Pentru a evita înzăpezirile, Primăria Capitalei va monta calorifere de-a lungul arterelor principale

• Aberația de intelect, Promo •

Iarna aceasta autorităţile bucureştene nu mai vor să fie luate pe nepregătite motiv pentru care au demarat un proiect unic în Europa. Primăria Generală a Capitalei s-a angajat să monteze până la prima ninsoare un sistem performant de calorifere de-a lungul arterelor principale, al cărui rol va fi degajarea căldurii necesare pentru ca zăpada căzută să se topească la atingerea asfaltului, împiedicând astfel formarea nămeţilor care ar putea îngreuna traficul rutier. Acelaşi sistem va dispune şi de o ultimă generaţie de radiatoare amplasate în puncte strategice ce se vor cupla ori de câte ori volumul de apă rezultat în urma topirii zăpezii va depăşi un anumit prag critic, rolul acestora fiind de a spori evaporarea torentelor de apă, prevenind eventualele inundaţii.

„Bucureştiul va fi prima capitală a Europei care va beneficia de un astfel se sistem. Pe lângă mândria pe care toţi bucureştenii o vor simţi când această minunăţie va fi gata, vor scădea simţitor şi costurile suportate de primărie alocate an de an deszăpezirii. Vom avea doar una, două firme care se vor ocupa de deszăpezirea străduţelor şi atât. E adevărat că s-a scumpit şi gigacaloria, mai e şi curentul, dar nu ne facem probleme din cauza asta. Vom introduce o nouă taxă pe care şoferii vor fi nevoiţi să o achite cel puţin iarna asta, până se vor mai linişti puţin lucrurile, bani ce vor fi folosiţi şi pentru lucrările de întreţinere că doar trebuie să aerisească cineva şi caloriferele alea.”, a declarat pentru HotMuse primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu.

Totodată, edilii bucureşteni au declarat că pentru a preveni sustragerea caloriferelor de către căutătorii de fier vechi, acestea vor fi dotate cu senzori, acolo unde va fi nevoie apelându-se şi la împrejmuirea lor cu garduri electrificate de sârmă ghimpată, vopsite în verde pentru a păstra un aspect cât mai natural.

Sistemul a fost implementat pentru prima dată în Canada în anul 2001, însă s-a renunţat la scurt timp la beneficiile sale în urma numeroaselor acţiuni de protest ale organizaţiilor ce luptă pentru protecţia mediului, organizaţii ce au acuzat dur autorităţile canadiene susţinând că asemenea proiecte duc la accelerarea încălzirii globale.

Gheaţă la canal

• Brusturi media, Promo •

Fiind, probabil, într-o perioadă plină de acalmie, televiziunile fac ce fac şi tot trebuie să scoată audienţă din piatră seacă. Dacă sezonul de crime şi violat babe ştirbe este cam sărac în evenimente, atunci, cumva, populaţia tot trebuie ţinută cu tensiunea la minim 18 cu 10.

De exemplu, suntem în mijlocul iernii. Pe toate canalele de ştiri se aude cam acelaşi lucru: „România este sub teroarea frigului”, „Românii crapă de frig”, „Apocalipsa iernii s-a abătut peste România”, „Gerul ameninţă din nou” etc. P#la mea, e frig.. Normal că e frig, e iarnă! În România, când e iarnă, e frig, e zăpadă, e ger, îngheaţă apa, sunt ţurţuri. Aşa e normal. Ce este atât de special să anunţi la televizor, în toiul iernii, că e ger?

Tare ar fi fost un Cătălin Radu Tănase care să fi spart tiparele, transmiţând plin de sudoare ştiri de genul: „În mijlocul lui ianuarie, Miercurea Ciuc a fost invadat de berze, păsările fiind bucuroase că mercurul din termometre s-a dezgheţat. Contactat telefonic, şeful bărzoi a spus că în următoarele zile vor trage aici un stol de cocori, unul de egrete şi câteva dropii plecate în vacanţă din Slobozia. Oricum, şederea va fi una temporară, deoarece păsările nu pot suporta temperaturile ridicate din această perioadă a anului, anormale de altfel (sunt aproape 0 grade!!) şi vor pleca spre Ucraina, acolo unde îi aşteaptă un grup de nagâţi veniţi de pe malurile Nilului încă din noiembrie.”.

Doamnelor, domnilor, Radu, afară este iarnă. Şi, incredibil, temperatura este sub 0 grade Celsius.

