Avatar, pasul către o posibilă artă

   Am văzut Avatar, arhi-cunoscuta producţie cinematografică a lui James Cameron, cu încasări care au detronat orice lung-metraj făcut de la invenţia cinematografiei până astăzi. Lumea s-a tot bulucit să-l vadă, mai ales că pe piaţă existau variantele 3D şi peliculă Imax iar notorietatea filmului a făcut ca şi la două luni după lansare, să găsesc o sală arhi-plină. Mi-am pus ochelarii şi am purces la rumegat povestea…

   Singura imagine care mi-a rămas în cap de la cei care văzuseră filmul înainte a fost „mişto”. Pur şi simplu „mişto”. Nu vreo veleitate artistică deosebită a vreunui actor, nu vreun personaj complex care să iasă din tiparele mult prea comerciale ale peliculelor hollywood-iene din ultimii ani, nu vreo poveste cu cine ştie ce substraturi dramatice. Pur şi simplu „mişto”, cu efecte „mamă, mamă”. Şi atunci, de ce miliarde de dolari încasări?

   Senzaţia pe care am avut-o în prima parte a filmului, să-i spunem expoziţiunea, a fost aceeaşi ca atunci când am vizionat Jurassic Park (dar primul), Alien (toate) sau Star Ship Troopers (tot primul). Firul poveştii alunecă apoi către scenele din care reiese dorinţa de exploatare pe care o mână de pământeni vor s-o pună în practică pe o planetă nouă şi numai bună pentru stors minerale scumpe, Pandora, populată de o rasă de humanoizi (Na’vi), dornici în a-şi apăra „nevoile şi neamul”. De aici, totul poate fi anticipat, din punct de vedere al etapelor de desfăşurare a acţiunii. Sunt infiltraţi agenţi în rândul băştinaşilor, unul din ei se îndrăgosteşte de fata unui şef de clan şi apoi întoarce armele împotriva propriilor colegi, face armată mare şi opreşte exploatatorii pământeni în a distruge planeta. Nimic senzaţional, din punctul acesta de vedere.

   Efectele speciale sunt spectaculoase, însă doar pentru că prezintă o lume fascinantă, plină de culori şi faună similară cu cea apărută în câteva documentare Discovery Channel. Bineînţeles, noroc cu efectele 3D. Povestea de dragoste care se înfiripează la un moment dat între don’şoara de pe planetă şi pământeanul care dezertează nu este scoasă în evidenţă atât de mult. S-a încercat, probabil, smulgerea unor lacrimi ale spectatorilor, mai ales ecologiştilor convinşi, prin scenele în care utilaje imense scot din rădăcini, incendiază sau aruncă în aer bucăţi de pădure sau devastează arborele preferat al rasei Pandoriene, locul de odihnă şi împuiere al acestora. Finalul este tipic, cu o luptă apocaliptică între mai multe clanuri de Na’vi adunate la chemarea pământeanului Jake, devenit liderul Turuk Macto şi care primeşte un ajutor neaşteptat din partea mamei natură (iarăşi am avut flash-uri cu Narnia, Stăpânul Inelelor). Ca atare, toate se termină cu bine.

   Din punctul meu de vedere, pelicula Avatar nu îşi merită laudele şi aprecierile exagerate primite şi nici nu scoate în evidenţă atât de mult „geniul” lui James Cameron. Într-adevăr, efectele speciale fac tot filmul. Ceea ce îmi spune că acesta este viitorul cinematografiei, cel puţin cea făcută la Hollywood. Până la urmă, poate fi şi asta o artă, nu?

Seara CHE in Club Control!

   Joi, 4 Februarie, de la ora 19.00, în Control Club din Bucureşti, vor avea loc următoarele evenimente:

-lansare de carte (Jurnalul revoluţiei cubaneze şi Jurnalul bolivian – Editura Polirom, 2009).

-vizionare de film: Che, realizat în 2008 de Steven Soderbergh, cu Benicio del Toro în rolul principal – ecranizare distinsă cu premiul Festivalului de la Cannes şi premiul Goya, pentru cea mai bună interpretare şi cea mai bună producţie (distribuit în România de Independenţa Film).

-„Dance the Propaganda” cu CLIZA

 

Vor participa: scriitorul şi jurnalistul Costi Rogozanu, criticul de film Anca Grădinariu, Ana Chiriţoiu şi Gruia Dragomir de la revista Noua literatura, traducătorii Jurnalului pe motocicletă, şi Diana Salim, traducătoarea cărţilor Jurnalul revoluţiei cubaneze şi a Jurnalului bolivian.

