai pune un câine să toarcă. Da ştiu, nu mă pricep la comparaţii. Al doilea a fost că, în momentul în care am afirmat cu voce tare’’ Nu se poate mai rău de atât’’, firul epic m-a surprins alternând pe ecran faze jucate mult mai sec decât cele anterioare. Mi-am dorit la un moment dat să văd un film cu Eric Roberts, ştiind că nu poate fi mai stupid.
Ca şi experienţă recomand acest film, măcar pentru a avea un model de comparaţie de acum înainte. Este greu, ce-i drept să rezişi până la final, eu am rămas din cauza banilor cheltuiţi şi a fricii de bătaie. Cred că am deranjat destui fani ai genului cu comentarii maliţioase.
Diana
Lungmetrajul “Periferic”, selectat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Locarno
Regizat de Bogdan George Apetri şi produs de Saga Film, filmul “Periferic” a fost selectat în competiţia oficială a celei de-a 63-a ediţii a prestigiosului Festival de Film de la Locarno, Elveția. Pelicula îi are în rolurile principale pe Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora și Timotei Duma.
Pornind de la o povestire scrisă de Cristian Mungiu și Ioana Uricaru, scenariul lungmetrajului „Periferic” este scris de Tudor Voican și Bogdan George Apetri și spune povestea Matildei, în interpretarea Anei Ularu. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuiește să fugă din ţară şi să înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei ea trebuie să se confrunte cu trecutul ei dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viață mai bună îi amintește că libertatea poate atârna doar de o alegere.
„Mă bucură această primă selecţie”, spune Bogdan Apetri. „Ca regizor, lucrul pe care ţi-l dorești înainte de toate este ca filmul tău să atingă, într-un fel sau altul, cât mai mulți oameni. Pentru mine, festivalurile sunt, în primul rând, o modalitate de a ajunge la spectatori – iar Locarno e un prim pas important. Atât eu, cât şi echipa de filmare şi actorii abia așteptăm întâlnirea cu publicul din ţară, întâlnire care sperăm să fie cât mai curând.”
“Periferic” este debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri. Tânărul regizor a absolvit renumita Universitate Columbia din New York, cu specializare dublă în regie de film şi imagine şi a fost nominalizat la Student Academy Awards în 2006 (Oscar pentru studenţi). Scurtmetrajele regizate de Bogdan au fost selecţionate și au rulat cu succes la multe festivaluri de film din întreaga lume (Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal). Bogdan Apetri a co-produs recent filmul american “3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance (2010).
Încă din perioada dezvoltării scenariului, “Periferic” s-a făcut remarcat în cadrul mai multor festivaluri, în secţiunile dedicate proiectelor în dezvoltare, precum Berlinale Co-producţion market, Paris Project, Cinelink Sarajevo, Centeast Warsaw Film Festival sau Agora Work in Progress din cadrul Festivalului de Film de la Salonic.
”Periferic” este o co-producţie româno-austriacă, iar co-producătorul Josef Aichholzer (Aichholzer Filmproduktion) este deţinătorul unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin: „Die Falscher/ Falsificatorii” (2007).
Festivalul de Film de la Locarno, fondat în 1946, este unul dintre cele mai vechi și mai importante festivaluri de film din lume, alături de cele de la Cannes si Veneţia. De-a lungul anilor, datorită încercării de a descoperi noi talente și tendinţe, festivalul a fost o rampă de lansare pentru regizori precum Stanley Kubrick, Milos Forman, Jim Jarmusch, Mike Leigh, Gus Van Sant, Spike Lee și mulţi alţii. Selecţia de filme înglobează în fiecare an principalii autori de azi și de mâine, Locarno urmând să devină între 4 și 14 august capitala cinema-ului de autor.
Filmstock: Rock’n roll şi film în Vama Veche
Stufstock aduce un nou proiect în Vama Veche: Filmstock, un prim pas către un festival de film integrat în conceptul Stufstock. Rock’n roll şi film, un nou mod în care cultura cinematografică este privită relaxat, într-un mediu informal şi apreciată pentru ceea ce este. Filmstock va avea loc pe terasa Hand din Vamă, între 16-18 august şi se va bucura de atmosfera de festival a Stufstock-ului, oferind proiecţii speciale, retrospective ale unor festivaluri cu selecţii foarte bune din România, workshop-uri pentru cei interesaţi de cinema, cu participarea profesioniştilor de cinema din ţară şi din străinătate, şi un concurs ale cărui filme câştigătoare vor fi prezentate pe scenele Stufstock, în pauzele dintre concerte, în fiecare seară..