Surpriză, vine iarna

• Frustrări din cartier, Promo •

Am citit azi în Libertatea cum că iarna aceasta nu va mai lua primăria Bucureştiului prin surprindere. Cel mai cunoscut doctor al tării, practicant de labă la cârma Capitalei, pare că s-a prins de faptul că în noiembie, decembrie, ianuarie sau chiar februarie poate să ningă sau să îngheţe asfaltul.

Nelămurirea mea e legată de cum a conştientizat Dom’ Doctor că s-ar putea ca maşinile alea mari, cu pălărioară d-aia mare în faţă, care pot să şi adune zăpada, nu doar să facă obiectul celor mai profitabile contracte licitate, trebuie pregătite dinainte ca străzile să se blocheze din cauza ninsorii şi apoi chiar folosite după primii 5 cm de strat de zăpadă depus pe carosabil. De departamentul de meteorologie nu are rost să asculte, nu a făcut-o nimeni că nu ştiu ăia cum e treaba cu vremea iar pe calendar nu se uită, că doar nu ştie calendarul când să scoată el maşinile şi sarea din dotare.

Surse sigure tocmai anunţă, pe canalele energetice şi legăturile karmice, că primăria a apelat la serviciile de văzător al viitorului şi al trecutului, invitat de seamă al televiziunii poporului( asta până l-a dat pe Domnu’ Dan pe mâna DNA-ului), Doru Pârv. Acesta a stat cu un ochi pe cer şi unul pe site-urile de pârtii de ski încă din septembrie iar azi dimineaţă a prezis că va începe să ningă. Momentul a coincis cu primii fulgi de nea ce i-au atins pielea dar asta e doar o întâmplare, el susţinând vehement că a văzut clar( de aici şi titulatura de clarvăzător?) evenimentul iernatic.

Mai rămâne de văzut, sau prevăzut, dacă ninsorile din acest sezon vor fi luate prin surprindere de reactivitatea primăriilor sau dacă bucureştenii vor trebui să înainteze din nou prin capitală cu lopeţile din dotare la purtător.

Anticipat, ne declarăm adânc recunoştinţa în gâtlejul primarului  şi îi urăm asfalt uscat, ceea ce ne dorim şi nouă.

Diana

Cum o dai, tot de căcat e

• Frustrări din cartier, Promo •

   Iarna se încăpăţânează să plece. Normal, o înţeleg. Doar am fost dăruită lumii când ea era stăpână şi nu vrea să mă lase singură. De fapt ea, săraca iarnă, se chinuie din răsputeri să acopere căcaţii. Gropile din asfalt. Griul. Cenuşiul. Cu ultimele puteri cerne fulgi frumoşi. Mari, strălucitori. Îngheaţă bălţile. Pune o punte între noi şi asfaltul de căcat. Dar noi tot o denigrăm. O dăm afară. O dorim afară. Nu o mai vrem. Vrem călduri de să ne căcăm pe noi. Vrem să punem în cuier hainele ca să ajungem să ne dorim să ne dăm jos de pe noi şi pielea. Vrem să renunţăm la bocanci şi la cizme ca să intrăm cu tocurile în asfaltul moale, să ne târâm picioarele în şlapii de plajă. Să căutăm o boare de umbră, de aer.

   Iarna nu e de căcat. Iarna îngheaţă lumea. O amorţeşte. Dacă-i frig, vrei cald. Dacă-i cald vrei rece. Dacă-i brună vrei blondă. Dacă-i scundă vrei înaltă. Dacă-i mică vrei mare. Dacă-i luni vrei sâmbătă. Dacă-i dulce vrei sărat. Dacă-i albă vrei neagră. Dacă-i a ta nu o mai vrei. Oricum o dai, tot de căcat e. De ce căcat? Ce probleme are lumea cu căcatul? Pute? Nu toată lumea se cacă? Nu e căcatul rezultatul a ceea ce băgăm în noi? Şi atunci de ce ne spargem în băşini şi ne strâmbăm când e vorba de căcat?

 

 

Pinguinulfurios.

România sub limita de îngheţ

• Frustrări din cartier, Promo •

zapada-Frig.  Frig de-ţi îngheaţă apa la genunchi, de-ţi fug perciunii sub căciulă, de ţi se cristalizează şi gândurile sub ţeastă. Iar generalul Iarnă abia dacă şi-a mai oprit puţin asaltul. După ce şi-a luat masa de aer rece tocmai din îndepărtata Siberie,  numai bine că a aţipit puţin, prilej pentru gradele Celsius să-şi mai scoată sfioase capul, câte puţin la amiază, deasupra limitei de îngheţ asemenea unor animale de tundră ieşite din hibernare. Dar tocmai ce s-a trezit şi e gata să-şi reia asaltul. Noi salve de vânt şi ninsori se aşteptă în următoarele zile pentru jumătatea sudică a ţării.