 

Dr. Ernesto Rafael Guevara de la Serna (1928-1967), mai cunoscut sub porecla sa de Che Guevara sau el Che, este una dintre cele mai populare figuri ale anilor ’60-’70, adevărat mit cultural şi politic, revendicat de generaţii succesive de rebeli cu şi fără cauză. Pentru contribuţia sa la instaurarea regimului comunist în Cuba, Castro i-a acordat lui Che Guevara gradul de Il Comandante, cel mai înalt din cadrul trupelor de gherilă, şi i-a conferit, la 29 de ani, Steaua Jose Marti, pe care Guevara o va pune pe bereta sa neagră. Aceasta imagine a revoluţionarului cu beretă şi stea va devein celebră în lumea întreagă, datorită fotografului cubanez Alberto Korda. Ultimul dintre Jurnalele lui Che conţine însemnările găsite în rucsacul său, în ziua în care a fost capturat de trupele contrarevoluţionare, la 8 Octombrie 1967, în Bolivia. O zi mai târziu a fost executat.

 

afis  guevara mic

AIR Pre-concert Party – 6 Februarie, ora 20.00, Control Club

   Poate la sfârşitul anilor 90’ descopereai electro-ul francez cu Nicolas Godin şi Jean-Benoit Dunckel, poate te îndrăgosteai pe muzica lor, poate dansai, poate visai. Dar ştii ce făceau ei? EMI Romania si Control Club te invită sâmbătă, 6 Februarie, la ora 20.00, la o proiecţie a documentarului AIR: Eating, Sleeping, Waiting and Playing – a film about Air on tour by Mike Mills. Aducem şi CD-uri pentru colecţionari şi organizăm un concurs cu bilete la concert, cu sprijinul celor de la OneEvent. Ştim, Love 2 e un album foarte bun, comparat de critici şi public cu Talkie Walkie şi Moon Safari – capodoperele duo-ului francez. Dar mai ştim că la concert vrei să auzi Sexy Boy, All I Need, Kelly Watch the Stars şi toate piesele care te poartă în starea Amour. Imagination. Reve.
Piesele Air pot fi cumpărate în format digital: http://musicmall.ro/artisti/air/mp3

   Ştim, asculţi la radio, pe YouTube, la iPod Sing Sang Sung şi So Light Is Her Footfall, asteptându-i la Bucureşti pe cei de la Air
În seara proiecţiei poţi cumpăra din CONTROL Club şi bilete la concertul AIR de pe 11 Februarie, dacă nu ai făcut-o deja online pe MyTicket.ro, Eventim.ro, TicketPoint.ro, din reţelele Diverta şi Germanos sau de la librăriile Cărtureşti, magazinele Vodafone, Muzica, Off The Record, Sala Palatului.
CONTROL Club se află pe Str, Academiei, nr 19, în Pasajul Victoriei, la intrarea dinspre Facultatea de Arhitectură. Intrarea la seara de proiecţie este liberă.
Afterparty cu videoclipurile AIR, urmat de Indie Invasion – Out of the Box Experience cu Leo. Visuals by Vj Kissa. Intrare 5 lei de la ora 21.00 până la ora 23, 10 lei după ora 23.

 

EMI_50cmx70cm

 

 

  Week-end-ul acesta în CONTROL Club începe cu Friday Dance Sience

 

friday dance science_vineri (2)

 

 

continuă cu Indie Invasion, pe 30 Ianuarie

 

indie invasion_sambata

 

 

şi se termină cu Eye Control-indie videos party. De la ora 17,00, în fiecare duminică rulează Cinema Alternativ (intrare liberă). Mergeţi şi vedeţi ce înseamnă!

 

Vj Kissa_duminica

 

300X150_film

Băsescu, copilul şi dosul de palmă în 'A fost sau n-a fost trucaj?'

O coproducţie PNL-PSD-PDL

De trei zile încoace, întrebarea cine va fi preşedinte? a dispărut de pe buzele românilor. După ce imaginile video din care ar reieşi că Traian Băsescu ar fi lovit în timpul unui miting electoral din 2004 cu dosul palmei un minor, imagini care au făcut turul televiziunilor şi au înţesat tot .ro-ul, noua întrebare care domină peisajul electoral mioritic este a fost sau nu a fost trucaj?

