Membrul unei formaţii rock, agresat de Mircea Badea pe motiv că era basist

Mircea Badea a devenit protagonistul unui scandal de proporţii după ce a agresat fizic un membru al unei formaţii rock cu care urma să susţină un concert în cadrul unei campanii anti-violenţă, după ce acesta i-a mărturisit cu sinceritate că este basist de mic, informează Evenimentul Silei.

Din relatările martorilor, controversatul prezentator de televiziune ar fi avut un schimb de replici şi cu tobarul trupei cu puţin timp înaintea izbucnirii altercaţiei. Badea i-ar fi spus acestuia să nu mai bată cu beţele în tobe pentru că îl irită atunci când aude “boc”. Respectivul i-ar fi replicat că percuţia nu e ca şi cântatul în strună și că se face de pe scăunel şi nu de la măsuţă.

„Este absolut regretabil ce s-a întâmplat. Îl știam pe Mircea ca fiind o persoana căreia îi place să întindă coarda, dar nu mă așteptam să-mi demonstreze asta aplicându-i unui coleg de trupă mai multe lovituri de chitară în cap”, a declarat revoltat chitaristul trupei.

 

Shesdead, un alt pas, o nouă lume

   În 2009, scena underground românească a mai primit un membru, respectiv trupa Shesdead, un proiect pus la punct de un grup de băieţi care aveau, mai mult sau mai puţin, o exeprienţă cu ceea ce înseamnă scena „ascunsă” a rock-ului autohton. Fiecare dintre ei şi-a dorit, într-un fel sau altul, o schimbare sau un nou pas în cariera muzicală, un nou suflu, poate un alt grup şi o nouă atitudine. Ca atare, într-un timp relativ scurt, cei de la Shesdead au ajuns destul de repede la urechile ascultătorilor de gen iar acum de curând, respectiv pe 22 Martie, au reuşit şi lansarea primului E.P., Sex  Drugs & Rock’n’Roll, în Club Control din Bucureşti, urmat de turneul Tour and Loathing in Romania (deja în curs). Încrezători în şansele lor dar conştienţi de dificila contrângere a mediului muzical românesc, cei de la Shesdead speră, totuşi, că lucrurile vor continua într-un sens pozitiv pe plaiurile mioritice, cel puţin din punct de vedere muzical.

   Shesdead înseamnă: Shole-voce, Radu-chitară, Benson-bass, Tudor-chitară, John-keyboards, Tase-tobe.

   Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:

 

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi.  Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra,  Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.

 

R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?

Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există.  E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.

 

R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?

Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.

 

R.C.: Furie sau poezie?

Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.

 

R.C.: Cum apare o melodie?

Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.

 

R.C.: Cine vă ascultă?

Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.

 

R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?

Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.

 

R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?

Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.

 

R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?

Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E  staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.

 

R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…

Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie.  Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.

 

R.C.: Care este următorul proiect important?

Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.

R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?

Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege.  Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.

 

R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?

Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie,  alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.

 

R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?

Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J  Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.

 

R.C.: Suntem ghinionişti în România?

Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.

 

R.C.: Fericirea este o utopie?

Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.

 

R.C.: Există viaţă după moarte?

Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .

 

R.C.: Ce uraţi poporului român?

Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.

 

R.C.: Un fel de la revedere

Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat.  Respect!

ACT la VISUAL ROCK FANTASY II

   Ediţia a doua a spectacolului Visual Rock Fantasy va avea loc sâmbătă, 20 februarie, ora 20.00, la Fire Club (str. Gabroveni 12). Visual Rock Fantasy II este un eveniment artistic  ce propune o îmbinare de imagine (fotomanipulare, 3D, fotografie, grafică, pictură) şi muzică (rock – genuri majore şi subgenuri), într-un show unic în România, cu scopul de a promova artiştii şi lucrările din genurile amintite dar şi muzicia live în rândul publicului larg.

   Lucrările celor 16 artişti, din România şi Statele Unite, vor compune un material video, care se va proiecta pe un suport adecvat, de dimensiuni mari (perete, ecran etc.).  Proiecţia va fi însoţită de un fundal sonor format din piese, pasaje, sunete din zona muzicii rock, la volum de concert (sonorizare club): Opeth, Porcupine Tree, Pain of Salvation, My Dying Bride, Paradise Lost, Katatonia, Amorphis, Godsmack, Marilyn Manson, Alice in Chains, Black Label Society, Pantera, Metallica.  Vizionarea va fi urmata de un afterparty live cu formaţia ACT (www.trupaact.com).

