Ruta CFR Bucureşti – Brasov, tur-retur, nu mai are aproape niciun secret pentru mine. În ultimii zece ani am bătut-o cu toata gama de trenuri, de la personale împiedicate la cele mai fiţoase intercity-uri, în diverse stări, de la treaz sau rupt de somn, până la rupt în gură de beat sau mahmur, în diverse intervale de timp, de la cel optim până dincolo de zece ore, în diverse posturi, cu bilet întreg, redus sau, în special, fără bilet. Dacă s-ar înfiinţa o probă olimpică la mersul cu naşul, ruta asta ar fi specialitatea mea.

Sâmbăta trecută am fost în situaţia de a-mi pune din nou în practică cunoştinţele, deşi în ultima vreme mersul cu trenul a fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Aşadar…

8:15 – în aşteptarea rapidului de 8:30 către Braşov, amestecat cu puzderia de călători dornici să se bucure de zăpada muntelui, de uninominalul votului, de gratuitatea călătoriei sau pur şi simplu să profite de weekend-ul prelungit cu o zi naţională. Trenul întârzie să apară.
8:20 – forfota se înteţeşte, trenul lipseşte; răbdarea rezistă.
8:23 – cu şapte minute înainte de plecare, trenul e gata garat şi pregătit să fie luat cu asalt. Instant, la fiecare uşă, s-au format pâlnii de călători. Am ales să stau deoparte şi să vânez un vagon mai neînghesuit.
8:28 – naşul mă informează, la cerere, că un bilet până la Sinaia face 420 de lei vechi. Un bilet cu loc, evident. Dar care loc!? Un rânjet printre dinţi şi o hotărâre fulger. Iau acceleratul de fără un sfert!. Mulţimea de călători încă dădea pe afara din garniturile, cică, suplimentate.
8:30 – trenul pleacă ticsit cu călători. Eu îmi urmez resemnat paşii la linia vecină în aşteptarea acceleratului salvator de fără un sfert.

Ajuns pe peronul învecinat, o linişte suspectă îmi ridică un mare semn de întrebare în dreptul diblei. Niciun tren garat şi doar doi, trei ticuţi rătăciţi pe peron. Următorul pas: stânga împrejur pentru aprofundări. Ajuns faţă în faţă cu Plecările, am constatat indignat dar şi hlizit că, atunci când am căutat la repezeală pe mersul trenurilor o soluţie de backup în caz de avarie, ochii mi-au alunecat o ora în jos. Fără un sfertul ţinea de ora zece şi nu de ora nouă. Ueee, ueee, ueeeeeee… Revelion 2009.

După ce am tras de coadă timpul, hoinărind prin Gara de Nord timp de aproape o ora, m-am prezentat la acelaşi peron cu douăzeci de minute înainte, când, culmea, trenul tocmai gara. Păi aşa mai merge, nene. Să aibă timp omul să-şi suie şi el plasele de rafie fără să răstoarne murăturile. Şi cum toata lumea a apucat să se urce din timp, până şi fumătorii, care îşi stinseseră ţigările cu câteva minute înaintea orei de plecare a trenului, acceleratul a găsit să îşi urnească locomotiva cu două minute înaite chiar. Deci, mare grijă pentru întârziaţi: acceleratul de zece fără un sfert nu se lasă prins pe ultima sută de metri. Ce sa mai… dusul a fost o călătorie de 10 lei.

La întoarcere, în schimb, a fost la fel… acelaşi preţ.

E ceva deja firesc ca imediat ce se scutură cerul de câţiva fulgi, hop, apar şi întârzierile pe CFR. Şi din 25 de minute se fac 45, şi din 45 se face ora. Aşa se face că după o oră de joc de glezne în gara Sinaia, m-am urcat întru-un final în trenul întârziat, cu intenţia de a dovedi şi zecile de pagini ramase din cartea pe sfârsite. După ce m-am instalat într-un compartiment liber şi m-am cufundat în lectură, la mai puţin de cinci minute de la plecarea trenului din gară, brusc s-a făcut beznă. Criza mondială afectase într-un final şi garnitura de tren în care mă aflam şi care se grăbea domol spre capitală. La câteva minute, o lanternă atârnată de mâna unui nene, înainta către compartimentul în care mă confundam cu întunericul. Era naşul. Ajuns în dreptul meu, mi-a cerut legitimaţia de călătorie. I-am prezentat unul din biletele de zece RON pe care le-am primit rest la hârtia de 50. L-a compostat cu privirea, l-a bagat în buzunar şi a dat să plece. Dar staţi puţin am exclamat, ce facem cu lumina? Mi-a replicat un nu asta e problema, se rezolvă… continuându-şi drumul către celălalt capăt întunecat al vagonului. După alte câteva minute, întunericului i-a luat locul o lumină galbenă şi palidă. Intensitatea soluţiei găsite se dovedea una extrem de scăzută. Conformat, mi-a aruncat din nou ochii pe rândurile cărţii. După trei pagini citite simţeam deja o lipsă acută de fosfor în organism. Am renunţat. Mi-am vârât cartea în gentuţă şi m-am lăsat pradă acordurilor dure din căşti.

În apropiere de Ploieşti, un miros de sarmale materne îmi dădea târcoale nasului. Varză, frate! Panicat, mi-am deschis geanta şi am început să cercetez pungile cu bolul cu sarmale, ce nu l-am putut refuza, care şi-a făcut loc cu greu printre elementele de papetărie din interiorul ei. Dar totul era neatins. Nu se vărsaseră nimic. Nimic, nici măcar nervii. Cartea lui Liiceanu avea aceeaşi prospeţime; nu devenise o carte de bucate.

Mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-un alt vagon luminat, unde mi-am putut continua nestingherit lectura. Odată ajuns în Bucureşti am hotărât că, în ceea ce mă priveşte, contractul cu clandestinitatea pe CFR a fost prelungit pe termen nelimitat.

CFR Călători vă urmează drum bun!