Alături de proiecţii speciale pe plajă, în spiritul Stufstock, Filmstock va reuni producţii proiectate la Iaşi International Film Festival (IIFF), pe cele din secţiunea Shadow Shorts a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), scurtmetrajele prezentate la Festivalul de scurt şi mediumetraj NexT, o selecţie de documentare şi filme de ficţiune de la evenimentul cinematografic Green Planet Blues 2009, filmele produse de asociaţia S.P.E.R şi scurtmetrajele româneşti prezentate anul acesta la Cannes, sub titlul “Romania Short Waves”.
În palmaresul IIFF se află, printre alte filme de excepţie, “The Messenger” (două nominalizări la Oscar, Ursul de Argint la Berlin, nominalizări la Globurile de aur şi multe alte premii), “Moon” (câştigător al premiului BAFTA, British Independent Film Award şi al multor alte premii, considerat de The Guardian unul din cele mai bune debuturi din ultimii ani), “Munyarangabo” (considerat capodoperă absolută de către unul dintre cei mai respectaţi critici de film, Roger Ebert), şi alte filme cu succes de public şi de critică la festivaluri internaţionale. Dintre peliculele prezentate de IIFF, cel puţin 20 s-au regăsit pe listele de „best of” ale criticilor şi cronicarilor de film la sfârşitul anului trecut.
În afara acestor producţii care vor fi proiectate în cadrul Stufstock, IIFF va mai prezenta, ca proiecţie specială, “The Boat That Rocked”, un film care surprinde perfect spiritul rock-ului şi al Stufstock-ului.
O altă selecţie extrem de tentantă este Shadow Shorts, care aduce 12 scurtmetraje dark şi horror, selecţionate de directorul Anim’est, Mihai Mitrică şi prezentată cu mare succes de public la TIFF 2010. Shadow Shorts este compusă din cele mai apreciate şi premiate producţii ale genului dark.
Creat în memoria regizorului Cristian Nemescu şi a sound designerului şi compozitorului Andrei Toncu, Festivalul de scurt şi mediumetraj NexT, a cărui selecţie de filme va fi prezentată şi la terasa Hand din Vamă, pune accentul pe regia de film si sound design, întreaga structură a festivalului fiind construită în jurul acestor două direcţii.
Green Planet Blues 2009, ale cărui documentare şi lungmetraje de ficţiune vor rula de asemenea la Filmstock, a marcat o premieră în Europa de Est în ceea ce priveşte evenimentele cinematografice cu o altfel de structură, dedicate mediului. Un maraton de trei zile de vizionări de filme documentare şi de ficţiune, urmate de dezbateri cu regizorii lor, discuţii între experţi români şi străini, cu participarea unor reprezentanţi atât ai organizaţiilor guvernamentale, cât şi non-guvernamentale sunt doar câteva din elementele ce au constituit programul inedit al primei ediţii, în ianurie 2009.
O altă selecţie specială pe care Filmstock o aduce în Vamă include filmele produse de Asociaţia S.P.E.R., care a organizat la Timişu de Jos, în 2009, o tabără pentru copiii din comunităţile ţigăneşti din România. Copiii au fost aduşi în tabără, au fost învăţaţi despre istoria şi tradiţiile ţigăneşti şi au realizat la final, sub îndrumarea unei echipe de cineaşti profesionişti, câteva filmuleţe.
Programul noului proiect Stufstock prezintă şi proiecţia specială a lungmetrajului “Nuntă în Basarabia”, o comedie populară potrivită pentru o proiecţie pe plajă. Filmul a avut 1200 de spectatori la proiecţia de la Timişoara şi 300, la Sighişoara.
„Romania short waves” este o altă selecţie de scurtmetraje incluse în programul Filmstock, prezentate în mai la Short Film Corner, la Festivalul de film de la Cannes.