Artişti participanţi:

Andreea Retinschi http://wildrainoficeandfire.deviantart.com/

Andreea Cernestean http://frozenstarro.deviantart.com/

Diana Cretu http://dianacretu.deviantart.com/

Daniel Ilinca http://pacsaman.deviantart.com/

Banescu Amalia http://lejournaldamelie.deviantart.com/

Andrei Ivan http://www.vanity-zero.com

Catrinel Cotae http://catrinel-cotae.deviantart.com/

Bogdan Calarasu http://hdrenesys.deviantart.com/

Alex Lupascu http://xtzc.deviantart.com/

Larissa Andreea Cocoara http://darkbylarissa.deviantart.com/

Miluta Flueras http://www.miluta.ro

Geo Pana http://www.geopana.ro

Tera Lewis http://spoofdecator.deviantart.com/

Agatha Müler http://www.agatha-muler.blogspot.com/

Ioana Streza http://autruchenoire.deviantart.com/

Laurentiu Gabriel http://laurentiugabriel.com/

 

Puteţi citi  despre ediţia întâi a Visual Rock Fantasy la:

http://metropotam.ro/Evenimente/eve0922200319-Visual-Rock-Fantasy/

http://www.4arte.ro/2009/06/29/6072-poze-muzici-si-distractie-la-visual-rock-fantasy/

 

   Evenimentul se va desfăşura între orele 20.00 şi 22.30. Biletul de intrare va costa 10 LEI.

 

FINAL_VISUAL_rock_fantasy_final_mic

Simboluri muzicale cu văduvaBOB

   Am zărit chipul unei lacrimi de întuneric în oglinda lăsată pentru suflet pe fundul oceanului de gânduri. Diafan, dunele formate de fantasmele ascunse în spatele ramei zâmbeau sadic un cântec viclean, dulce precum gustul rănilor crestate pe mâinile destinului primit la întâia rază de lumină. Un grup de meduze, străine de venin, mă purtau pe brațele lor false către luciul tremurând, șoptindu-mi negru și alb, fără nuanțe păcătoase, privind ascuns către lacrima mea de întuneric, reflectată din ce în ce mai clar în oglindă…Deasupra, firele suave ale zeului Soare spuneau noapte bună fiecărui por al pielii invadate de mici servitori grotești ai oceanului de gânduri, trăgând deasupra teatrului închipuit o pânză opacă, lipsită de esență. Eu cu lacrima mea ne-am strâns în brațe, refuzând cântecul oglinzii devenită un portret macabru al timpului pierdut de nepăsare, căutând un refugiu în fiecare colțișor al inimii îngreunate de portretele faptelor, actorilor, ploilor, rugăciunilor. Somnul deveni, pe rând, coral, prunc, oaste, sunet…

Un zâmbet apăru dinspre abis,

O mână cade peste pleoape,

Culori se tânguie din paradis

Visând un cântec peste noapte…

 

   În 2005, fantasmele ancorate în negru au dat luminii pe văduvaBOB. Demoni transpuși muzical, idei pictate în monoculori și imagine de altfel au conturat un început de drum în trei. Multă vreme, Peter, Costin și John au dat publicului o altă nuanță de sunete, nuanță care le-a oferit locul lor în ochii celor care i-au urmărit îndeaproape. Porniți în explorarea „sufletului, psihicului și a morții”, văduvaBOB reprezintă, cel puțin până acum, o altfel de trupă, componentă a peisajului muzical românesc.

   Prima lor apariție s-a consumat la Timișoara Underground Festival, repetată după un an și urmată, bineînțeles, de concerte în București. B’estival 2007 i-a făcut mai cunoscuți ascultătorului român de gen, motivându-i, probabil, și mai tare spre calea de comunicare pe care o aleseseră. Albumul The Secret Mouth of the Cyanide Erotique, lansat tot în 2007, a expus publicului acel Psycho Sexual Dirge Punk, astfel definit de vocalul Peter Stoica, care lipsea din peisajul underground de până atunci. Mulți i-au comparat cu Placebo, analizând la suprafață oferta lor muzicală dar, mai ales, datorită stilului vestimentar și estetic îmbrățișat pe scenă. Fiecare cu părerea sa, pâna la urmă. Important este crezul trupei, în fond, detașat de spusele „analiștilor” și înrădăcinat în adâncurile metafizicii proprii.