Frig, gheaţă şi mormane de zăpadă murdară. Mai nou intră în schemă şi vântul puternic. Şi din nou frig. Agentul termic rămâne în alertă. Frig de fac pneumonie purecii pe maidanez, de-ţi îngheaţă zacusca dintre măsele, de-ţi ajung tremurând mail-urile în Inbox.

Hai o săptămână, două, o lună, o lună jumate, dar până când băi nene!? Îmi vine să iau la şpiţuri mercurul termometrelor. Urcă, bă! Încă o lună aşa şi deja încălzirea globală o să devină o legendă.

Şi iarăşi frig…

Aruncă-l pe naşu din tren

• Martor şi tartor, Promo •

Oricât de mult s-ar strădui, autorităţile române nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză. Nu cred că cineva mai poate nega această evidenţă. Ninsorile abundente din ultima jumătate a lunii decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat au cauzat, aşa cum era şi de aşteptat, disfuncţionalităţi şi în rândul traficului feroviar. Ceea ce urmează nu îşi propune să scoată în evidenţă imposibilitatea autorităţilor de a se impune în faţa intemperiilor naturii (lucru imposibil de realizat uneori), ci doar să prezinte un nou episod din ciclul “Lor nu le pasă”.

Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Vineri dis-de-dimineaţă, 18 decembrie, 2009. Bucureşti, Gara de Nord. Afară ninge viscolit. Codul galben de viscol şi ninsori a reintrat deja în vioare. O mare de oameni aşteaptă îngheţată sub tabela cu Plecări/Sosiri. Minutele de întârziere se înmulţesc fără număr şi fără prea multe justificări din partea angajaţilor CFR. Într-un târziu se aude şi un anunţ prin care CFR îşi cere scuze.
După 50 de minute de întârziere şi după ce în prealabil fusese eronat anunţat la o altă linie, acceleratul înspre Braşov este într-un final garat, spre bucuria călătorilor dârdâind de frig dar şi de nervi. Din dorinţa de a se vedea cât mai repede în tren, majoritatea călătorilor urcă la ultimul vagon. Acolo, la ultima uşă, se află şi naşul. Plictisit şi pus pe glume. Printre zgribuliţii de la ultimul vagon se află şi el şi ea, care din motive de „haos” nu au apucat să-şi mai procure bilet. Dar nu-i nimic; bilet se poate lua şi din tren. La întrebarea cine despăgubeşte călătorii, naşul răspunde ironic că el personal o va face. Agăţându-se de răspuns, el îi spune ei că vor călători gratis. Va vorbi el cu naşul. Ea nu este de acord. Angajatul CFR se profilează uşor-uşor în sacul de box de care ea are nevoie pentru a se descărca şi a se mai încălzi puţin. Va plăti biletele dar îşi va expune franc năduful.  El tace. La fel şi MP3-playerul; acum înregistrează. Ssssss…

Episodul I: O reclamaţie, vă rog

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE001.flv” /]

Ea: Dom’le, chiar vă bateţi joc, pe cuvântul meu, vă bateţi joc.

Naşu’: Nu, prima oară dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine.

Ea: Da, pentru că CFR-ul în genere îşi bate joc de călători, înţelegeţi? Nu se poate ca dumneavoastră să vă postaţi aici bodyguard şi să nu lăsaţi lumea să urce într-un tren care întârzie 50 de minute. Nu se poate, ăsta-i tupeu.

Naşu’: I-am trimis mai în faţă, doamnă.

Ea: Nu, domnule dragă, arătaţi-mi un regulament în care scrie că… ăăă călătorul trebuie să urce printr-un anumit vagon.

Naşu’: Nu, călătorul trebuie să urce cu bilet în tren, doamnă.

Ea: Ăăă…Aţi auzit, colegii dumneavoastră nu dau bilete.

Naşu’: Nu, mie nu mi-a venit nimica la mână.

Ea: Nu mă interesează. Sunaţi prin staţie acum!

Naşu’: Eu spun că nu e datoria mea.

Ea: Nu vi se pare că-aveţi tupeu enorm. Ia spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Naşu’: Vi-am mai spus-o înainte, doamnă.

Ea: Ia, cum vă numiţi?