După ce o serie de numeroşi experţi acreditaţi, discreditaţi şi în special creditaţi, şi-au dat cu părerea în privinţa autenticităţii imaginilor animate, Revista Cioburi a apelat la rându-i la o echipă de profesionişti în domeniul analizei şi prelucrării imaginilor video, echipă ce a dorit să-şi păstreze anonimatul din motive lesne de înţeles, pentru a realiza propria expertiză.

Urmăriţi în continuare cinci frameuri definitorii, care scot la iveală noi elemente ce elucidează indiscutabil autenticitatea acestui film atât de controversat.

Frame1

frame2

frame3

frame4

frame5

Mulţumim Microsoft pentru punerea la dispoziţie a platformei de prelucrare a imaginilor Paint şi nu în ultimul rând imaginaţiei care a făcut posibilă realizarea acestei demonstraţii.

G.I. Joe – efecte speciale vs. storyline expirat

Zilele trecute mi-am clătit ochii repetat cu ajutorul unui film nou, fresh, în ţiplă. Este vorba de G.I. Joe, o peliculă cu o multitudine de efecte speciale, însă cu aceeaşi tristă bătălie între bine şi rău tipic americană, câştigată ca de fiecare dată de către apărătorii naţiunii. Filmul, în regia lui Stephen Sommers, a avut norocul să fie atins de un buget imens.

Acţiunea începe prin anul 1600 când un membru al clanului scoţian McCullen este acuzat că vinde arme atât patriei mame cât şi francezilor, motiv pentru care i se topeşte o mască pe faţă, în timpul procesului el menţionând răzbunător, printre ţipete evident, că numele lui va dăinui peste secole. Revenind în prezent, expertul în arme James McCullen ( interpretat în film de către Christopher Eccleston), proprietar al firmei de armament cu rezonanţă mondială MARS, descoperă nanotehnologia cu ajutorul căreia reuşeşte să încropescă câteva bombe capabile să distrugă oraşe întregi. Toată nebunia asta era finanţată de către NATO, rachetele urmând a poposi în curtea lor, ascunse de eventuali terorişti. Numai că trupele militare care asigurau transportul lor spre un loc sigur au fost atacate de către o grupare înarmată până în dinţi cu fel de fel de puşti, praştii, veveriţe zburătoare de ultimă generaţie. Reuşesc să scape doi militari, printre care se afla şi un mulatru, singurul element cu adevărat nedibuit de mine în tot acest film, deoarece în general în filmele americane mulatrii mor primii.

Aici intervine o echipă ultrasecretă de profesionişti militari, cei mai şmecheri de pe glob, de fapt şi de sub glob, deoarece îşi aveau baza sub deşert. Aceştia sunt obligaţi de către ministrul apărării să apere cu preţul vieţii rachetele. De aici începe adevărata bătaie generală, bombele fiind furate, recuperate, apoi iar furate şi tot aşa.

Recomand filmul persoanelor agresive, celor împătimite de acţiune şi unei categorii mai aparte de bărbaţi care au fetişuri cu puicuţe în mulaj de latex.

Subiect, "Poliţist, adjectiv"

Cinematografia românească este pe o pantă ascendentă. Suntem încă departe de a putea vorbi de o şcoală de film românească, dar ce putem afirma cu tărie este că nona generaţia de tineri regizori a scos filmul românesc de sub semnul anonimatului. De la regretatul Cristian Nemescu până la Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu, noul val cinematografic est european, purtând pecetea românească, a atras după sine, în marea lor parte, o suită de critici pozitive.

Ultimul film românesc care a triumfat la Cannes a fost, aşa cum se ştie, Poliţist, adjectiv-ul lui Corneliu Porumboiu. După scurt metraje precum Pe aripile vinului sau Călătorie la oraş, în care regizorul îşi etalează latura comică, Visul lui Liviu, în care acesta urmăreşte evoluţia unui tânăr prins în perioada de tranziţie post decembristă, sau mult mai cunoscutul A fost sau n-a fost?, în care Porumboiu atinge problematica revoluţiei din 89 cu polemicile iscate în jurul acesteia, Poliţist, adjectiv relevă o latură cu totul nouă a regizorului român.