   Combinând interesant analize ale psihicului, sexualității, să-i spunem decadente, tabuuri și frustrări, versurile văduvaBOB, transpuse complementar pe elemente de punk, grunge, un pic de goth sau alternativ, oferă ascultătorului o armonie ciudat de plăcută, îndemnându-mă să-i urmăresc și în viitor. Au planuri, cum este și firesc, mai ales că 2009 îi găsește într-o nouă componență.

VăduvaBOB se regăsește acum în următoarea formulă:

Peter-vocal, chitară,

Costin-bass,

Dim-chitară,

Edi-tobe.

 

   Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Peter, vocalul trupei, acesta oferindu-ne părerea sa vis-a-vis de chestiunile abordate mai jos:

 

 

RevistaCioburi: văduvaBOB înseamnă mai mult decât muzică?

Peter: văduvaBOB s-a născut pe tărâmuri onirice. Fiind întrebat frecvent „de unde vine văduvaBOB?”, am răspuns mereu că simbolistica numelui și a conceptului este una mult prea intimă, o metaforă pentru fantasmele subconștientului, mitul androginului în opoziție cu mitul dedublării, narcisul care ura oglinzile… Pentru mai multe detalii, muzica vorbește de la sine.

 

R.C.: Care a fost impulsul care a generat ideea de formaţie?

Peter: Introvertit fiind, am avut nevoie de o metodă pentru a comunica cu ceilalți. Impulsul a fost unul extrem de puternic, conștient fiind că există posibilitatea de a dezvălui mult prea multe despre mine, a fost și este singura formă de catharsis. O infinită introspecție a sufletului, psihicului și a morții de până acum…

 

R.C.: Primele acorduri au avut la bază un scop sau un vis?

Peter: Țin minte primele acorduri și cât de mândru am fost când am compus primele melodii. Pentru prima oară, tot spleen-ul avea un sens. Au fost schițele de bază ale unui desen complicat care se continuă și se va continua.

 

R.C.: Stilul abordat a fost ales de la început ori s-a conturat pe parcurs?

Peter: Nu am plecat cu un „stil” muzical impus. Am cântat doar ce am simțit. Evident, cum este și natural, procesul de creație evoluează iar cu fiecare melodie am încercat să nu mă repet, nici muzical, nici la nivel liric. Perfecționist fiind, și foarte greu de mulțumit, evoluez odată cu muzica pe care o compun.

 

R.C.: Raportul vers/muzică este unul egal?

Peter: În mare parte, da. Simbioza trebuie să fie perfectă altfel melodia sau
„copilul” nu va fi mulțumit și nu va vrea să-i fie ascultată povestea. Sunt momente când versurile sunt mult mai importante, muzica fiind scara pe care se înalță conturul, pentru a da intensitatea poeziei.

 

R.C.: Nu înţeleg similitudinea cu Placebo…Voi?

Peter: Hmm… La început eu am rămas foarte surprins de această „asociere”, de multe ori răutăcioasă. Din lipsă de cunoaștere, mulți neștiind că Brian nu a fost și nu va fi singura persoană de gen masculin  care se machiază, se îmbracă în negru și își face unghiile, asemanarea era una „la sigur”, evident, neargumentată muzical ci doar superficială, la nivel de „look”. Dar, na, Placebo îmi plăceau mult înainte de ultimele albume dar nu sunt nici pe departe chintesența muzical/estetică văduvaBOB.

 

R.C.: Influenţele externe sunt definitorii pentru trupă?

Peter: Influențele sunt strict interne. Ce este în văduvaBOB, rămâne în văduvaBOB.

 

R.C.: De câtă vreme rezistaţi în underground?

Peter: Ne-am format prin 2005. Cu basistul meu, Costin, am fost încă de la început, tobarii s-au tot perindat. Din 2008 ni s-a alăturat al doilea chitarist, Dim iar din iulie avem cel mai bun tobar de până acum, Edi. Cred că este cea mai puternică formulă de până acum. Mă bucură faptul ca am lângă mine cei mai buni instrumentiști.

 

R.C.: Ultimul concert este mereu cel mai bun?

Peter: Nu neapărat. Aici, într-adevăr, există factori externi care pot influența desfășurarea unui concert. Detalii profane care țin de sonorizare, toposul concertului, oamenii care vin, care nu sunt întotdeauna receptivi. Am avut concerte foarte reușite și altele mai puțin reușite. Noi am cântat mereu cu aceeași intensitate.

