Gheaţă la canal

Fiind, probabil, într-o perioadă plină de acalmie, televiziunile fac ce fac şi tot trebuie să scoată audienţă din piatră seacă. Dacă sezonul de crime şi violat babe ştirbe este cam sărac în evenimente, atunci, cumva, populaţia tot trebuie ţinută cu tensiunea la minim 18 cu 10.

De exemplu, suntem în mijlocul iernii. Pe toate canalele de ştiri se aude cam acelaşi lucru: „România este sub teroarea frigului”, „Românii crapă de frig”, „Apocalipsa iernii s-a abătut peste România”, „Gerul ameninţă din nou” etc. P#la mea, e frig.. Normal că e frig, e iarnă! În România, când e iarnă, e frig, e zăpadă, e ger, îngheaţă apa, sunt ţurţuri. Aşa e normal. Ce este atât de special să anunţi la televizor, în toiul iernii, că e ger?

Tare ar fi fost un Cătălin Radu Tănase care să fi spart tiparele, transmiţând plin de sudoare ştiri de genul: „În mijlocul lui ianuarie, Miercurea Ciuc a fost invadat de berze, păsările fiind bucuroase că mercurul din termometre s-a dezgheţat. Contactat telefonic, şeful bărzoi a spus că în următoarele zile vor trage aici un stol de cocori, unul de egrete şi câteva dropii plecate în vacanţă din Slobozia. Oricum, şederea va fi una temporară, deoarece păsările nu pot suporta temperaturile ridicate din această perioadă a anului, anormale de altfel (sunt aproape 0 grade!!) şi vor pleca spre Ucraina, acolo unde îi aşteaptă un grup de nagâţi veniţi de pe malurile Nilului încă din noiembrie.”.

Doamnelor, domnilor, Radu, afară este iarnă. Şi, incredibil, temperatura este sub 0 grade Celsius.

Gânduri de sărbătoare

    Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

   Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

   Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?

Două lumi

A fost o vreme când soarele era lumină

Iar noaptea strălucea senină

Secundele zburdau prin nori, deșert, pământ și apă,

Și viața nu vroia să treacă.

 

A fost un timp când stelele cereau iubire,

Călcând suav  a morții fire

Iar muzici se plimbau sub pleoapele murdare,

Să lase prin cearceaf o floare.

 

A fost un anotimp cu luni și seri de vară,

Cu stele ce plângeau pe seară,

Priveam la fiecare literă în șoaptă,

Atunci când scrisul era soartă.

 

Dar au venit balaurii și îngerii cei morți ,

Cu aripi desfrânate-n nopți,

Și gheața a călcat stăpână peste soare

Oprind corăbii peste mare.

 

O simfonie plină de suspine, pace,

Mă înconjoară și nu tace

Iar vesele, umbrele îmi spun viclean amor…

Știu, eu fără basme am să mor.

DSC_1938

Decembrie

   M-am trezit, aşa deodată, că am pierdut nişte bucăţi din mine. Şi că alte părţi, ascunse de timp, vor să iasă către soare, aglomerându-se către poarta unui suflet prea bătucit de gheaţă.

   Îmi doresc să fiu lângă cei doi brazi pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, în drumurile către regele munte. Să mă întind lângă ei, în mijlocul unei pajişti modelată de anotimpuri, cu privirea în soare şi mângâiat de vânt. Să mă pot gândi în linişte la poeziile defecte pe care nu le-am scris niciodată. Să nu-mi pese de timp…

   Îmi doresc grădina bunicii. Ascuns în livadă, să mă aştern molcom pe şezlongul vecinilor saşi, pregătit să număr frunzele care vor cădea dintre ramuri. Să am o foaie albă şi un pix albastru pentru a da drumul gândurilor pe care nu le-am avut niciodată. Iar timpul să-mi fie cel mai bun amic…

   Vreau să ies în toiul nopţii printre firele de iarbă acoperite de rouă. Să nu-mi fie frig şi să pot ridica ochii către cer, jucându-mă mai apoi cu fiecare stea. Să pot ajunge dintr-un pas pe marginea lunii, liniştit că pot fi deasupra unui peisaj plin de lumini şi cântece în surdină, pregătindu-mă să descopăr eroii care nu m-au salvat niciodată. Iar timpul să-mi ofere un răgaz…

   Îmi doresc părţile din mine care au fugit. Refuz să cred că nu le voi găsi niciodată. Esenţa unei lumi construită cu ele s-ar spulbera în mii de cioburi, printre nori, iar anotimpul ploios va fi mai rece ca oricând. Iar timpul…Timpul ar trebui să-mi fie cel mai bun prieten.