Naşu’: A, păi nu…

Ea: Nu, păi vreau să ştiu numărul dumneavoastră. 502013. O reclamaţie veţi avea, cât de curând.

Naşu’: Nicio problemă. Nu este nici cea mai mică problemă.

Trenul a plecat. E timpul biletelor la control. Biletelor ne-eliberate de la casă.

Episodul II: Asta are, asta n-are, asta-i suma necâştigătoare

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE002.flv” /]

Naşu’: 43.50, vă rog. De persoană.

Ea: Nu se poate. De câte ori e mai mult? E 27 de lei un bilet.

Naşu’: Atâta face. Îmi daţi dumneavoastră 43.50 şi după aia când faceţi dumneavoastră reclamaţie ataşaţi şi biletul:

Ea: Deci eu cât vă dau acuma? Optzeci şi…

Naşu’: 43.50 de persoană.

Ea: Adică vă dau optzeci de lei?

Naşu’: Da, 86, 87 de lei.

Ea: Cu cât e mai mult? Vreau şi eu să ştiu.

Naşu’: Asta vă interesaţi la casă.

El: Păi nu, nu, nu, nu, nu…

Ea: Domnule, terminaţi cu măgării de genul ăsta. Vă rog foarte mult, spuneţi-mi cu cât vă dau, nu dublu.

El: Asta ne spuneţi dumneavoastră. Ne arătaţi dumneavoastră un regulament…

Puştiul cu placa: Doamnă, biletul în tren este dublu.

Ea: Dumneavoastră vă rog să nu vă implicaţi în discuţie.

Naşu’: Sunt 121 de km, accelerat. 43.50.

El: Şi asta înseamnă că cei care nu au apucat să ia bilete de la casă din cauza faptului că nu s-au dat, plătesc la fel?

Naşu’: Da toată lumea plăteşte.

El: Nu, nu, nu. Asta nu se poate. Nu se poate pentru că e o nesimţire din parte CFR.

Ea: Asta e vrăjeală maximă. Deci eu vă plătesc un bilet… E o nesimţire din parte CFR.

El: Adică nu-i dai dreptul omului care se duce la casă…

Naşu’: Dar nu eu am făcut tarifele… Credeţi-mă că nu eu.

Ea: Nu se poate. Eu am mai circulat în felul asta cu ‘taxat din tren’ şi nu e dublu.

Naşu: Deci, doamnă, credeţi-mă când vă daţi jos, vă duceţi şi faceţi reclamaţie şi ataşaţi şi biletele.

Ea: Cum îl cheamă pe colegul tău de la CFR?… Ah, cât de curând… Vă urez şi disponibilizare plăcută!

Naşu’: Da, ştiu asta, ştiu… nu trebuie să ne uraţi dumneavoastră. Le-avem noi fără să ne uraţi.

Ea: O meritaţi din plin pentru atitudinea plină de nesimţire pe care o aveţi faţă de călători.

Naşu’: Dar nu mai îmi vorbiţi, gata…

Ea: Dar lăsaţi-mă dom’ne, în pace. Adică cum? Stăm aicea 80 de minute şi dumneata îmi zici că nu ai tupeu?

Naşu’: Şi eu am stat.

Ea: Dumneata ai stat în căldură, domule.

Naşu’: Unde în căldură? Eu în căldură?

Ea: Deci este bătaie de joc, terminaţi-vă, vă rog!

Naşu’: Doamnă, nu mai ridica tonul la mine! Gata, am înţeles! Faceţi reclamaţie şi mă lăsaţi în pace doamnă.

El: Şefu’, măcar o atitudine defensivă. Măcar atâta lucru… Că reprezentaţi CFR-ul.

Ea: 502013.

El: Nu o luaţi în nume personal, da’ tre’ s-aveţi şi dumneavoastră înţelegere. Stăm şi îngheţăm ca oile. De ce nu aţi afişat… Pe ăsta… ăăă.. de ce nu afişaţi, CFR-ul…

Naşu’: Şi eu aş vrea să ajung mai repede acasă, doamnă.

Ea: Dar vă rog, răspunde-ţi la întrebările astea…

Naşu: Eu sunt un simplu angajat…

El: Dacă ştiţi că sunteţi un simplu angajat şi vorbiţi din partea CFR, aveţi măcar o atitudine defensivă.

Naşu’: De-fen-si-vă am avut…

El: Deci, ne-aţi pus să mergem la linia cinci în condiţiile în care a tras un alt tren. Fac jogging pe ăsta.. pe.. peron.