Intriga filmului este una simplă şi actuală. Un tânăr poliţist de provincie se află în postura de a lua o decizie în cazul unui puşti, consumator de haşiş, în condiţiile în care intuiţia şi lipsa probelor îl fac să respingă ideea cum că acesta s-ar ocupa şi cu traficul de droguri. Refuzul tânărului poliţist de a descinde şi de a-l nenoroci pe puşti în condiţiile în care acesta era decât un simplu consumator şi ideea că nefericitul îi va bate obrazul când se va întâlni cu el pe stradă, după câţiva ani, atunci când legea va avea să fie deja schimbată, stârnesc nemulţumirea şefului care nu înţelege de ce se cantonează atât de mult într-un caz atât de banal. Mânat de o conştiinţă ce se va dovedi într-un final de prisos, proaspătul om al legii se vede nevoit să amâne până la limită întrevederea cu şeful său, pentru a putea urmări diverse piste, în ideea că va reuşi să nu-l înfunde pe puşti. Lecţia de maieutică ţinută de şeful său, un poliţist versat care aplică legea în litera ei, fie că aceasta e morală sau nu, îl găseşte pe tânărul înţepat de ghimpii conştiinţei nevoit să aleagă între convingerea sa şi slujba de poliţist.

Filmul scoate în evidenţă atât rigiditatea unui sistem poliţienesc depăşit în faţa unor probleme, ca cea a consumului de droguri, problemă ce a început să capete amploare în societatea românească imediat după revoluţie, cât şi facilitatea cu care oamenii legii le privesc şi le tratează. Toamna târzie, străzile pustii, birourile şi holurile roase de vreme din incinta secţiei de poliţie, scările jegoase de bloc sau apartamentul înghesuit al eroului nostru, proaspăt căsătorit, contribuie în egală măsură la crearea unui peisaj dezolant care te apasă pe toată durata celor două ore ale peliculei. Cele câteva momentele comice presărate nu fac decât să îngroaşe tuşa tragică a acestei banale poveşti de provincie.

Lipsa muzicii de pe fundal, cadrele apropiate cu rapoartele scrise de mână, insistenţa dusă la limită asupra cadrelor de filaj sunt doar câteva din elementele neconvenţionale de care face uz regizorul român şi care fac din Poliţist, adjectiv, alături de ritmul scăzut al acţiunii şi monotonia specifică oraşului de provincie, un film nerecomandat cinefililor neînzestraţi cu simţul răbdării sau iubitori de efecte speciale. Nu de alta, dar există un pericol sporit de plictiseală.


Ingloriuos Basterds – Glorios de Tarantino

Avem de spart un buget mărinimos. Vrem să facem un film care să rămână în box-office destul timp cât să ne aducă un profit frumuşel. Ce este de făcut? Simplu : îl ademenim pe Quentin Tarantino şi îi lăsăm libertate de exprimare.

Aseară am fost la cinema. Am ales  „Inglorious Basterds” deoarece auzisem că este unul dintre filmele pe care, pentru a te putea bucura de acţiune şi de a întelege firul narativ, nu trebuie să-l vezi acasă. M-a surprins faptul că sala era plină ochi deşi el este pe ecrane din 4 septembrie.

Doar Tarantino putea să se lege de un subiect de altfel tabu şi să-l schimbe după bunul plac. Filmul este structurat pe o platformă din trecut: invadarea Franţei de către nemţi. Tot firul este însă fabulat. Pe lângă regizor sunt de remarcat toate personajele, în frunte, pe o oarecare poziţie de egalitate, avându-i pe Brad Pitt( interpretându-l în film pe lt. Aldo Rayne, un yankee cu fixuri situat în fruntea „găştii” bastarzilor) şi pe Christoph Waltz ( având rolul colonelului Gestapo Hans Landa). Ca şi celelalte capodopere ale lui Quentin, Inglorious uimeşte prin contrastul dintre comedia grobiană şi violenţa pură. Totul este necenzurat, lăsându-ţi impresia că este cât se poate de real. Ecranizarea se desfăşoară pe parcursul a cinci acte, toate diferite dar în acelaşi timp complementare. În linii mari este vorba despre o brigadă de soldaţi evrei americani care îşi propun, şi reuşesc, să omoare cât mai mulţi nemţi, fiecare crimă finalizându-se şi cu scalparea inamicului.

Mai multe nu vreau să divulg, de fapt nici nu îşi are rostul istorisirea faptelor. Este un film care trebuie neapărat vizionat de către cinefili şi nu numai. Ca teaser aruncaţi un ochi şi pe acest preview.