 

R.C.: Cât de dificil este să ai statut de indie, în sensul original al cuvântului?

Peter: Nu văd lucrurile astea ca fiind dificile sau ușoare. Este un proces foarte natural. La noi mulți nu cunosc etimologia termenului de muzică „indie” în sinonimie cu termenul de „underground”, o trupă care nu are casă de discuri cu un „major label”. Dar nu în asta constă calitatea unei opere de artă. Nu statutul de „indie” sau de „mainstream” este esențial. Independent de acești termeni, muzica este profundă sau superficială. Este fie doar „de ascultat” sau de „to die for”.

 

R.C.: Vor exista multe albume văduvaBOB?

Peter: Ca albume finite, ambalate și distribuite, sperăm. Vrem să scoatem al doilea album care probabil va fi scos la aceeași casă de discuri „independentă”, unde l-am scos și pe primul, sau va fi 100% DIY. văduvaBOB oricum nu o să dispară cât timp va exista venin să fie împărtășit și cât timp vor exista cei care vor să primească veninul.

 

R.C.: Apariţia scenică face parte din spectacol sau este o componentă spirituală?

Peter: Pentru mine muzica, și arta în general, trebuie să fie un tot unitar. Muzică, versuri, estetică. Nu sunt de acord cu „aparițiile scenice”. Este pur și simplu o prelungire a muzicii. Fie o ai, fie nu.

 

R.C.: Cei care vă ascultă este obligatoriu să vă şi înţeleagă?

Peter: Nu mă aștept  la înțelegere. Mă aștept să fie simțită la un nivel cât mai adânc. La o empatie metafizică, să-i spunem.

 

R.C.: Muzica înseamnă, cu adevărat, artă?

Peter: Da. Cu cât este mai profundă, arta vindecă iar în același timp otrăvește. Muzica este balsamul și vitriolul.

 

R.C.: Decadenţa apare din frustrare?

Peter: Depinde de gradul de decadență. Decadentul fără „background” îmi este egal cu zero. Pentru mine, decadenții au fost niște vizionari. Nu le-a fost teamă să pătrundă în fântânile fără fund ale psihicului și să împărtășească și cu alții. Și da, există și oarecare frustrare, să-i zicem, mai degrabă o tristețe care provine din neînțelegerea din partea celorlalți.

 

R.C.: Orizontul poate exista fără paşii lăsaţi în urmă?

Peter: Zeii prezentului nu pot exista fără demonii din trecut. Fără continua analizare a ceea ce a fost, nu poți evolua.

 

R.C.: Ce este frumosul?

Peter: Pentru mine, frumusețea a avut întotdeauna miros de Thanatos. Frumusețea mă face să plâng în hohote, cere să fie devorată cu toate simțurile pentru inaccesibilitatea și pentru efemeritatea ei. Nu există „frumos” fără demonic. Frumosul nu umple, secătuiește.

 

R.C.: Daţi-ne un exemplu palpabil de ură…

Peter: Ura, ca și dragostea, nu este palpabilă. Când devine palpabilă, devine gratuită, prozaică. Ura este o parte componentă din văduvaBOB, din frumos. Urăsc ceea ce nu am avut niciodată, ceea ce am avut și am pierdut și ceea ce nu voi avea niciodată.

 

R.C.: Dacă aţi lua-o de la început, ar fi ceva ce nu aţi repeta?

Peter: Da. Ar fi câteva lucruri.

 

R.C.: Vă place România?

Peter: Este  o țară frumoasă. Păcat că este populată.

 

R.C.: Mulţumim pentru discuţie. Un sfat pentru progres?

Peter: Progresul se poate doar prin cultură. Iluminarea se ascunde în întunecimea sufletului.

Mulțumim pentru interesul acordat. Și vă așteptăm la următorul concert, care va fi prin octombrie, în noua formulă. Behold! văduvaBOB is back!

 

   Mulțumim și noi lui Peter Stoica pentru discuție, urându-i un drum plin de lumină în evoluția muzicală și nu numai. Intrați și pe http://www.myspace.com/vaduvabobofficial , pentru a asculta câteva idei muzicale ale trupei văduvaBOB.