Naşu’: Păi eu sunt vinovat?

El: Păi nu sunteţi, da’ nu mai faceţi mişto că nu este cazul.

Naşu’: Eu sunt angajatul staţiei Braşov nu a Bucureştiului.

Ea: Domule, eşti angajatul Căilor Ferate Române. Dumneata nu înţelegi româneşte?

Naşu’: Nu.

Ea: Bine, probabil că în reclamaţie o să înţelegi foarte bine.

Episodul III: Discuţia de după

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2010/05/VOICE003.flv” /]

Ea: …şi de la Metrorex sunt cei mai nesimţiţi angajaţi ai regiilor…

Naşu’: Cred că pentru dumneavoastră toată lumea e nesimţită.

Ea: Eu cred că dumneavoastră veţi un tupeu uriaş. O să am grijă personal de reclamaţia asta. Personal… Şi vă promit că dacă dat afară nu veţi fi măcar o sancţiune veţi primi. Pentru că, vă mai zic un lucru. Până la Satu Mare, pun pariu că veţi avea teşchereaua plină.

Naşu’: Asta e… Nu mai puneţi dumneavoastră pariu.

Ea: Nu, nu, nu. Vreţi să vă urmăresc, să merg cu dumneavoastră şi să vedem câtă şpagă luaţi?

Naşu’: O să am teşchereaua plină. Uite… tai bilete.

Ea: Da, da, da. Am şi văzut când v-a dat cineva acum şi-aţi băgat banii în buzunar. Acum am văzut. A plecat domnul…

Naşu’: Oohooo!

Ea: Da, ohooo, cu tupeul dumneavoastră şi râsetul dumneavoastră.

Naşu’: Unde i-a băgat doamnă? Unde ar putea?

Ea: Sunteţi destul de versat…

Naşu’: Doamnă, da’ nu trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră.

Ea: Hai dom’le, terminaţi. Dar trebuie să faceţi mişto şi să aveţi atitudini de ridiculizare şi ironice.

Naşu’: Nu fac mişto. Dar eu sunt îngheţat. Eu sunt de la şase în trenul ăsta, da?

Ea: Serios, ştiţi de la cât stăm noi? De optzeci de minute.

Naşu’: Eu stau de trei ore.

Ea: Păi dumneata eşti la servici, nu te supăra…

….

Naşu’: Aveţi cumva mărunt?

Ea: Ce înseamnă mărunt pentru dumneavoastră? V-am dat una de 50.

Naşu’: Să-mi daţi 370 de mii.

Ea: Nu n-am. Nu am.

Va urma!

Cioburi de iarnă

• Promo, Rătăciri lirice •

Eu nu am să mai fiu niciodată eu. Celebrul alter-ego al meu îmi face gingaș cu mâna, lăsându-mă rupt în mine, spart în cioburi murdare, așa cum, poate, merit să fiu. Tot caut răspunsuri la întrebările pe care fiecare melodie cu iz de artă mi le strecoară în timpane, și nu găsesc.

Lucrurile mărunte pot face minuni. Adunate unul câte unul, mărunțișurile fiecărei clipe se pot transforma într-un destin magic, plin de culoare și zâmbet. Mereu tindem doar către mare, mult, măreț fără să privim la firele de nisip care ne intră printre cute și care ne pot deveni castele superbe. Încercăm o viață întreagă să atingem soarele dar nu vedem picăturile calde de ploaie care ne inundă fruntea. Alegem calea cea mai scurtă și mai dificilă în loc să pavăm cu răbdare și stropi de zâmbet lungul drum al existenței care trage de noi. Și ne trezim rătăciți, orbi, goi, fără esență, acoperiți de întrebări și fără viziunea unei reîntoarceri la basmele imaginației pierdute undeva în trecut.

Timpul poate fi oprit. În noi, timpul se oprește dacă vrem. Avem acea putere fermecată de a stăpâni secundele care ne aduc lumină în priviri. Timpul ne face egoiști. Instinctul de autoconservare ucide lumea de lângă noi, oferindu-ne singurătate în  puținele clipe rămase, așa cum ne dorim de cele mai multe ori. Dar în noi, un mag ne ajută mereu să păstrăm nealterate dorințele care izvorăsc din vise. Iar visele alungă balauri…

Eu nu am să mai fiu niciodată eu. Eu, așa cum m-am cunoscut. Voi fi în lumea mea, așa cum am construit-o. Nu vor fi uși, ferestre, aer. Vor fi doar cioburi…