District 9, SF-ul laturii umane

Zilele trecute am avut deosebita plăcere de a mă delecta cu un film magistral. Cu mâna pe inimă vă spun că este probabil cel mai bun science-fiction văzut de către un devorator de acest gen. Cu un buget limitat, un regizor necunoscut, actori în plină dezvoltare, District 9 a reuşit imediat să spargă box-office-ul global. Neill Blomkamp, regizorul şi scriitorul în acelaşi timp, a avut puterea să nu mute acţiunea în S.U.A., alegând Africa de Sud.

O nouă abordare în domeniul cinematografiei o reprezintă filmul-documentar, presărat cu interviuri şi păreri ale unor oameni de rând ori specialişti. În felul acesta îţi lasă impresia că totul este adevărat. La început am aflat cum o navă extraterestră pluteşte deasupra oraşului Johannesburg fără a ameninţa în vreun fel rasa umană.  După trei luni scurse fără contact între navă şi oameni, armata decide să pătrundă cu forţa în aceasta. Operaţiune reuşită. Înăuntru găsesc un număr mare de extratereştri speriaţi şi bolnavi, lipsiţi de un conducător, care aparent a dispărut. Guvernul hotărăşte instalarea lor într-o tabără la periferia oraşului. Cu timpul suprapopularea şi interacţiunile dintre cei numiţi de către oameni ” prawns” şi o grupare de nigerieni a dus la formarea unei mahalale.

Acţiunea filmului se petrece după douăzeci de ani de la interacţiunea oamenilor cu extratereştri, mai exact în anul 2010. Scăpându-le situaţia de sub control, violurile şi omuciderile atât în mahala cât şi în oraş fiind la ordinea zilei, guvernul a încredinţat supravegherea şi mutarea tuturor creaturilor unei companii private: MNU (Multi- National United). Aceştia sub pretextul mutării extratereştrilor într-o tabără mai organizată încercau să fure tehnologia armelor de distrugere în masă. Este numit un director care trebuia să obţină semnăturile pro-mutare din partea fiecărei persoane care nu făcea parte din rasa umană. De aici încolo filmul explodează într-o multitudine de faze şocante. Finalul este de asemenea neaşteptat.

Un film excelent recomandat în orice zi, la orice oră.

The international – conspiraţii, conspiraţii, conspiraţii

„The international” s-a lăsat aşteptat aproximativ un an, însă a meritat pe deplin întârzierea. Regizat de Tom Tykwer (singura persoană care a realizat primul film la vârsta de unsprezece ani, în anul 1976)  filmul ilustrează un thriller plin de acţiune desfăşurat în mai multe ţări europene, în oraşe cu o puternică încărcătură economică mereu în contrast cu laturile spirituale ale fiecărei etnii . Firul peliculei te duce cu gândul la seria Bourne, parcurgând anumite etape pentru a descoperi o crimă.

Un agent Interpol, Louis Salinger(în film interpretat magistral de Clive Owen), împreună cu procuroarea Eleanor Whitman(rolul ei fiind jucat de Naomi Watts)  investighează şi încearcă să aducă în faţa justiţiei una dintre cele mai puternice bănci din lume: International Bank of Business and Credit (IBBC). Având informaţii că banca finanţează traficul ilegal de arme în ţările sărace, persoanjele principale reuşesc să obţină o întâlnire cu un informator infiltrat în organigrama băncii. Este vorba de vicepreşedintele de achiziţii, Andre Clement, care moare imediat după această întâlnire din cauza unui presupus accident de maşină. Louis se întâlneşte ulterior la Milano cu politicianul Umberto Calvini, cel mai mare producător european de arme. Aceasta confirmă o pistă a celor de la Interpol conform căreia IBBC doreşte achiziţionarea unui program de ghidare a rachetelor, program licenţiat de fabrica politicianului. Când Umberto Calvini este ucis de un lunetist imediat după discuţia avut cu agentul Interpol, Salinger porneşte în urmărirea criminalului, ajungând în dese momente critice pentru siguranţa lui şi a procuroarei, IBBC fiind dispusă să apeleze la numeroase crime pentru a păstra secret acţiunile ei în privinţa traficului de arme.

Finalul este unul surprinzător, toată pelicula ţinându-te cu sufletul la gură în aşteptarea scenei următoare.

Recomand acest film tuturor pasionaţilor de thrillere şi nu numai. De vizionat într-o seară de weekend ploioasă.