PERSONA, muzică aleasă

   persona

   O muzică bună înseamnă muzica pe care poţi scrie poezie. Aşa aş defini eu, în baza reperelor personale, orice melanj de sunete care ia forma unui cântec îndelung şi tacticos mestecat de ureche şi creier. Lumea din jurul nostru oferă o listă pantagruelică de zgomote, de multe ori dăunătoare spiritului şi fără legătură cu setea de armonie a portativului. România încă ascunde muzica bună, în ciuda sacrificiilor realizate de gardienii acesteia. Timpul va arăta dacă a meritat sau nu.

   Timişoara este o sursă de energie muzicală destul de activă în ultimii ani. Numeroase formaţii plecate de aici au ajuns repede printre preferatele publicului de underground, indiferent de stilul adoptat. Persona este o descoperire relativ recentă, dacă putem numi aşa cei şase ani trecuţi de la apariţia ei în tabloul underground românesc, respectiv din 2003. Persona este un nume inspirat din filmul omonim al lui Ingmar Bergman (de precizat că „Persona” nu este ultimul său film, pour les connaisseurs J ). Toţi membrii trupei au fost implicaţi în alte proiecte muzicale, corespondente generaţiei de muzicieni apăruţi după 1989, înainte de reunirea sub actuala titulatură. Astfel, Gaben (Gabriel Cherlia) a cântat la chitară aproape şapte ani în Neurotica, formaţie cu care a înregistrat un album şi a concertat în România dar şi în Ungaria sau Germania. Coco (Corin Maris) a cântat la bass în Era Ticăloşilor, formaţie de pionierat în hard-core-ul românesc. Floyd (Adrian Paraianu) a fost tobarul legendarei trupe de punk Haos.

    Istoria Persona a început când Gaben, Coco şi Floyd s-au strâns alături de Cătălin Mocanu într-o casă abandonată din cartierul timişorean Kuntz pentru nişte rock’n’roll jamming, treabă care s-a dezvoltat pas cu pas în compunerea primelor cântece proprii. Era momentul când influenţele trupei veneau din diverse direcţii, începând cu Stone Roses sau Radiohead şi până la Sonic Youth sau Pixies. Inevitabil, după un an de colaborare, Persona a susţinut primul concert, reacţia audienţei fiind una pozitivă şi de bun augur pentru membrii formaţiei. În toamna lui 2004 au fost înregistrate primele 2 demo-uri, respectiv Home in the Arms şi Computer Breakdown, compoziţii difuzate la posturile regionale de radio. Tot acum, Persona a fost invitată la TVR unde au înregistrat o variantă live a piesei Murder.

   În 2006, Cătălin a decis să părăsească trupa, devenind noul vocal al trupei clujene Kumm. Persona a acceptat situaţia ivită astfel, continuând în formula de trio pentru o perioadă, Gaben fiind cel care şi-a asumat rolul de vocal. În primăvara lui 2007,  Joy se alatură trupei la chitara acustică Tot în acest an formaţia înregistrează încă două noi piese, A Ride on Love Street si Momentary Lack of Passion, cu aceeaşi reacţie entuziastă a publicului. Melodiile au un sound foarte clar, vesel şi îmbină perfect viziunea muzicală trupei.

   2008 reprezintă o confirmare a ceea ce Persona devenise până atunci, amplificând seria concertelor în marile oraşe ale României şi participând la festivaluri de profil, alături de trupe trupe dEUS (B), Kultur Shock (USA), Air Traffic (UK), Trash Fashion (UK) şi Robots in Disguise (UK). Anul 2009 începe cu ocuparea primului loc în topul CityFM a piesei Momentary Lack of Passion, timp de două săptămâni. Urmează apariţia trupei la Alternativa (PRO TV) dar şi primul concert în afara ţării, la Budapesta, în celebrul club A38.

   În prezent băieţii lucrează la albumul de debut, Suburbia Afterlife, care intră în stadiul de mixat si masterizat, Persona cautand un label pentru lansarea lui. Criticii de profil au încadrat stilul formaţiei într-unul cu puternice influenţe britanice însă componenţii Persona preferă o definiţie mai complexă, izvorâtă din trăirile lor, precizând mereu că muzica lor nu poate fi stict etichetată, mai ales că background-ul muzical şi influenţele fiecărui membru, rafinate de experienţa şi maturitatea artistică acumulată în timp se împletesc într-un stil unic Persona.