Scenele dinaintea furtunii demagogice

• Aberația de intelect, Promo •

      Uitându-se pieziş către ceaţa de afară, T. vărsă o lacrimă în paharul îmbrăcat cu gheaţă şi licoare înţepătoare din palma sa. Gânduri peste gânduri îi zburau haotic prin minte, precum valurile învolburate ale mării. Întrebări, întrebări, întrebări dar niciun răspuns. Oare a ajuns la capătul puterilor? Cert este că a ajuns la fundul paharului…”Băiete, mai pune un rând…Şi lasă-mă singur apoi.” O broboană de sudoare se ascunse în manşeta mâinii drepte, aşa cum toţi cei care i-au fost cu adevărat mâna dreaptă s-au dat la stânga. „Dar oamenii, oamenii nu mai au slăbiciuni? Numai eu am?”. Răspunsul se încăpăţâna să rămână printre foile scrise caligrafic de către un grup de oameni cu slăbiciuni doar pentru bani…

   De cealaltă parte a oraşului, plimbându-se şcolăreşte printre mireasma proaspătă de cafea, M. îşi aranja tacticos cămaşa în pantaloni, aşa cum i-a atras întotdeauna atenţia doamna sa. Ajuns mai apoi în faţa dulapului, alese cu grijă o cravată cu a sa culoare preferată, care-i oferea de fiecare dată sentimentul unui taur în arenă. „Ah, să nu uit, să nu uit…Am repetat de o mie de ori, sper să nu uit.”. Privindu-se cu jind în oglindă, avu senzaţia că în spatele său rânjeau mişeleşte câteva feţe care i-au însoţit de ani buni drumul printre oamenii de rând. Tresări şi întoarse brusc privirea. Nu era nimeni. O picătură de sudoare îi pătă cămaşa proaspăt călcată şi apretată. „Uf, sper să se usuce. Nu am voie să greşesc!”

   T. găsi de cuviinţă să-şi lase acasă toate foile umplute cu bagaj de cunoştinţe mârşav. Văzându-şi chipul ridat printre picăturile de pe fereastră, se gândi o clipă că este destul de puternic încât să ţină piept oricărui duşman. „Oricum, sunt lucruri pe care le am de atâta vreme…Şi, chiar aşa, dacă sunt greşite?”. Înspăimântat deodată de acest gând, se simţi mai singur ca niciodată…Atâţia oameni, intraţi în hora sa multă vreme parcă fuseseră împrăştiaţi brusc precum ceaţa de soare. „Şi dacă…?”. Nu, cu siguranţă nu există varianta asta. Nu, lui nu i se poate întâmpla. Ce o să facă după aceea? Iarăşi departe de casă, de cei dragi, doar el şi poeziile sale? „NU!”, îşi spuse mai hotărât ca niciodată. În cele câteva minute de reverie deveni alt om. El trebuie să fie un lider. Pentru el şi pentru ceilalţi. Cu acest gând plecă spre confruntare.

   „Acum, că tot am băut cafeaua, o să par emoţionat. Uf, de ce am băut eu cafea? M-am luat după scorpie…”. Îşi mai repetă încă o dată ideile, să fie sigur că par ale lui. Puteau fi ale lui, de fapt, numai că alţii i-au luat-o înainte. Privindu-se cu nesaţ în oglindă, remarcă o scamă pe umărul drept. „Numai mizerii pe dreapta, tot timpul pe dreapta…”. O luă cu scârbă şi o aruncă pe geam, să fie sigur că nu-i mai invadează liniştea. Sacoul era în ordine, pixul cu nume celebru stătea pregătit la buzunarul interior iar cele câteva file cu înscris machiavelic aşteptau cuminţi în mapa de pe biroul de mahon. Doamna îi aruncă o ultimă privire serioasă, aranjându-i cravata aşa cum trebuie, apoi îi strânse mâna plină de energie. M. zâmbi îmbujorat şi se îndreptă spre uşă. Era fericit că (îi) venise momentul.

  

   …Peste câteva zile se va lăsa frigul. Iarna va fi mai gri ca niciodată, fără a ţine cont de licori, manşete, cămăşi apretate sau pixuri cu renume. Zăpada va acoperi tot mai greu mizeria unei lumi plecată spre pierzanie iar oamenii vor deveni din oi umbre. Biroul de mahon va rămâne, în schimb, la locul său, la fel cum paharul îmbrăcat cu gheaţă îşi va însoţi stăpânul. M. şi T. vor fi, inevitabil, feriţi de neplăcerea unui timp friguros.