Masterclassul despre rolul cinematografului în ceea ce priveşte ecologia şi formarea unei conştiinţe ecologice, urmat de un workshop de marketing şi distribuţie de film si unul de productie de clip vor fi alte evenimente pregătite la terasa Hand din Vamă pentru vamaioţii interesaţi de film.
Cu o lună înaintea festivalului, Filmstock va lansa un concurs pentru tinerii cu vârsta de până la 20 de ani, şi va încuraja creativitatea, inovaţia, originalitatea. “În felul acesta, publicul Stufstock va fi mai apropiat de festival, îl poate influenţa şi modela ca să fie mai apropiat de ce îşi doreşte el,” spune Vlad Gliga, coordonator proiectului Filmstock.
Participanţii îşi vor trimite ideile sub orice formă care îi poate ajuta să îşi ilustreze părerea lor despre cum ar trebui perceput acest festival (sinopsis, scenariu, suită fotografică, film realizat cu aparat foto, cameră neperformantă, telefon mobil etc.). Vor fi aleşi trei câştigători, care se vor alătura Filmstock începînd din dimineaţa zilei de 16 august. Aici îşi vor pune la punct ideea, o vor filma şi o vor monta într-un spot de un minut, fiind susţinuţi de profesionişti din domeniul cinematografiei, cu echipament profesionist, de la Videolink. Stufstock îi va susţine şi astfel spotul va fi difuzat on-line si pe scena Rock, pe plajă, chiar înaintea proiecţiei-eveniment a “The Boat That Rocked”, care va da startul festivalului Stufstock 2010.
Alice in Wonderland – You used to be much more…"muchier." You've lost your muchness.
Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.
Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.
Subiectul este simplu, linear, previzibil: Alice are 19 ani şi se află la o petrecere unde află că urmează să fie cerută în căsătorie de un lord. Fata fuge chiar în momentul cererii, urmăreşte un iepure – văzut numai de ea se pare – şi, prin vizuina Iepurelui Alb, cade în Ţara Minunilor, un loc care i se pare foarte familiar, des întalnit în acelaşi unic vis al copilăriei. Iepurele Alb spune că s-a întors după Alice pentru că ea este singura în stare să-l ucidă pe Jabberwock, monstrul care apără regatul Reginei de Inimă-Roşie. Bună parte din film, Alice se poarta ca şi cum ar fi în vis, ştiind că se poate trezi oricand, până când realizează că de fapt visul copilăriei ei a fost realitate şi că ea mai fusese acolo.
Nu e un film pentru copii. Este o poveste a copilăriei, transpusă şi corelată cu maturitatea personajelor. Inocenţa copilăriei, deşi păstrată, este umbrită de grotescul personajelor negative, grotesc dus la extremul aspectului fizic (corpuri diforme) dar şi al implicaţiilor psihologice (dorinţa de răzbunare, nevoia de a fi temut în pofida dorinţei de a fi iubit, pedeapsa prin decapitare). Ceea ce iese din normalul unui film, ceea ce a reuşit regizorul Tim Burton să transpună este realitatea lumii de azi prin povestea de basm, combinînd elementele unui film de serie: un pic de magie, un pic de idilă, binele învinge răul, un pic din clişeul prinţesei războinice care decapitează monstrul şi salvează lumea, dar şi a ceea ce a dat gust filmului: personaje aparte, hilare, unice, groteşti sau chiar horror.
Ideea acestui film trebuie urmărită şi înţeleasă dincolo de firul narativ al unei poveşti de adormit copiii. Simt totuşi că se putea mai mult, mult mai mult. Johnny Depp nu e la apogeu, l-am văzut în roluri mai bune. Grotescul şi povestea matură puteau captiva mai mult dar ar fi fost în detrimentul comercialului acestui film şi al aşteptărilor financiare ale producătorilor. Dar în formula rezultată, nu e nici un film cu adevărat comercial, nu e nici un film pentru copii, nu e nici un film de nişă. Dovadă şi nota de pe IMDB – 6,9.
-Have I gone mad?
-I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are.
Acestea fiind spuse, citând una din replicile geniale ale filmului, vă recomand să-l vedeţi, să vă delectaţi urmărindu–l pe Johnny, să surprindeţi fantasticul creat şi să ignoraţi linearul.
Control. Filmul.
Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.
Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.
În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel, Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.
Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.
În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.
Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.