   Revista Cioburi, susţinătoare a fenomenului underground din România, şi-a îndreptat tirul de întrebări către trupa timişoreană, pentru a înţelege mai bine drumul început de băieţi în 2003. Nu este suficient dar cu siguranţă este un pas înainte:

 

RevistaCioburi: V-a luat mult până aţi ajuns Persona?

Gaben: E un proiect din copilărie de care suntem foarte mândri.

Cristian: Ne-a luat câţiva ani, având în vedere că toţi am mai cântat iniţial în mai multe trupe care abordau tot atâtea genuri. Câteva mai cunoscute ar fi Neurotica, Haos sau Era Ticăloşilor.

 

R.C.: De ce nu brit-pop?

Gaben: Ne place să credem că muzica noastră trebuie ştampilată cu o etichetă mai cuprinzătoare – indie pop în cadrul fenomenului rock’n’roll.

Cristian: Pentru că nu suntem britanici. Indie rock’n’roll, poate.  

 

R.C.: Aveti prestanţă doar cu un album?

Cristian: Avem un album în lucru. Acum este în stadiul de mixaj şi sperăm în toamnă să îl avem gata şi să găsim un label să-l scoatem. Prestanţă nu ştiu dacă avem. Ziceţi-ne voi.

Gaben: Piesele care au ajuns pe album au fost alese din vreo 40 de melodii Persona, doar pentru că atâtea intră pe un album. În concerte cântăm, de obicei, în jur de 20 de piese şi le alegem în funcţie de locul unde “prestăm”.

 

R.C.: Vestul este aproape…De ce aţi ales estul?

Gaben: Estul ne-a ales pe noi. Am avut câteva concerte şi în vest, de exemplu cel din Aprilie de la Budapesta şi am reuşit şi acolo să facem lumea să se mişte.

Cristian: Suntem în vest, vestul Rusiei, Turciei. Chestiune de perspectivă. 

 

R.C.: Merită B’ESTFEST Persona sau Persona merită B’ESTFEST? (n.r.: trupa concertează la acest festival, pe 4 iulie 2009)

Cristian: Da. J

Gaben: E un festival important pentru România dar noi tratăm toate concertele cu aceeaşi seriozitate şi aplomb şi încercăm să facem un show bun de fiecare dată.

 

R.C.: Spuneţi-ne un proiect important în următorii doi ani…

Gaben: Marele plan e să punem pe bandă cât mai multe piese, să avem concerte şi în vest şi să facem un clip pentru una din piesele de pe albumul Suburbia Afterlife.

 

R.C: Cântaţi doar pentru anglofili?

Cristian: Nu. Dovada e că am inclus în unele concerte şi un cover de la Noir Desir şi una din piesele lor in franceză, nu în engleză. Cântăm pentru toţi oamenii din lume care vor să ne asculte. Şi pentru câţiva care sunt expuşi la muzica noastră, fără să vrea. Pe ăştia vrem să îi aducem în prima categorie.

Coco: Cântăm pentru că ne place şi pentru toţi cei care ne plac

 

R.C.: Sunt Kumm peste voi?

Cristian: Kumm adică?

Gaben: Suntem prieteni şi, deşi poate voi stârni zâmbete, nu cred că între trupele noastre există “concurenţă” şi ne bucurăm să bem o bere cu ei la concertele unde ridicăm praful pe scenă împreună.

 

R.C.: România înseamnă pierdere de vreme pentru trupele de gen?

Gaben: Pentru trupele underground româneşti e un efort să menţină ştacheta sus fără să apară la radio şi tv şi poate părea o nebunie să-ţi faci un band în ziua de azi. Noi o facem cu pasiune şi nu avem altă şansă decât să mergem înainte.

Cristian: În niciun caz. Sper ca trupele care consideră pierdere de vreme să se fi desfiinţat deja.

 

R.C.: De ce nu ascultă românii rock?

Coco: Greşit, românii ascultă rock! Probabil că ascultă un număr mai mic de oameni decât acum 10 ani dar sunt destui cei care apreciază muzica bună.

Cristian: Cum să nu asculte? Iris e printre cele mai de success trupe româneşti. Românii au ascultat, ascultă şi vor asculta rock. Evident, subgenurile rock-ului ascultate în România se diversifică continuu.

 

R.C.: Ce înseamnă muzica bună?

Cristian: Muzica bună e aceea care face să vibreze coarda sensibilă în fiecare. Şi raspunsul meu la întrebare este un etern clişeu. Iar faptul că folosesc un clişeu şi zic că e un clişeu e cel de-al doilea din răspunsul meu.

Coco: Păi, normal, rock…şi jazz şi…derivate

 

R.C.: Politicienii au împărţit ţara în două Românii. Acelaşi lucru îl puteţi spune despre publicul care vă ascultă?

Gaben: Nu suntem trupă politică.

Coco: Nu ştim de cele două Românii dar am vrea să împărţim şi noi publicul în două: cei cărora le place rock-ul şi cei cărora le place rock-ul foarte mult.

 

R.C.: În ce perioadă din trecut aţi fi vrut să cântaţi şi în ce trupe?

Gaben: În anii 2000 poţi să arunci o privire către anii ‘60, ‘70, etc. şi să te bucuri de ce s-a facut atunci. Eu sunt fericit cu prezentul. 

Cristian: Mie în precambrianul târziu, într-o trupă electro. 

 

R.C.: Timişoara mai are resurse pentru rock?

Gaben: Sunt câteva trupe noi  care promit şi sper să reuşească deşi pare greu la început. Mă bucur că s-au înmulţit cluburile unde poţi cânta.

Cristian: Da, evident.  Şi acum vine din spate generaţia celor de 14-18-20 de ani, printre care sunt mulţi oameni talentaţi şi implicaţi mai de timpuriu în muzică, ceea ce nu poate fi decât bine. De mulţi o să mai auziţi în viitor şi o să ajungeţi să îi întrebaţi chestii.

 

R.C.: Cu ce vă place să vă lăudaţi prin presă?

Coco: Cu muzica, pentru că asta facem.

Cristian: Nu ne lăudăm. Suntem modeşti.

 

R.C.: Nu aveţi bani de videoclipuri?

Coco: Bani de videoclipuri se găsesc, doar cu posturile tv care să difuzeze acele videoclipuri e mai dificil pentru că la ora actuală comercialul a pus stăpânire pe tot ce mişcă.

Cristian: Probabil ăsta e şi motivul principal pentru care nu am investit încă într-un videoclip. Nu vrem să avem un videoclip pe care să îl ţinem în sertar şi să îl arătăm la prieteni şi familie cum, din păcate, s-a întamplat cu prea multe trupe în ultimii ani. Cu puţină mobilizare puteam să îl facem din fondurile noastre dar difuzarea lui presupunea mai mult decât putem duce în momentul ăsta.  Ni s-a parut natural să investim mai întâi în scule, apoi în album (autofinanţat şi ăsta) şi mai târziu o să vedem şi de clip.

 

R.C.: Sunt persoane pe care nu aţi înceta niciodată să le înjuraţi?

Coco: Nu.

Cristian: Da dar nu unele anume. Persoane generice–idiotul, cretinul, netotul, etc.  

 

R.C.: Cum vreţi să-i convingeţi şi pe alţii să vă asculte?

Coco: Cu o muzică bună şi sinceră, cu concerte de calitate.

 

R.C.: Care este profilul fanului Persona?

Cristian: Habar n-am. Ştim oameni de toate vârstele, categoriile sociale, culorile, religiile , etc. cărora le place muzica noastră.

 

R.C.: Vă pasă de prezidenţiale?

Coco: Ne pasă de România, deci evident nu suntem indiferenţi la cine conduce ţara.

Cristian: Da. Mie, personal, îmi pasă şi de cele din Moldova sau Iran.

 

R.C.: Simţiţi mândria de a fi români?

Cristian: În fiecare zi.

Coco : Din ce în ce mai rar dar ţara a intrat într-un proces lent de schimbare în bine  …poate, într-o zi…

 

 

R.C.: Daţi un sfat poporului…

Coco : Nu se poate aşa ceva; nu poţi sfătui un popor.

Cristian: Eventual un îndemn?  Rock ‘n’ roll people!!!

 

   Formaţia PERSONA este:

 

Gabriel Cherlia (Gaben)–vocal şi chitară,

Corin Maris (Coco)–Bass şi backing vocals,

Adrian Paraianu (Floyd)–drums and percussion,

Cristian Craciun (Joy)–chitară acustică/chitară.

 

   Revista Cioburi salută comunicarea excelentă a trupei, le mulţumeşte pentru muzică şi vă oferă la final o reprezentaţie live a băieţilor, de la Stufstock-ul de anul trecut: