Metal sub 9,7 RICHTER

• Interviu, Promo •

În anul 2002, un fenomen mai puţin obişnuit a luat naştere atunci când faliile muzicale ale lui Adrian Rus (chitară) şi Mihai Dumitraşcu (tobe), doi rockeri pasionaţi, au intrat în coleziune, cauza care a stat la baza producerii acestui fenomen fiind Adrian Tănase (voce), actual membru al trupei Ţapinarii. Energia degajată la scurt timp după impact l-a absorbit şi pe Bogdan Mihalcea în postura celui de-al doilea chitarist. Fenomenul, deşi încă nedefinit, începea treptat, treptat să crească în intensitate. Cu toate că la început undele sonore emise aduceau cu cele ale marilor monştri, precum Black Sabbath sau AC/DC, venirea lui Aurelian Bărbieru la voce, în locul lui Adrian Tănase, avea să dea o amprentă proprie acestei manifestări izvorâtă din subteran. La scurt timp s-a hotărât şi magnitudinea ţintă. Aşa s-a născut 9,7 RICHTER. Cooptarea lui Ovidiu Cristea (bass) a pus capăt ciclului de veniri şi plecări ale basiştilor, conferind fenomenului stabilitatea necesară pentru a-şi urma cursul în underground-ul autohton.

În formulă completă, abordând un clasic heavy-metal adaptat la cerinţele moderne, 9,7 RICHTER şi-a început apariţiile live în cluburile de profil din Bucureşti dar şi din provincie, cântând alături de nume rezonante ale metalului românesc, precum Trooper, M.S. sau Magica. Prezenţa scenică şi modul de interpretare au făcut ca trupa să-şi câştige un renume în rândul iubitorilor de gen şi odată cu asta eticheta de „Judas Priest de Romania”.

Anul 2006 l-a găsit pe solistul trupei, Aurelian Bărbieru, în situaţia de a renunţa la proiect, invocând motive personale. Înregistrările primului material demo aveau să fie şi ele întrerupte. Seria de audiţii susţinute pentru găsirea unui nou vocal s-a dovedit a fi fără rezultat, fapt care a atras după sine o sistare a activităţii trupei pe o perioadă nedeterminată. În acele condiţii, Adrian Rus şi Mihai Dumitraşcu au ales să se implice în alte proiecte până la soluţionarea acestei probleme. Aşa se face că Mihai Dumitraşcu va ajunge să îl cunoască pe Cosmin Aioniţă (voce), cu care va cânta următorii doi ani sub numele de Black Magic şi care se va dovedi a fi într-un final exact veriga lipsă. Astfel, după înregistrarea unui album de rock şi metal progresiv alături de proiectul International Purity (Tales of Different Worlds, 2008), Cosmin Aioniţă decide în vara anului trecut să accepte oferta lui Mihai Dumitraşcu de a deveni noul solist vocal al trupei 9.7 RICHTER.

Din nou în formaţie completă şi gata să cutremure scenele ca şi înainte, replica 9,7 RICHTER începe în forţă printr-o serie de concerte live, prima apariţie fiind în cadrul Maratonului Rock ţinut la începutul anului 2009 în clubul Live Metal Club din Bucureşti şi continuând cu prestaţii succesive pe scenele din DownStairs sau Avast Club. Vara aceasta, băieţii se arată la fel de activi. Au cântat deja la Rock River Festival 2009, festival desfăşurat la Cernavodă în perioada 10-12 iulie, urmând ca în luna august să urce pe scenă în cea de-a doua zi a Rock City Open Air, cel mai mare festival metal din România, care va avea loc între 20-23 august la Feteşti, unde şi-au anunţat prezenţa artişti de anvergură internaţională precum Primal Fear, Blaze Bayley, Overkill sau Edguy.

Pentru toamnă, 9,7 RICHTER pregăteşte numeroase surprize, una dintre ele fiind şi lansarea primului material discografic. Revista Cioburi le urează mult succes şi vă prezintă în continuare o serie de întrebări la care Ovidiu Cristea, basistul trupei, a avut timpul şi amabilitatea să ne răspundă:

Revista Cioburi: De ce tocmai 9,7 Richter?
Ovidiu: Sună bine şi ne reprezintă.

R.C.: Cât de ‘în undergroud’ sunteţi?
Ovidiu: Very deep. Nu avem impresar sau casă de producţie care să ne promoveze. Noi centrăm, noi dăm cu capul.

R.C.: Cum vă împăcaţi cu băutura?
Ovidiu: Ne împăcăm bine. Jucăm însă în divizii secundare la sportul ăsta în comparaţie cu adevăraţii campioni. Ne place berea.

R.C.: De la câte grade începe să se cutremure scena
Ovidiu: 9,7.

R.C.: Cui i-aţi pune pumnul în gură?
Ovidiu: Nimănui. Nu ne place să impunem ceva prin pumn. (Şi nici nu vreau să o dau în clasica discuţie despre politicienii care nu fac nimic, autostrăzile româneşti şi alte subiecte fierbinţi de actualitate. Că parcă în direcţia aia bătea întrebarea ta : ) )

R.C.: Pantera sau Iron Maiden?
Ovidiu: Amândouă. Ambele sunt 2 dintre trupele noastre preferate.

R.C.: De ce metal?
Ovidiu: Că asta simţim şi ne reprezintă. Chuck Norris va avea tricou cu 9,7 Richter curând : ))

R.C.: Care a fost concertul unde aţi făcut cele mai mari ravagii?
Ovidiu: La întrunirea motoriştilor de la Braşov în 2006, a fost mişto de tot, iar ravagiul chiar a fost suferit de o prietenă a noastră care în timpul concertului a fost “moshita” pe jos, lovindu-se la spate de o bordură de beton. Am serbat concertul la spitalul din Braşov, aşteptând-o să îşi revină. A fost happy end până la urmă, asta contează.

R.C.: Ce vă ţine împreună?
Ovidiu: Suntem prieteni înainte de toate. Asta ne ţine şi e cel mai important lucru.

RC: Se poate trăi doar cu rock pe pâine?
Ovidiu: Ca muzician rock, dacă îţi ajunge să trăieşti doar cu apă şi hârtie igienică, da.

R.C.: Spuneţi trei melodii care v-au marcat evoluţia muzicală.
Ovidiu: Nu pot să aleg 3 melodii, au fost sute. Îţi spun 3 trupe dacă vrei: Judas Priest, Iron Maiden, Metallica.

R.C.: Ce magnitudine veţi avea aproape de pensie?
Ovidiu: 9.7

R.C.: Ce nu e în regula cu rockul românesc?
Ovidiu: Este foarte în regulă, se mişcă într-o direcţie bună. Trupele actuale cântă mult mai bine şi mai inspirat decât trupele din undergound-ul de acum 10 ani.

R.C.: Care a fost cel mai bizar lucru ce vi s-a întâmplat pe scenă?
Ovidiu: Faze bizare nu am avut, amuzante îţi pot spune câteva: Adi a dat cu capul în coada basului meu când dădea din plete; a rămas cu pleata agăţată în cheiţele basului până la sfârşitul piesei. La Teatrul de Comedie odată, Bobby a ieşit din spatele scenei târând după el un manechin din carton cu faţa lui George Mihăiţa (pe care îl agăţase cu cablul). Mie mi se rupe o coarda la bass mai mereu şi trebuie să cânt în 3 corzi până la sfârşit. Mişu a trecut cu pedala prin faţa de la toba mare şi a bătut în gol până am terminat cântarea. Şi mai sunt…

R.C.: Cât veţi mai suporta România?
Ovidiu: Probabil toată viaţa. Suntem optimişti însă şi vedem partea plină a paharului (sau a halbei).

R.C.: La câţi fani aţi ajuns?
Ovidiu: Nu ştiu.

R.C.: Daţi două motive pentru care merită sa fiţi ascultaţi.
Ovidiu: Suntem chiar HEAVY şi venim cu piese cât mai originale (sau cel puţin încercăm).

R.C.: Lăsaţi un mesaj inteligent pentru naţiune.
Ovidiu: Fruntea sus!!!

În încheiere, pentru a vă scoate la suprafaţă zăcămintele de metale grele şi foarte grele de la nivelul scoarţei cerebrale – fie ele active, inactive sau încă neexploatate – vă prezentăm o mostră de heavy metal pur sub trepidaţiile a 9,7 RICHTER.

Pentru cei care încă mai vor, pot accesa pagina trupei de pe myspace la adresa http://www.myspace.com/97richter

Mulţumiri lui Sică.

Sursă poză: http://www.myspace.com/97richter

Zgârie Nori, normal în alt mod

• Interviu, Promo •

O pasăre cu aripi de plastic apăru într-o zi în faţa blocului. Cu ochii perfect rotunzi şi având marginile nefinisate , întocmai ca o maşinărie ieftină, l-a urmărit dimineaţa până a dispărut după colţ. Se ducea la corporaţie şi avea alte gânduri, ciudata apariţie nu era prioritară în mintea lui. El este un tip organizat, cu şosetele grupate pe zile, cămăşile călcate pentru o lună în avans, mâncarea pentru pisică dozată corespunzător, florile au irigare programată iar banii pentru ieşit la cafenea, împreună cu lumea, sunt puşi deoparte. Are o maşină luată în urma unui studiu de piaţă, cu rată optimă. Urăşte cerinţele şefului dar le execută, pentru că aşa este normal. Până la urmă, jobul îi oferă doza cotidiană de calorii. Seara, când vine acasă, are un program bine pus la punct, astfel încât să-şi facă necesarul de somn. Este o persoană ca multe altele, care preferă o viaţă echilibrată, fără excese, cu pensie privată şi fără prieteni. Nu este normal să împarţi ideile. El este el, căci aşa a văzut să fie normal. Ce caută, totuşi, o pasăre de plastic în faţa scării?

A văzut-o azi cum încerca să zboare şi nu reuşea. Ochii îi avea finisaţi acum, după o săptămână. Plasticul i se murdărise, probabil de la maşinile din faţa bocului. Îl privea insistent, încât a crezut că vrea să o ajute. Nu poate ajuta o pasăre de plastic. Cum să zboare un plastic? Cardul şi pixul sunt din plastic iar ele nu zboară. Nu au suflet, deci sunt obiecte. Normal că nu se pot înălţa. Ciudat, uitându-se la ea, blocul  părea mai înalt. Ea era prea mică iar blocul e mare. Normal… Nu poate dormi noaptea. Este cald, pentru că e vară şi efectul de seră îşi face simţită suflarea. Pasărea de plastic este pe tavan, pe peretele din stânga, în oglinda de la baie, în cuptorul cu microunde. Este în privirea lui. Îi tulbură sistemul organizat după care trăieşte. De ce nu zboară odată? E din plastic, de aceea. Normal.

Azi de dimineaţă, blocului îi crescuseră etaje. Pasărea de plastic avea nişte zgârieturi şi ochii umezi. Era la etajul unu şi îl privea de pe pervaz. Şi-a dat seama că marţi a luat şosetele pe care scria miercuri. „Mă întreb dacă pasărea a zburat singură până acolo sau a lovit-o o maşină. Mă întreb unde se înalţă blocul meu. Mă întreb dacă pot zbura şi eu. Normal că nu. Trebuie să-mi revin, să mă duc la corporaţie, să-mi plătesc rata, să calc cămăşile, să urmăresc ştirile, să am grijă cu cine vorbesc, să pun banii de concediu deoparte, să respect dead-line-urile, să şterg praful, să…De ce mă uit spre cer?…Mi-e dor de pasărea de plastic.”…Azi nu mai era. Blocul atinge cerul. „Mă voi muta la ultimul etaj, aproape de cer. Sunt din plastic şi nu am ochii umezi. Normal. Vreau să zbor.” Fuck normality.

S-a născut Zgârie Nori. În 2007. Iustin şi Yawn, trecând la un nou nivel. Desprinşi de trecutul Rappace şi privind către un orizont altfel de normal. „Drumul cel mai scurt de la pământ la cer este un zgârie nori”. Drumul lor către altceva, visul celălalt. Au găsit în calea lor oameni care au rezonat şi au format un grup de idei şi sunete. Acum sunt zece şi privesc mai sus. Stilurile îmbinate aduc un suflu nou, clar, o întrepătrundere între vechi şi noi influenţe, aşezate cu grijă. Mesajul adună ură, bucurie, indiferenţă, o altfel de normalitate.

Debutul primelor concerte în formula aproape actuală se face în 2008. Sunt invitaţi la Radio3Net, cu moderator avându-l pe Eugen Mihăescu, unde au cules aprecierile realizatorilor, în urma prestaţiei live de acolo. Tot în 2008, lansează primul videoclip, la piesa „Visul tău”, rămas fără ecou în media românească, din păcate. Conceptul clipului este interesant, fiind realizat foarte bine.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/zgarienoriVisulTauofficial.flv” /]

Anul 2009, pe lângă noul toboşar, le aduce invitaţia la “Apropo TV”, realizată de Andi Moisescu, concerte la Timişoara, Ploiești şi Bucureşti. Au în plan numeroase alte concerte pentru acest an dar şi realizarea celui de-al doilea videoclip, la piesa “Îngerii şi iubirea”, având la bază romanul “Despre îngeri” al lui Andrei Pleşu.

Creaţia celor de la Zgârie Nori, complexă în esenţă, bazată pe îmbinarea celor şapte instrumente, a versurilor profunde, a combinării interesante de hip-hop, rock alternativ, blues, poate trip-hop, a instrumentaţiei bine alese, reprezintă o alternativă la muzica actuală, mai ales în afara sferei underground. Merită aprecieri iar evoluţia lor poate deveni spectaculoasă, dacă vor avea sprijinul necesar.

Zgârie Nori sunt:

Yawn şi Eugen Iustin-vocali

Adi Neacşu-bass

Bogdan “Bozzo” Iliescu-tobe

Călina Epuran-violoncel

Cătălin Coman-clape

Cătălin “Tzetze” Rădulescu-muzicuţă

Cristi Chelsoi-chitară electrică

Maria Colţatu-violă

Cristina Păun-backing vocals

A urmat şi interviul, Iustin şi Yawn răspunzând întrebărilor Revistei Cioburi. Vă prezentăm esenţa acestuia:

Revista Cioburi: De unde până unde Zgârie Nori?

Iustin: Ne-am căutat un nume şi am plecat de la ideea de „după blocuri”. Zgârie Nori e după blocuri, deci e mai mult decât hip-hop, e o construcţie care îţi dă perspective diferite de la nivele diferite, înseamnă parte pământ şi parte cer, înseamnă şi periferie, înseamnă şi centru, înseamnă şi interior şi exterior.

R.C.: Este mai important instrumentul de scris decât cel de cântat?

Yawn: Arta este un mijloc prin care te exprimi. Muzica şi poezia se subordonează inconstant una alteia, nu este una din ele pe primul loc. Un sentiment pe care îl transmiţi are acordurile astea şi versurile astea, ele slujesc ideii pe care vrei s-o transmiţi.

R.C.: Când aţi pornit la drum v-aţi propus cât timp să rezistaţi, până unde vă vedeţi?

Iustin: Nu ne spunem cât mai rezistăm, ce-am făcut, ce mai facem… Lucrurile se întâmplă foarte natural, ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

R.C.: Care este mesajul vostru şi cui îl adresaţi?

Iustin: În esenţă, noi prezentăm modelul de om care nu are modele.

Yawn: Fii tu însuţi! Dacă eşti tu însuţi şi-ţi trăieşti viaţa, înţelegând cu adevărat  clişeul cu Carpe Diem, s-ar putea să nu te deranjeze dacă vine unul şi-ţi înfige cuţitul în spate. Bine, este un exemplu extrem…

R.C.: Pe cine aţi călca pe cap?

Iustin: Pe nimeni. Noi nu credem că suntem modelul ideal pentru societate, noi nu putem judeca pe nimeni. Nu cred în chestiile de genul că nu trebuie să fim ca ăia sau ca ăia. De ce trebuie să merg la operă, de ce nu trebuie să merg la concert la Salam? Unde-i punctul zero, la ce ne raportăm? Chestia cu minorităţile exclud alte minorităţi mi se pare absolut imbecilă.

R.C.: Credeţi în globalizare?

Iustin: Globalizarea înseamnă, pentru mine, mai multe opţiuni. În primul rând, avem marea putere de alegere şi noi pentru asta milităm. Faceţi alegerile care vi se potrivesc.

R.C.: De ce nu votaţi?

Yawn: Bazându-ne pe ultima alianţă, făcută între două partide care la un moment dat erau concurente.

R.C.: Unde vă simţiţi mai confortabil, în natură sau între blocuri?

Yawn: Trebuie să existe un echilibru între ele. Eu, personal, îmi găsesc natura între blocuri, uşi, ferestre. Dar, normal, îţi trebuie şi o plecare la mare.

R.C.: Mesaj pentru fani…

Yawn: Vă salutăm!

Mai jos, vă puteţi delecta cu filmul discuţiei cu băieţii.  Aruncaţi un ochi şi pe site-ul trupei, www.zgarienorii.ro ,  unde puteți descoperi  piese care merită ascultate.

Definiţi-vă normalitatea. Fiţi indivizi, nu inşi.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/interviuzgarienoriJointoXvid.flv” /]

sursa foto: www.zgarienorii.ro

Vive la Noiz, ceartă cu zgomotul

• Interviu, Promo •

Ţara de dincolo de pădure ascunde şi astăzi comori şi sensuri ale trecutului, lumini din prezent şi idei de viitor. Uneori le descopăr şi asta mă face fericit. Le păstrez cu grijă în ierbarul sufletului, alături de zâmbete. Fiecare turlă legată de cer, fiecare grădină din geam, fiecare rid apărut pese case, toate înseamnă bogăţie. Uneori, este mai bine să fie cunoscută doar celor dragi ei.

Obsesiv, îmi tot spun că zgomotul nu este o soluţie. În forma lui brută, poate deveni foarte uşor distrugător de suflete sau comori. Zgomotul, în forma lui monotonă şi fără sens, ucide bogăţia adunată cu grijă din turle, grădini şi case. Cearta îi poate da o altă cale de urmat, dacă are cine să o facă. Zgomotul poate fi certat suav, melodios, profund, făcându-l îndrăgit. Vive la Noiz este dovada.

În 2006 a existat White Noise, nume ce a consolidat, pentru mai târziu, ideea de sunet. Un început furios, presărat de activitate şi apreciere. Probleme de copyright sau interpretări cu substrat rasist ale numelui au decis trecerea la un alt nivel. Astfel, Vive la Noiz a debutat în 2007, pe aceeaşi linie, obişnuind publicul destul de repede cu noua formulă. Anul 2008 aduce o relaxare a reprezentaţiilor, fapt ce le permite să se dedice modelării primului E.P., Dark Clouds and Silver Linings. Cu un sound având o altă abordare, reflectând conotaţii luminoase în ochii ascultătorului dedicat, E.P.-ul vede lumina în 2009, an ce marchează o nouă modificare a componenţei. Una din părerile de rău adunate în tolba regretelor, după cum spun ei, pentru că desele schimbări le întârzie drumul către orizont. Tot pentru 2009, sunt programate concerte în ţară dar şi la Budapesta, aşa cum sade bine unei trupe cu aspiraţii.

Stilul celor de la Vive la Noiz, încadrat în curentul indie, este un amestec armonios de sunete, cu influenţe din sfera rock’n’roll, alternative, un pic de funk, un pic de psychedelic, poate indie-pop. Cert este că o parte din fiecare membru al trupei se regăseşte în sunetul lor. Vocea feminină, nu des întâlnită la trupele underground, se mulează cu succes în melanjul redat de instrumente, alături de prezenţa scenică. Vive la Noiz este o trupă din Ardeal şi merită să-şi realizeze visul. Cu un mesaj optimist pe alocuri, poate trist şi melancolic prin alte locuri, băieţii şi fetele din trupă reuşesc să capteze atenţia, dovedind un real potenţial pentru viitor. Mult succes lor, Adela Bindea-vocal, Angela Seserman-chitară, Attila Szabo-bass şi Lehel Makfalvi-tobe.

Ca de obicei, Revista Cioburi a dorit să afle un pic din substratul Vive la Noiz. Iar ei au fost dispuşi să ne arate:

RevistaCioburi: Ce şi-a propus Vive la Noiz la apariţia sa?

Adela: Nu cred că aveam un plan şi nici măcar o idee despre unde vor duce repetiţiile, mai în joacă, mai în serios, din subsolul Casei de Cultură din Bistriţa. Ne doream doar să cântăm, indiferent dacă ne era dat s-o facem şi în faţa unui public sau nu.

R.C.: Ce numitor comun aţi găsit încă de la început?

Angi: Faptul că voiam să cântăm şi altceva decât Nirvana şi Metallica, faptul că voiam să facem muzica noastră, faptul că veneam cu un mesaj şi un feeling optimist.

Adela: Lipsa unei ambiţii de a ajunge ”mari” în sensul comun.

R.C.: Cum v-aţi propus să bătătoriţi calea spre succes?

Adela: O trupă nu e visul boem cu multe cântări şi oameni receptivi; presupune o muncă de sclav întâi: ore bune de repetiţii zilnice, bani investiţi şi probleme la tot pasul; dar, combinând efortul cu momentele de destindere, sperăm să trecem peste dificultăţi.

Angi: Iar mai pragmatic, în lunile iulie şi august vom face concerte în toate oraşele din ţară în care se mai cântă vara şi câteva pe litoral, la toamnă urmează apariţii radio şi tv cu un nou single (de fapt o piesă veche) şi sperăm un album cât de curând.

R.C.: Există proiecte care nu v-au reuşit?

Angi: Se întâmplă să nu iasă întotdeauna cum vrem noi dar întotdeauna privim partea bună a lucrurilor, the silver lining J

Adela: Sunt anumite proiecte pe care mai degrabă le-am amânat din cauza unor oprelişti temporare dar nu am renunţat la ele cu totul.

R.C.: Există realizări cu care vă mândriţi fără falsă modestie?

Angi: Ne mândrim că mai existăm.

Adela: Într-adevăr, în ziua de azi privim cum tot mai multe trupe se destramă, fie din motive interne, fie că nu sunt suficient apreciate, deci faptul că nu am renunţat încă, e un motiv de mândrie. Ne mai putem mândri şi cu EP înregistrat şi masterizat în cea mai mare parte de noi, cu ajutorul KMZ (studioul din Tg. Mureş).

R.C.: Care ar fi cea mai mare dezamăgire Vive la Noiz de până acum?

Angi: Ne pare rău doar de faptul că am avut foarte multe schimbări de componenţă, fapt ce ne-a încetinit foarte mult. Deşi trupa există de aproape patru ani deja, activitatea propriu-zisă se poate reduce la doi.

R.C.: Ce trăiri le transformaţi în notele de pe portativ?

Adela: Nu încercăm să le selectăm voluntar. Piesele compuse se regăsesc într-adevăr în gânduri sau evenimente pe care le trăim dar o bună dispoziţie fugară dinainte de compunerea unei piese poate să influenţeze la fel de mult ca o dezamăgire care ne-a marcat profund.

R.C.: Influenţele muzicale merită precizate?

Angi: Precizaţi-le voi J Noi nu ştim. Fiecare e cu „bagajul” lui muzical. Trupa în sine nu are influenţe directe.

R.C.: Ce a existat mai întâi în spatele melodiilor, versul sau muzica?

Angi: De cele mai multe ori, muzica. Sau întotdeauna? Niciodată n-am conceput piese cu un anumit scop, mesaj, text, acestea din urmă vin de la sine. La repetiţii facem multe jam-session-uri productive, din care rezultă teme sau structuri şi uneori şi versuri sau idei de versuri, care mai apoi se dezvoltă.

R.C.: Cât timp vă dedicaţi pentru a cânta?

Adela: Cântatul efectiv are loc aproape zilnic, cel puţin câteva ore dar din păcate nu e suficient să cânţi ca să ieşi la suprafaţă. Orelor de cântat li se adaugă ore de scris, comunicate de presă şi mailuri, de conceput postere şi tot ce ţine de impresariat; deci trupa e oarecum full-time.

R.C.: Merită munca pe care o depuneţi?

Angi: Merită fiecare supă la plic mâncată după ce banii se duc pe scule, merită fiecare noapte nedormită, merită fiecare examen ratat J Merită pentru că aşa ieşim noi din rutină şi pentru că muzica e esenţială pentru noi.

Adela: Satisfacţia noastră e un concert reuşit, public receptiv, chiar şi un singur om care ne spune că se regăseşte în muzica noastră. Nici nu cred că mi-aş dori să creştem fără să trecem prin etapa asta; reuşitele fără muncă nu au niciun farmec.

R.C.: Sunt diferenţe de mentalitate între cei care vă ascultă?

Angi: Avem un public foarte divers, ceea ce e bine. Mulţi dintre apropiaţii trupei vin cu sfaturi şi idei despre ce înseamnă Vive la Noiz sau ar trebui să însemne dar din păcate nu putem împăca pe toată lumea. Ne rezumăm la a fi în primul rând noi mulţumiţi de ceea ce suntem şi ceea ce cântăm iar cine vrea să ne asculte e binevenit la concerte, la o bere, la o discuţie.

Adela: Având în vedere faptul că abordăm stiluri diverse, e normal ca şi publicul să fie aşa; dar cred că muzica e în primul rând despre asemănări, nu despre diferenţe.

R.C.: Concertele sunt cu două tăişuri?

Angi: Pot fi. Se întâmplă să avem concerte foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei şi al publicului dar să fie, totuşi, probleme cu sonorizarea. Sau invers.

R.C.: Este greu să produci un album non-comercial în România?

Adela: Nu produsul e cel mai greu pas. Unii au bani suficienţi să acopere costurile de studio. Dar nimeni nu scoate un album ca să-l ţină în sertar.

Angi: În general, când produci un album, îl produci în scop comercial, adică pentru a fi vândut. În momentul în care nu ai o casă de discuri/producţie, se limiteaza şi posibilităşile de promovare. Câte trupe îşi permit să îşi facă un videoclip profesionist din bani proprii?

R.C.: Or să vă lase nervii la un moment dat?

Angi: Sper că nu. Nu ne-au lăsat nici până acum, cred că dacă am ajuns până aici, o să putem continua încă mult timp. În plus, facem muzică pentru a ne relaxa J

Adela: Într-adevăr, am trecut proba de foc. Mai rău decât a fost nu cred că se poate, aşa că putem să fim optimişti de aici încoloJ

R.C.: De ce într-o ţară cu aproape 22 milioane de oameni nu există concerte pe stadion, numai cu trupe româneşti?

Angi: Cred că aici ţine de modul de gândire al organizatorilor, care investesc enorm în trupe din afară şi se aşteaptă ca trupele româneşti să sune profesionist dar să cânte pe bani puţini. Or echipamentul necesar unei trupe, să sune profesionist (mă refer aici doar la backline), costă la fel de mult cât pentru o trupă din străinătate.

Adela: Eu cred că mentalitatea publicului e motivul. Suntem prea obişnuiţi să apreciem tot ce vine din afară şi să ignorăm propriile valori.

R.C.: România este o ţară?

Angi: Ţara tuturor posibilităţilor… J

R.C.: Ce are Clujul în plus faţă de alte oraşe, muzical vorbind?

Adela: Trupele din Cluj au mai puţin acces la mass-media, ceea ce probabil îi descurajează în a se ghida după nivelul de comercial al pieselor.

Angi: Iar publicul e mai cald şi mai receptiv decât în multe alte locuri.

R.C.: Avem vreo şansă de progres?

Angi: Da, ne mişcăm încet dar sigur. Foarte încet…

R.C.: Numiţi-ne, vă rugăm, câteva trupe din România care merită aplauze.

Angi: Kumm, Urma, Blazzaj, Persona, Travka, Grimus, AB4, O.C.S., i-am vazut live pe Melting Carousel şi mi-au plăcut foarte mult, sper să mai aud de ei.

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care vă apreciază…

Adela: Datorită lor efortul nostru îşi găseşte un sens.

Angi: Mulţumim!

Atât a fost, deocamdată. Revista Cioburi vă recomandă să urmăriţi Vive la Noiz, prezentându-vă pe final primul lor videoclip:

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/07/vivelanoizBirdSongofficial.flv” /]

sursa foto: www.vivelanoiz.com .

Melting Carousel…

• Interviu, Promo •

 

   …şi ideea. Ideea îmbină muzica iar muzica oferă sclipirea. Sclipirea poate să apară când întoarcem capul şi atunci o ratăm. Piticii ne spun de ea dar noi nu credem piticii. Piticii sunt răi. Noi ascultăm de licurici pentru că pe ei îi vedem pe întuneric, de departe. Licuricii pălesc lângă sclipirea muzicii apărută noaptea. Noaptea este un sfetnic bun. Ideile nu se odihnesc noaptea. Ideile se îmbină şi apare din nou sclipirea. Nu am întors capul şi am văzut-o. Apoi, am ridicat privirea şi ne-am eliberat.

   Finalul lui 2007 aduce încă o sclipire în noaptea muzicii româneşti. Îmbinarea potrivită a stilurilor influente caracterizează sunetul Melting Carousel. Departe de zgomotul dimprejur, original ca abordare, colorat liric. Doi s-au făcut trei, cinci şi apoi patru. Spiritul a rămas, Timişoara a rămas.

   Ei abordează un fel de indie-pop, aşa cum au spus unora şi altora. Nouă ne seamănă a Melting Carousel. Ei, paradoxal, îşi numesc sunetul eclectic. Şi-au câştigat în faţa altor 14 trupe participarea la Stufstock 6 iar fanii s-au înmulţit, alături de alte concerte. La aniversarea Byron au fost faţă-n faţă cu două mii de oameni. Şi cu nişte domni mai cunoscuţi pe scenă (Artanu, Nae Caranfil). Iar sclipirea s-a văzut din nou.

 

melting carousel

   Au planuri, au priorităţi, vor să cânte. Revista Cioburi a vrut să afle:

 

 

 

RevistaCioburi: Întrebare clasică: de unde aţi apărut şi de ce?

Melting Carousel: Din Timişoara, pentru că e fain să cânţi.

 

R.C.: Cât de serios este proiectul vostru?

M.C.: Pe cât se serios poate fi un proiect care nu are ca obiectiv să facă muzică pentru reclame la telefoane mobile, băuturi răcoritoare şi alte produse.

 

R.C.: Care-i treaba cu Kelting Marousel?

M.C.: Era şi timpul să facă cineva o trupă de cover-uri Melting Carousel, n-am vrut să ne-o ia nimeni înainte.

 

R.C.: Ce vă place să cântaţi?

M.C.: Trei, în pula mea. Pardon… Păi, ne place să plagiem piesele compuse de Melting Carousel.

 

R.C.: Ce artişti se regăsesc în muzica voastră?

M.C.: Alex Iovan, Lucian Naste, Mihai Jurmoni, Sergiu Cătană, Gabriela Ioja, Radu Pieloiu (ultimii doi fiind foşti membri).

 

R.C.: V-aţi propus să deveniţi mari?

M.C.: Nu aşa de mari noi cât ar fi interesant să devină muzica noastră mare.

 

R.C.: Există vreun album în planurile voastre?

M.C.: Da, dar nu este o prioritate deocamdată.

 

R.C.: Cum sunt concertele în România?

M.C.: Multe sunt cu organizare şubredă, improvizată dar unele sunt chiar reuşite.

 

R.C.: Ce spun versurile voastre?

M.C.: Ficţiune, că doar despre asta e vorba.

 

R.C.: Piaţa muzicală din România este în regres?

M.C.: N-am auzit de aşa ceva dar cred că am călcat în ceva asemănător, ieri prin parc.

 

 

 

R.C.: Este necesară o educaţie muzicală pentru ascultătorul român?

M.C.: La fel cum este necesară şi pentru ascultătorul sârb, bulgar, maghiar, ceh, slovac, etc.

 

R.C.: Care este diferenţa între estul şi vestul muzical?

 

M.C.: Avantaje Est: viteză şi cantitate

          Avantaje Vest: relaxare şi calitate

 

R.C.: Ce trupe româneşti apreciaţi?

M.C.:Sarmalele Reci, Byron, Kumm, Blazzaj, Implant Pentru Refuz, Persona, The Others, Mauser, Timpuri Noi, Negură Bunget (deşi am auzit că s-a destrămat) şi mai sunt.

 

R.C.: Banatu-i fruntea?

M.C.: Aproape. Anul ăsta a fost Urziceniul.

 

R.C.: Vă pasă de politică?

M.C.: Nu.

 

R.C.: Ce urâţi cel mai mult?

M.C.: Să călcăm din greşeală pe chestii nasoale prin parc.

 

R.C.: Vom mai auzi de Melting Carousel?

M.C.: Sperăm că da, altfel nu mai are Kelting Marousel de la cine să facă cover-uri.

 

R.C.: Un cuvânt de final pentru cei care apreciază munca voastră…

M.C.: Lejereanu.

 

   Alex Iovan (voce, chitară), Lucian Naste (chitară, blockflute), Mihai Jurmoni (bass) şi Sergiu Cătană (tobe, percuţie) ne-au atras atenţia. Sperăm să auzim în curând primul album. Melting Carousel, live:

E.M.I.L., scurt istoric de ska-punk

• Interviu, Promo •

   Acum nouă ani de zile, în subsolurile muzicale româneşti, fenomenul punk-rock mai câştiga un aliat în duelul romantic dus cu stilurile anilor ’90 ce se încăpăţânau să domine scena acelor vremuri. Iar influenţele nu aveau cum să vină din istoria săracă a muzicii româneşti, mai ales din punct de vedere al dezvoltării de stiluri, ci tocmai de peste ocean, unde noul val de punk era în toi. Aşa cum se mândresc mai tot timpul, cei de la E.M.I.L., căci despre ei vorbim, au avut mamă şi tată muzical pe Green Day şi Sublime, trupe de referinţă, de altfel, pe piaţa din S.U.A. şi nu numai. E.M.I.L. pornise, astfel , la drum aruncând pe portativ „ceea ce simte”, aşa cum o dovedeşte şi primul demo, „Extratereştrii Merg Iarna La ski”, cu cele şase piese ale sale.

   Încă de la început trupa se bucură de o largă difuzare la posturile româneşti de televiziune, în decembrie 2000 urmând şi debutul live. Luna martie a anului următor îi prinde pe scena Fire Club din Bucureşti, acesta fiind începutul unui parteneriat care va ţine ani de zile. Cum era de aşteptat, primul album începe să prindă contur însă contractul cu cei de la A&A Records îi forţează scoaterea pe piaţă a unui E.P.. Băieţii aleg doar şapte melodii din cele doisprezece compuse deja şi, astfel, în martie 2003 iese pe piaţă Cocktail Verde, un material discografic bine primit de public, în concerte şi care furnizează şi piesa primului videoclip al formaţiei. Lipsa de implicare treptată a celor de la casa de discuri duce inevitabil la ruperea contractului şi alinierea trupei E.M.I.L. la condiţia celorlalte trupe româneşti, nevoite să-şi gestioneze parcursul doar prin forţe proprii.

   Urmează o serie de concerte care sporesc renumele trupei astfel încât apariţia lor la festivaluri de profil renumite este de aşteptat. Mânaţi de succesul acelor vremuri, cei de la E.M.I.L. se hotărăsc să înceapă lucrul la un nou album, album care va fi lansat oficial în noiembrie 2005. Rom, fum şi vanilie reprezintă o apariţie discografică aşteptată cu nerăbdare de public, dovada fiind şi faptul că lansarea a stabilit un record pentru România, respectiv 1200 de plătitori de bilete pentru o trupă independentă, la lansare de album. Turneul de promovare al acestei ultime realizări îi confirmă pe cei de la E.M.I.L. ca o trupă apreciată de public şi remarcată de organizatorii celor mai prestigioase festivaluri de la noi: Rock la Mureş (Periam), New School Revolution (Vama Veche), Tuborg live (Costineşti), Stufstock (Vama Veche), Motorock (Ploiesti), Five-O (Baia Mare), Punk-Rock Underfest (Bucuresti), Punkaid (Brasov, Iasi). De asemenea trupa cântă şi în deschiderea concertului Bloodhound Gang, la Arenele Romane. Urmează alte două apariţii: în deschiderea concertului trupei britanice Toy Dolls în cardrul festivalului Stufstock Greenfest 2007 precum şi deschiderea concertului legendarei trupe americane de punk-rock NOFX, concert care are loc la Bucureşti pe 11 septembrie 2007, în cadrul turneului mondial „Wolves in wolves clothing”. Trebuie menţionate şi invitaţiile de la Fete de la musique, Berlin dar şi B’estfest Bucureşti.

  Ultima perioadă i-a ţinut pe cei de la E.M.I.L. în studio pentru că foarte curând vor reveni în forţă pe piaţă cu albumul Ştiu, ţi se pare absurd…. Albumul se vrea a fi un manifest, aşa cum este prezentat de băieţi, şi va avea concertul de lansare în Vama Veche, în data de 25 iulie.

   “Ştiu, ţi se pare absurd… reprezintă un manifest. Alternativa noastră la curentul muzical comercial din showbiz-ul românesc. Atitudinea firească şi autentică împotriva unei adevărate mecanizări a societăţii. Mai mult decât atât, Ştiu, ţi se pare absurd… este o dovadă de devotament faţă de o scenă şi faţă de un curent muzical care ne-a schimbat viaţa”, este descrierea din comunicatul de presă.

   Noul album vine la aproape patru ani de la lansarea pe piaţă a discului precedent, Rom, Fum şi Vanilie şi conţine 11 melodii originale, compuse în perioada 2007-2009. „Ştiu, ţi se pare absurd… este un album simplu, despre noi, despre faptul că am înţeles şi am învăţat să ne asumăm identitatea”, spune Barbu (bass, E.M.I.L.), “iar astăzi ne simţim bine să fim printre cei care încă laudă albumele Metallica din anii ’80 şi care încă râd de mustaţa lăsată de o halbă de bere rece deasupra buzei celui mai bun prieten”.

EMIL_Poster_005

   Trupa E.M.I.L. înseamnă:

 

  • Sorin Bădulescu – voce
  • Barbu Niculae – chitară bass
  • Gabi Georgescu – chitară
  • Andrei Stoianovici – chitară
  • Eugen Imecs – tobe

 

   Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Stoi şi Gabi, cei doi chitarişti ai trupei, invitându-vă să urmăriţi reacţiile acestora:

 

RevistaCioburi: Cam mult rom, fum şi vanilie de la ultimul album…De ce a durat aşa mult?

Gabi: A durat ceva pentru că, după pleiada de concerte urmate albumului din 2005, ne-am „închis” în sala de repetiţii pentru compunerea unui nou set de melodii. A durat ceva şi aceasta pentru că nu am vrut să dăm rasol, doar să avem mai repede un nou material discografic.

Stoi: Pentru că făcusem toţi o supradoză de „cocktail verde” şi „rom, fum şi vanilie” şi trebuia să ne revenim puţin după asta. Iar „rehab”-ul durează…

 

 

R.C.: Ne puteţi spune câte ceva, „pe sub tejghea”, despre următorul album, dacă nu vi se pare absurd, bineînţeles…

Gabi: „Ştiu, ţi se pare absurd…” este un album care marchează nişte schimbări în formaţia E.M.I.L., atât compoziţional, cât şi din punct de vedere al mesajului transmis. Este mult mai direct, mult mai bine produs, în total: o evoluţie.

Stoi: Se aude un violoncel pe ultima melodie de pe album şi ultimul vers al acesteia dă şi titlul albumului.

 

 

R.C.: Cât la sută este inspiraţie şi cât la sută transpiraţie?

Stoi: 85% transpiraţie şi 15% inspiraţia acestui miros al succesului.

Gabi: Inspiraţia am avut-o prin 2000, după care, până în ziua de azi, a urmat transpiraţia si, bineînţeles, va continua.

 

R.C.: Ce reprezintă această ultimă realizare?

Stoi: Un disc pe care înainte de orice ni-l datorăm noi, nouă. Asta a fost şi ideea de la care am pornit să-l compunem. La sfârşitul lui 2007 nu mai credeam că putem face încă un disc împreună iar faptul că am reuşit şi că el iese efectiv zilele astea e ceva extraordinar.

Gabi: Un pas înainte pentru noi ca muzicieni şi, de ce nu, ca oameni. Am ajuns în momentul în care ne cunoaştem foarte bine între noi, nu mai există secrete şi ca în orice „familie” trebuie să trecem la următoarea etapă. Barbule, stai liniştit, că nu te cer de soţie. J))))

 

R.C.: Lansările la apă unde se vor realiza?

Gabi: Lansarea acestui album va cuprinde trei etape mari şi late: pe data de 7 Iulie va avea loc o conferinţă de presă (la care sunteţi invitaţi) cu surpriza, pe 10 Iulie urmează a ieşi pe piaţă albumul „Ştiu, ţi se pare absurd…” şi va fi distribuit împreună cu revista Sunete iar pe data de 25 Iulie, în terasa Hand din Vama Veche, va avea loc „cea mai mare petrecere a verii”, concertul de lansare a albumului. Îi vom avea invitaţi pe cei de la Pistol Cu Capse.

Stoi: În plus faţă de ce a zis Gabi, mai am de adăugat că eu personal o să lansez şi un piton la apă, cu câteva ore înainte de concertul din 25 Iulie din Vamă…

 

R.C.: Iar PCC? Nu v-aţi săturat de ei? J

Stoi: PCC sunt nişte prieteni foarte apropiaţi, care ne-au şi ajutat foarte tare să realizăm acest album (în special Vlad PCC) şi pe care, asemeni unei zile onomastice, ne dorim să îi avem ca invitaţi la petrecere. Nu e pentru show ci doar pentru o seară importantă.

Gabi: Nicidecum. Sunt prietenii noştri, ne ştim de foarte mulţi ani şi ne vom şti mult timp de acum încolo.

 

R.C.: Aţi avut mai mult noroc decât alţii sau sunteţi mai buni?

Stoi: Sunt câteva trupe colege de beci care au avut mai mult noroc decât noi. Sunt şi mai multe trupe colege de beci care sunt mai bune şi mai serioase decât noi. Singurul nostru merit în povestea asta este devotamentul faţă de un stil muzical care ne place enorm şi pe care l-am cântat neconditionaţi de modă.

Gabi: Niciuna şi nici alta. Pur şi simplu, ne-am întâlnit, am zdrăngănit şi ne-am simţit foarte bine în pielea noastră şi unul cu altul în sala de repetiţii, precum şi în afara ei.

 

R.C.: Ce înseamnă E.M.I.L. azi, pe scena underground?

Stoi: O gaşcă de băieţi simpli care s-au încăpăţânat să cânte punk-rock indiferent de ce le-a fost prezis de către „cunoscători”. Şi care supravieţuieşte independent (fără producător sau casa de discuri), în aceeaşi formulă, după aproape zece ani. 

 

R.C.: Este greu să nu fii trupă dance în România?

Gabi: Nu, nu este greu. Cred că este mai greu să fii trupă dance în România. Sunt vreo câteva zeci de mii, care urmăresc îmbogăţirea peste noapte. Deci e mai greu pentru ei, pentru că cei care nu reuşesc să ajungă în discotecile din Mamaia, fac pariu că au frustrări că n-au maşină albă în faţa uşii, câte trei pitzi pe noapte, etc.

Stoi: Nu. Nimeni nu te sună să te trimită să faci playback la emisiuni TV îndoielnice, nimeni nu te trimite să prestezi la zilele oraşului X, nu faci sesiuni foto pentru ziare de scandal, nu te duci la evenimente mondene şi nu ai ca target final nunta cu un bătrân om de afaceri. De fapt, să nu fii trupă dance este cel mai mişto lucru de pe Pamânt!

 

R.C.: Pe cine apreciaţi cel mai mult dintre formaţiile româneşti?

Stoi: Pistol cu Capse, Chester, Dekadens, Recycle Bin, Cobe, Nişte Băieţi, The Dead Ceausescus – din cei apropiaţi ca stil muzical (mai mult sau mai puţin) de E.M.I.L.

Gabi:  ZOB e o trupă care nu trebuie niciodată neglijată şi pe care noi o ascultam de când eram puştani. Dar şi Timpuri Noi pe vremuri erau geniali. Adevăraţi deschizători de drum în România.

 

R.C.: Este necesară o revoluţie pentru ascultătorul român de muzică rock?

Stoi: Ascultătorul român de rock nu are nevoie de nicio revoluţie, el a luat nişte decizii foarte clare în momentul când a ales să asculte Korn în loc de 3SE sau Green Day în loc de DJ Tiesto.

 

R.C.: Vă visaţi bogaţi numai din muzică?

Gabi: Nici măcar nu urmărim acest aspect. Dorim să ducem o viaţă decentă, să ne bucurăm de berea băută cu prietenii noştri iar dacă toate astea s-ar putea realiza cu un eventual câştig de pe urma prestaţiilor muzicale, ar fi ceva extraordinar, dacă nu, mergem în continuare la job-uri.

Stoi: Sper din tot sufletul să nu se întâmple asta! Pentru că atunci prieteniile se vor strica şi spiritul E.M.I.L. va înceta să existe.

 

R.C.: Lăudaţi-vă cu o apariţie live…

Gabi: Cu două apariţii live: în deschidere la NOFX, la amfiteatrul Mihai Eminescu şi în deschidere la No Use For A Name, în cadrul Punk Rock Underfest 4.

Stoi: Concert aniversar „E.M.I.L. – 5 ani de excese, abuzuri şi imoralităţi”, la clubul B52 în Iunie 2005. A fost singurul concert de underground la care am văzut oameni care să rămână pe dinafară din cauza aglomeraţiei. Good times…very good times…

 

R.C.: Care ar fi profilul fanului E.M.I.L.?

Stoi: Orice om cu mintea eliberată de stress-ul cotidian şi care vrea să bea o bere cu cel mai bun prieten, planificând vacanţa de vară.

Gabi: În general oamenii care populează cluburile de gen din România. Nu toţi, unii dintre ei J)

 

R.C.: Cu ce procent ajută pilele în domeniul muzical?

Stoi: Pilele ajută numai în primii ani de activitate când aparent îţi deschid nişte uşi. Dar mai departe trebuie să ai ceva de spus cu trupa pe care o ai ca să poţi să exişti în continuare. Iar dacă nu eşti sincer faţă de public mai mult de maxim doi ani nu ai cum să rezişti. Publicul nu poate fi păcălit cu pilele.

Gabi: Măi…nu ştiu ce înseamnă pile în domeniul muzical. Consider că formaţia E.M.I.L. nu face parte din acel domeniu muzical în care se poartă astfel de proaste obiceiuri. Sincer. Pilă se cheamă şi faptul că patronul unui club din Bucureşti te cunoaşte de când erai mic? Dar acolo e deschis pentru oricine. Contactezi clubul, te duci la o discuţie, eventual cu un suport audio şi se stabileşte dacă se cântă sau nu.

 

R.C.: Alcoolul are legătură cu creaţia? 

Gabi: Nu cred. Având în vedere că am încercat de multe ori să ne vedem la repetiţii sâmbăta dimineaţa sau duminica dimineaţa. Nu am reuşit niciodată J) Deci, pe noi,  nu ne ajută la creaţie.

 

R.C.: Unde vă vedeţi în zece ani, din punct de vedere muzical?

Stoi: Cântănd la chitara mea Epiphone Les Paul Junior, pe staţia mea de chitară Marshall…Only three chords…

Gabi: Probabil în aceeasi formulă, cu aceleaşi instrumente de gât. Probabil peste alţi zece ani muzica se va tehnologiza şi mai tare, probabil vor exista foarte mulţi oameni care vor asculta muzică de „plastic” dar noi vom ramane la fel, în lumea şi nebunia noastră de autişti. Ştiu, ţi se pare absurd… J

 

R.C.: Are România vreo şansă de progres?

Stoi: În România progresul muzical faţă de anul 2000 este major. Acum, în 2009, există cluburi care să ţină concerte live în orice seară, există un radio de rock pe FM, o presă de nişă scrisă şi online, există artişti străini care vin să susţină concerte live, există magazine de instrumente muzicale şi există Bring The Noise. Şi sunt şanse să progresăm încă pe atât în următorii 10 ani.

Gabi: Şanse de progres există în orice ţară, în orice domeniu, pentru fiecare om în parte. Important este dacă ştii să aplici, să pui în practică şi să profiţi de anumite situaţii încât să ajungi în momentul de progres.

 

R.C.: Spuneţi-ne, vă rugăm, două chestiuni care vă scot din sărite la orice oră.

Stoi: Şoferul maşinii BMW albă şi comportamentul lui în trafic sau atitudinea unui manelist faţă de partenera sa.

Gabi: Nu există.

 

 

R.C.: Există soartă?

Gabi: Există. Fiecare om are stabilit un drum şi nimic nu e întâmplător. Bine, acum mai depinde şi de omul respectiv cum îşi „managiueşte” soarta şi dacă descoperă la timp care este treaba lui. Pe urmă este prea târziu…Bat câmpii, nu? 🙂

Stoi: Categoric există. Uite, Dukadam a apărat patru penalty-uri în finala Champions League iar Dinamo în 2009 a condus tot sezonul şi a ieşit pe locul 3. Totul e parte dintr-un masterplan.

 

R.C.: V-aţi născut în secolul care trebuie?

Stoi: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’30 şi să cânt într-o orchestră de swing.

 

R.C.: Care ar fi prima decizie luată, în condiţiile în care aţi fi o zi preşedinte?

Stoi: Aş corecta sistemul de învăţământ care este în declin total. Se încearcă să se implementeze un model capitalist peste unul comunist şi nu funcţionează iar elevii şi studenţii sunt cei care suferă şi îşi distrug vieţile.

Gabi: Nu pot să mă gândesc la aşa ceva pentru că sunt apolitic, nu cred în acest domeniu, sunt pe lângă acest „eveniment”.

 

R.C.: Daţi un sfat cititorilor…

Stoi: Dacă ai trupă, repetă mult, cumpără-ţi scule din oricâţi bani reuşeşti să strângi şi niciodată nu pune formaţia pe planul doi – indiferent de ce job ai!

   Le mulţumim celor doi membri ai trupei şi vă invităm să fiţi cu ochii pe apariţia materialului discografic E.M.I.L., începând cu data de 10 iulie!


foto by George Popescu, poqe.com

PERSONA, muzică aleasă

• Interviu, Promo •

   persona

   O muzică bună înseamnă muzica pe care poţi scrie poezie. Aşa aş defini eu, în baza reperelor personale, orice melanj de sunete care ia forma unui cântec îndelung şi tacticos mestecat de ureche şi creier. Lumea din jurul nostru oferă o listă pantagruelică de zgomote, de multe ori dăunătoare spiritului şi fără legătură cu setea de armonie a portativului. România încă ascunde muzica bună, în ciuda sacrificiilor realizate de gardienii acesteia. Timpul va arăta dacă a meritat sau nu.

   Timişoara este o sursă de energie muzicală destul de activă în ultimii ani. Numeroase formaţii plecate de aici au ajuns repede printre preferatele publicului de underground, indiferent de stilul adoptat. Persona este o descoperire relativ recentă, dacă putem numi aşa cei şase ani trecuţi de la apariţia ei în tabloul underground românesc, respectiv din 2003. Persona este un nume inspirat din filmul omonim al lui Ingmar Bergman (de precizat că „Persona” nu este ultimul său film, pour les connaisseurs J ). Toţi membrii trupei au fost implicaţi în alte proiecte muzicale, corespondente generaţiei de muzicieni apăruţi după 1989, înainte de reunirea sub actuala titulatură. Astfel, Gaben (Gabriel Cherlia) a cântat la chitară aproape şapte ani în Neurotica, formaţie cu care a înregistrat un album şi a concertat în România dar şi în Ungaria sau Germania. Coco (Corin Maris) a cântat la bass în Era Ticăloşilor, formaţie de pionierat în hard-core-ul românesc. Floyd (Adrian Paraianu) a fost tobarul legendarei trupe de punk Haos.

    Istoria Persona a început când Gaben, Coco şi Floyd s-au strâns alături de Cătălin Mocanu într-o casă abandonată din cartierul timişorean Kuntz pentru nişte rock’n’roll jamming, treabă care s-a dezvoltat pas cu pas în compunerea primelor cântece proprii. Era momentul când influenţele trupei veneau din diverse direcţii, începând cu Stone Roses sau Radiohead şi până la Sonic Youth sau Pixies. Inevitabil, după un an de colaborare, Persona a susţinut primul concert, reacţia audienţei fiind una pozitivă şi de bun augur pentru membrii formaţiei. În toamna lui 2004 au fost înregistrate primele 2 demo-uri, respectiv Home in the Arms şi Computer Breakdown, compoziţii difuzate la posturile regionale de radio. Tot acum, Persona a fost invitată la TVR unde au înregistrat o variantă live a piesei Murder.

   În 2006, Cătălin a decis să părăsească trupa, devenind noul vocal al trupei clujene Kumm. Persona a acceptat situaţia ivită astfel, continuând în formula de trio pentru o perioadă, Gaben fiind cel care şi-a asumat rolul de vocal. În primăvara lui 2007,  Joy se alatură trupei la chitara acustică Tot în acest an formaţia înregistrează încă două noi piese, A Ride on Love Street si Momentary Lack of Passion, cu aceeaşi reacţie entuziastă a publicului. Melodiile au un sound foarte clar, vesel şi îmbină perfect viziunea muzicală trupei.

   2008 reprezintă o confirmare a ceea ce Persona devenise până atunci, amplificând seria concertelor în marile oraşe ale României şi participând la festivaluri de profil, alături de trupe trupe dEUS (B), Kultur Shock (USA), Air Traffic (UK), Trash Fashion (UK) şi Robots in Disguise (UK). Anul 2009 începe cu ocuparea primului loc în topul CityFM a piesei Momentary Lack of Passion, timp de două săptămâni. Urmează apariţia trupei la Alternativa (PRO TV) dar şi primul concert în afara ţării, la Budapesta, în celebrul club A38.

   În prezent băieţii lucrează la albumul de debut, Suburbia Afterlife, care intră în stadiul de mixat si masterizat, Persona cautand un label pentru lansarea lui. Criticii de profil au încadrat stilul formaţiei într-unul cu puternice influenţe britanice însă componenţii Persona preferă o definiţie mai complexă, izvorâtă din trăirile lor, precizând mereu că muzica lor nu poate fi stict etichetată, mai ales că background-ul muzical şi influenţele fiecărui membru, rafinate de experienţa şi maturitatea artistică acumulată în timp se împletesc într-un stil unic Persona.

   Revista Cioburi, susţinătoare a fenomenului underground din România, şi-a îndreptat tirul de întrebări către trupa timişoreană, pentru a înţelege mai bine drumul început de băieţi în 2003. Nu este suficient dar cu siguranţă este un pas înainte:

 

RevistaCioburi: V-a luat mult până aţi ajuns Persona?

Gaben: E un proiect din copilărie de care suntem foarte mândri.

Cristian: Ne-a luat câţiva ani, având în vedere că toţi am mai cântat iniţial în mai multe trupe care abordau tot atâtea genuri. Câteva mai cunoscute ar fi Neurotica, Haos sau Era Ticăloşilor.

 

R.C.: De ce nu brit-pop?

Gaben: Ne place să credem că muzica noastră trebuie ştampilată cu o etichetă mai cuprinzătoare – indie pop în cadrul fenomenului rock’n’roll.

Cristian: Pentru că nu suntem britanici. Indie rock’n’roll, poate.  

 

R.C.: Aveti prestanţă doar cu un album?

Cristian: Avem un album în lucru. Acum este în stadiul de mixaj şi sperăm în toamnă să îl avem gata şi să găsim un label să-l scoatem. Prestanţă nu ştiu dacă avem. Ziceţi-ne voi.

Gaben: Piesele care au ajuns pe album au fost alese din vreo 40 de melodii Persona, doar pentru că atâtea intră pe un album. În concerte cântăm, de obicei, în jur de 20 de piese şi le alegem în funcţie de locul unde “prestăm”.

 

R.C.: Vestul este aproape…De ce aţi ales estul?

Gaben: Estul ne-a ales pe noi. Am avut câteva concerte şi în vest, de exemplu cel din Aprilie de la Budapesta şi am reuşit şi acolo să facem lumea să se mişte.

Cristian: Suntem în vest, vestul Rusiei, Turciei. Chestiune de perspectivă. 

 

R.C.: Merită B’ESTFEST Persona sau Persona merită B’ESTFEST? (n.r.: trupa concertează la acest festival, pe 4 iulie 2009)

Cristian: Da. J

Gaben: E un festival important pentru România dar noi tratăm toate concertele cu aceeaşi seriozitate şi aplomb şi încercăm să facem un show bun de fiecare dată.

 

R.C.: Spuneţi-ne un proiect important în următorii doi ani…

Gaben: Marele plan e să punem pe bandă cât mai multe piese, să avem concerte şi în vest şi să facem un clip pentru una din piesele de pe albumul Suburbia Afterlife.

 

R.C: Cântaţi doar pentru anglofili?

Cristian: Nu. Dovada e că am inclus în unele concerte şi un cover de la Noir Desir şi una din piesele lor in franceză, nu în engleză. Cântăm pentru toţi oamenii din lume care vor să ne asculte. Şi pentru câţiva care sunt expuşi la muzica noastră, fără să vrea. Pe ăştia vrem să îi aducem în prima categorie.

Coco: Cântăm pentru că ne place şi pentru toţi cei care ne plac

 

R.C.: Sunt Kumm peste voi?

Cristian: Kumm adică?

Gaben: Suntem prieteni şi, deşi poate voi stârni zâmbete, nu cred că între trupele noastre există “concurenţă” şi ne bucurăm să bem o bere cu ei la concertele unde ridicăm praful pe scenă împreună.

 

R.C.: România înseamnă pierdere de vreme pentru trupele de gen?

Gaben: Pentru trupele underground româneşti e un efort să menţină ştacheta sus fără să apară la radio şi tv şi poate părea o nebunie să-ţi faci un band în ziua de azi. Noi o facem cu pasiune şi nu avem altă şansă decât să mergem înainte.

Cristian: În niciun caz. Sper ca trupele care consideră pierdere de vreme să se fi desfiinţat deja.

 

R.C.: De ce nu ascultă românii rock?

Coco: Greşit, românii ascultă rock! Probabil că ascultă un număr mai mic de oameni decât acum 10 ani dar sunt destui cei care apreciază muzica bună.

Cristian: Cum să nu asculte? Iris e printre cele mai de success trupe româneşti. Românii au ascultat, ascultă şi vor asculta rock. Evident, subgenurile rock-ului ascultate în România se diversifică continuu.

 

R.C.: Ce înseamnă muzica bună?

Cristian: Muzica bună e aceea care face să vibreze coarda sensibilă în fiecare. Şi raspunsul meu la întrebare este un etern clişeu. Iar faptul că folosesc un clişeu şi zic că e un clişeu e cel de-al doilea din răspunsul meu.

Coco: Păi, normal, rock…şi jazz şi…derivate

 

R.C.: Politicienii au împărţit ţara în două Românii. Acelaşi lucru îl puteţi spune despre publicul care vă ascultă?

Gaben: Nu suntem trupă politică.

Coco: Nu ştim de cele două Românii dar am vrea să împărţim şi noi publicul în două: cei cărora le place rock-ul şi cei cărora le place rock-ul foarte mult.

 

R.C.: În ce perioadă din trecut aţi fi vrut să cântaţi şi în ce trupe?

Gaben: În anii 2000 poţi să arunci o privire către anii ‘60, ‘70, etc. şi să te bucuri de ce s-a facut atunci. Eu sunt fericit cu prezentul. 

Cristian: Mie în precambrianul târziu, într-o trupă electro. 

 

R.C.: Timişoara mai are resurse pentru rock?

Gaben: Sunt câteva trupe noi  care promit şi sper să reuşească deşi pare greu la început. Mă bucur că s-au înmulţit cluburile unde poţi cânta.

Cristian: Da, evident.  Şi acum vine din spate generaţia celor de 14-18-20 de ani, printre care sunt mulţi oameni talentaţi şi implicaţi mai de timpuriu în muzică, ceea ce nu poate fi decât bine. De mulţi o să mai auziţi în viitor şi o să ajungeţi să îi întrebaţi chestii.

 

R.C.: Cu ce vă place să vă lăudaţi prin presă?

Coco: Cu muzica, pentru că asta facem.

Cristian: Nu ne lăudăm. Suntem modeşti.

 

R.C.: Nu aveţi bani de videoclipuri?

Coco: Bani de videoclipuri se găsesc, doar cu posturile tv care să difuzeze acele videoclipuri e mai dificil pentru că la ora actuală comercialul a pus stăpânire pe tot ce mişcă.

Cristian: Probabil ăsta e şi motivul principal pentru care nu am investit încă într-un videoclip. Nu vrem să avem un videoclip pe care să îl ţinem în sertar şi să îl arătăm la prieteni şi familie cum, din păcate, s-a întamplat cu prea multe trupe în ultimii ani. Cu puţină mobilizare puteam să îl facem din fondurile noastre dar difuzarea lui presupunea mai mult decât putem duce în momentul ăsta.  Ni s-a parut natural să investim mai întâi în scule, apoi în album (autofinanţat şi ăsta) şi mai târziu o să vedem şi de clip.

 

R.C.: Sunt persoane pe care nu aţi înceta niciodată să le înjuraţi?

Coco: Nu.

Cristian: Da dar nu unele anume. Persoane generice–idiotul, cretinul, netotul, etc.  

 

R.C.: Cum vreţi să-i convingeţi şi pe alţii să vă asculte?

Coco: Cu o muzică bună şi sinceră, cu concerte de calitate.

 

R.C.: Care este profilul fanului Persona?

Cristian: Habar n-am. Ştim oameni de toate vârstele, categoriile sociale, culorile, religiile , etc. cărora le place muzica noastră.

 

R.C.: Vă pasă de prezidenţiale?

Coco: Ne pasă de România, deci evident nu suntem indiferenţi la cine conduce ţara.

Cristian: Da. Mie, personal, îmi pasă şi de cele din Moldova sau Iran.

 

R.C.: Simţiţi mândria de a fi români?

Cristian: În fiecare zi.

Coco : Din ce în ce mai rar dar ţara a intrat într-un proces lent de schimbare în bine  …poate, într-o zi…

 

 

R.C.: Daţi un sfat poporului…

Coco : Nu se poate aşa ceva; nu poţi sfătui un popor.

Cristian: Eventual un îndemn?  Rock ‘n’ roll people!!!

 

   Formaţia PERSONA este:

 

Gabriel Cherlia (Gaben)–vocal şi chitară,

Corin Maris (Coco)–Bass şi backing vocals,

Adrian Paraianu (Floyd)–drums and percussion,

Cristian Craciun (Joy)–chitară acustică/chitară.

 

   Revista Cioburi salută comunicarea excelentă a trupei, le mulţumeşte pentru muzică şi vă oferă la final o reprezentaţie live a băieţilor, de la Stufstock-ul de anul trecut:

Les Elephants Bizarres, sunete ciudat de haioase

• Interviu, Promo •

   leselephantsbizarres

   Cătălin, Claudiu şi Mihai, adică un grafician şi doi programatori s-au gândit la un moment dat că este cazul să mai adauge o pată de culoare în peisajul muzical românesc. Alături de ei au venit Ştefan ,Nae şi Dragoş iar proiectul Les Elephants Bizarres apărea în 2007, cu un sound prea puţin încercat de trupele underground din România. Pentru că stilurile pe care le îmbină vin din patria care le-a şi inventat, trupa a decis ca majoritatea versurilor să fie în engleză. Şi sună fără influenţele limbajului de lemn, aşa cum suntem obişnuiţi.

   Deocamdată nu au un album lansat în piaţă însă cei care sunt curioşi de îmbinările de indie, funk, disco, pop, punk şi alternative pe care băieţii le-au conceput, pot accesa siteul lor sau pagina proprie de myspace pentru a le analiza în voie. În cei aproape doi ani de existenţă, au participat la destule concerte în ţară iar prezenţa lor la B’est Fest 2009, alături de Moby, Motorhead şi Polarkreis 18, îi confirmă ca un nume ce trebuie băgat în seamă. Tot în 2009, teoretic cel puţin, îşi adună forţele pentru a definitiva şi lansa primul album, dorinţa lor fiind să îl poată arăta fără regret şi peste graniţele ţării. Albumul va fi realizat din resurse proprii, fapt ce cu siguranţă va impregna în totalitate gîndirea lor despre ceea ce înseamnă Les Elephants Bizarres.

   Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, comparativ cu alte formaţii româneşti prezente în sfera underground, este faptul că la majoritatea concertelor susţinute trupa pune un accent deosebit pe latura vizuală. Muzica lor este, astfel, acompaniată de proiecţiile video din spatele scenei, concepţie proprie de altfel, băieţii reuşind să iasă din tiparul obişnuit al concertelor autohtone underground. Les Elephants Bizarres au potenţial, dacă ne întrebaţi pe noi. Din păcate, audienţa din România nu-i va ajuta niciodată să trăiască din muzică iar noi le urăm succes în demersul lor de a intra pe pieţele din Europa. Şi pentru că nu am putut să ne abţinem în a-i acosta, vă oferim şi viziunea băieţilor vis-a-vis de întrebările redacţiei Cioburi, cu grijă gestionate de Mircha :

 

RevistaCioburi: Daţi-ne definiţia conceptului Les Elephants Bizarres.

Mihai: Nu e un concept, e o trupă. Ideea în jurul căreia ea s-a cristalizat este că ne săturasem de concerte anoste şi ne doream foarte tare să avem un show în care lumea să se mişte. 

Claudiu: Cred că pentru fiecare din noi conceptul este puţin diferit, pentru mine totul a început ca o distracţie. Aveam o trupă cu care mă înţelegeam bine şi făceam ce îmi place mai mult, să bat la tobe. În timp am realizat că dacă ne implicăm serios putem să facem împreună piese şi concerte apreciate de public şi media. La fel ca şi numele, trupa a plecat de la o joacă dar sună bine. 😛

 

R.C.: Cum s-a născut proiectul vostru?

Nae: Din întâmplare. S-a întâmplat să îl ştiu pe Claudiu, am fost la un concert de-al lor în varianta cu 4 membri (mi-a plăcut ) şi la câteva luni după m-am trezit cu un telefon ca să încerc să fiu claparul lor…one thing led to another….şi am ajuns să dăm interviu pentru voi!

Mihai: După ce am cântat cu Cătălin şi Claudiu o vreme, cu un alt vocal, am decis că nu ne place direcţia în care ne îndreptăm şi am decis să ne schimbăm compozitorul şi vocalul. Am dat mai multe probe, nu ne doream neapărat pe cineva care să fie consacrat ci mai mult  o persoană conştiincioasă şi carismatică. Aşa a ajuns Ştefan la noi şi după aceea şi Nae.

 

R.C.: Sub umbra cui aţi crescut?

Nae: Blocului.

Mihai: Am crescut la soare, nu am stat la umbra nimănui.

Claudiu: E foarte de greu de răspuns, suntem foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale,  poate asta e şi partea bunş, fiecare vine cu bagajele lui şi iese ceva diferit şi poate şi original.

 

R.C.: Sunteți din generaţia pro?

Nae: Mai mult contra!

Mihai: 🙂 Nu.

 

R.C.: Ce aţi căutat la Pro TV?

Nae: Faima şi glorie!

Mihai: Ne place emisiunea şi e singura emisiune la care eu mă mai uit. Publicitatea nu strică  niciodată, mai ales în cazul nostru. Dacă oamenii nu coboară în subsoluri să ne vadă, măcar să audă de  noi.

 

R.C.: Vă place să vă lăudați cu partea muzicală?

Nae: Nu, dar ne place să fim lăudaţi!

Mihai: Nu, ne place să cântăm.

 

R.C.: Ce vreţi, de fapt, să faceţi cu trupa?

Nae: Să cântăm!

Mihai: Personal, sunt curios unde putem ajunge. Momentan sunt foarte mulţumit pentru că toată lumea se implică şi suntem foarte motivaţi. Organizatorii au  început să ne caute, e bine. Mi-aş dori foarte tare să nu fiu nevoit să fac altceva decât muzică dar nu cred ca e posibil. Poate dacă aş juca la loto…

 

R.C.: Este mai mult decât un hobby?

Nae: Începe să devină şi un fel de afacere.

Mihai: Este hobbyul care îmi mănâncă cel mai mult timp.

Claudiu: A devenit mai mult decât un hobby, cu singuranţă, deoarece am început să facem tot mai multe compromisuri (mă refer la timpul investit şi relaţiile cu prietenii sau cu şefii) dar fără veniturile din joburi nu am putea exista ca trupă. 

 

R.C.: Este greu să aduni o mână de fani?

Nae: Depinde cât de mici sunt!

Mihai: 🙂 Înainte nu aveam, acum că există câţiva, pot spune că totul vine de la sine. Eu zic că ai fani pe măsura muzicii pe care o cânţi.

Claudiu: Depinde de eveniment. Am rămas foarte impresionat când am descoperit că avem mulţi fani în afara Bucureştiului care au venit în număr mare la cântările noastre de prin ţară.

 

R.C.: Aveţi faţă de B’est Fest?

Nae: Zicem că da! Acum nu mai trebuie decât să şi demonstrăm!

Mihai: Avem. Vocalul nostru este foarte frumos :). Mergem acolo ca să facem show şi asta se va întâmpla.

Claudiu: Deşi poate suntem percepuţi ca o trupă din Românie care vine să umple spaţiul dinaintea marelui eveniment, noi vrem să demonstrăm că nu este deloc aşa. Vrem ca cei câţiva oameni care vor veni de la început să îşi amintească cu plăcere prestaţia noastră.

 

R.C.: Credeţi că veţi ajunge în vreun turneu pe afară?

Nae: Prea greu nu e să te pui în mişcare prin afara graniţelor să cânţi pe undeva. Preferabil ar fi să te cheme cineva, să te vadă nişte oameni şi să le mai şi placă de tine! Vorbim pe caz concret după toamnă!

Mihai: Da.

 

R.C.: Vă simţiţi împliniţi în vreun fel?

Nae: În mai multe chiar!

Mihai: Mă bucur că încet, încet lucrurile se mişcă dar încă nu pot să spun că mă simt împlinit. Mai e mult de muncă şi avem un album de tras. Poate atunci…

 

R.C.: Ce aveţi în plus faţă de alţii?

Nae: Faptul că nu suntem alţii. S-a întâmplat să fim noi iar formula asta se pare că dă un oarecare randament!

Mihai: Suntem foarte uniţi, toţi membrii trupei se implică în activităţi organizatorice. Cântăm  o muzică veselă şi uşor de ascultat.

 

R.C.: Ce înseamnă 2009 pentru voi?

Nae: 2009 este codul meu pin!

Mihai: Anul în care doi membri se însoară şi anul viitorului prim album.

 

R.C.: Vă interesează România, în general?

Nae: Normal! E genială ţara, nu ai cum să te plictiseşti! Toată treaba e să ai un simţ al umorului puţin mai ciudat (ca să nu zic bizar)! Iar dacă te referi la ea ca piaţă muzicală, logic că da! Este prima fază din planul de cucerire mondială a elefanţilor.

Mihai: Da, e o ţară frumoasă, din păcate am rezerve faţă de mulţi dintre locuitorii săi. Dacă întrebarea se referea la muzică, ne interesează foarte mult România şi ne dorim ca oamenii să se simtă bine şi să vină mai des la concerte.

 

R.C.: Demonstraţi că a meritat interviul.

Nae: Dacă la următorul concert după apariţia interviului avem mai mult de 500 de oameni în faţa scenei, s-ar putea să fi meritat! Dacă nu…înseamnă că mai trebuie să lucraţi la expunere!

Mihai: Dacă nu merita, nu ajungeai să citeşti până aici. => a meritat un pic

 

    Revista Cioburi mulţumeşte trupei Les Elephants Bizarres pentru timpul acordat şi vă îndeamnă să daţi notă maximă pentru piesele de mai jos:

 

 

 

 

sursa foto:  www.leseb.ro

Daţi AVATAR la maxim!

• Interviu, Promo •

   avatar

   Scena rock românească este una fadă, unde maxim cinci trupe ajung la urechile ascultătorului ca fiind cunoscute. Există, în schimb, o lume paralelă unde îşi trag sufletul o groază de formaţii care nu au găsit, deocamdată, puntea de legătură cu lumea irişilor sau a holografilor, lumea ascultătorului de gen de altfel. Şi, din păcate, va mai dura o infinitate până când piaţa muzicală neaoşă va fi aliniată celor normale, unde fiecare stil muzical în parte are pâinea sa de mâncat. Noi, cei care ne dorim schimbarea în acest sens, trebuie doar să ţinem curentul în viaţă şi să-l arătăm celor care nu cunosc existenţa lumii amintite mai sus.

   În 1995, trei băieţi cu vise şi gânduri muzicale, au pus-o de-o trupă care, ulterior, avea să reziste până în prezent. AVATAR apărea, astfel, în Craiova, având în 1996 primul demo înregistrat. Un an mai târziu, Holy Infection, aduce mai mult de 1000 de exemplare vândute în palmaresul trupei. Cu multă muncă, formaţia reuşeşte încheierea unui contract cu cei de la Bestial Records în 1999, lucru benefic, de altfel, pentru primul lor album, The Alchemist, înregistrat în 2000. Lansarea aduce destule recenzii peste graniţele ţării, în Germania, Serbia, Italia sau Franţa. Urmează şi primul videoaclip în 2001, piese aleasă fiind Inner Alchemy. Adunând experienţa de până atunci, trupa sparge gheaţa festivalurilor de profil, trecându-şi în CV concerte la Hellhammer Festival în Serbia, Spring Metal Festival (Salzburg), acesta din urmă fiind startul unui turneu în Austria şi Germania, în 2005. Reprezentaţia băieţilor în deschiderea celor de la Megadeth ar putea fi notată ca o performanţă de reţinut, la fel cum ar putea fi cea de la deschiderea Crematory sau Sepultura. Ei o apreciază, se pare, pe cea de la Behemoth.

   În 2006 înregistrează EP-ul Tentacles, stilul trupei fiind acelaşi death-metal care i-a călăuzit încă de la început. Perioada următoare i-a solicitat destul de mult, formaţia fiind angrenată în diverse evenimente în ţară dar şi în Europa. Momentan lucrează la ultimul lor album, pregătit a fi lansat în curând şi având în spate câteva surprize care nu ne-au fost, logic, dezvăluite. Componenţa prezentă a trupei este următoarea:

 

Dan Scurtu – lead guitar

Marius Popeangă – vocal ( drums 1995-2001)

Marian Călin – drums (2001-prezent)

Cătălin Brînzan – bass (2001-prezent)

Cătălin Diaconu – guitar (2008-prezent)

 

   Şi pentru că am dorit să aflăm câteva impresii ale băieţilor vis-a-vis de problemele şi viziunea Cioburi, precum şi frustrările lor în raport cu popularitatea foarte scăzută pe piaţa locală, am adresat o serie de întrebări lui Dan Scurtu şi Marius Popeangă. Mircha ne-a oferit şansa de a vedea ce a ieşit:

 

RevistaCioburi: Când, cum, cu cine?

Popeangă: În liceu, repetiţii în sala de festivităţi, cu o chitară Reghin şi nişte tobe Doina, Scurtu şi cu mine.

Scurtu: Aş mai adăuga efectul de chitară care prindea posturi de radio şi pickupul folosit în loc de staţie.

 

R.C.: Avatar şi mai cum?

Popeangă: Am avut mai multe „nume”: brutal death metal, prog black/death metal, swedish/melodic death metal, death + hardcore, etc.

 

R.C.: Cât de beţi eraţi când aţi început?

Popeangă: După câte-mi amintesc, nu eram beţi deloc, eram chiar foarte treji. La noi mereu beţia, dac-a fost, a fost după repetiţie sau după concert.

Scurtu: Eram beţi, cred, dar nu de alcool.

 

R.C.: De ce rock?

Popeangă: Pentru că doar pe bază de rock se poate face metal. Iar metalul era cea mai marginală formă de artă muzicală în anii 90. Mă rog, şi azi lucrurile stau cam la fel dar atunci ne loveam de obstacole aproape insurmontabile.

Scurtu: Rock, what is rock? Are you a rocker? No, what is a rocker? METAL!!!

 

R.C.: Ce v-a facut să rezistaţi atât timp şi unde se găseşte?

Popeangă: Dacă ţi-aş răspunde pura plăcere de-a cânta, presimt c-o să zici că e o formulă stereotipă. Să ştii însă că adevărurile gol-goluţe se spun simplu. Aş mai putea zice că lipsa muzicii ar lăsa goluri prea mari în noi, ca să ne gândim vreun moment să renunţăm. Se adună câţiva prieteni, care ascultă cam aceleaşi muzici şi care nu doar ies la şprituri împreună, ci şi cântă împreună. Cum să nu rezişti?

Scurtu: Unde mergi? La repetiţie? Iar? Da. Nu te-ai mai plictisit? Nu. Ies bani? Nu. De ce cânţi? Fuck off!!

 

R.C.: Va este scârba de societate?

Popeangă: Mie mi-e foarte scârbă. După alegerile europarlamentare, am simţit din nou nevoia acută să plec undeva departe, unde să nu mai ştiu nimic de România.

Scurtu: Depinde care societate 🙂

 

R.C.: A mers Avatar la vot?

Popeangă: Cred că doar eu am fost la vot. Şi mi-a tremurat mâna înainte de a pune ştampila. O să revin la obiceiul meu de a-mi anula conştient buletinul de vot, în semn de protest.

Scurtu: Am silă şi lipsă de respect faţă de cei implicaţi în politica. Viermi bipezi toţi politicienii români.

 

R.C.: Cum îi convingeţi pe oameni să vă asculte?

Popeangă: Nu prea-i convingem. Nu suntem „true”.

 

R.C.: Laudaţi-vă cu un concert…

Popeanga: Odată, prin 2004, au venit la o cântare de-a noastră în Club A aproape 500 de inşi. Acum, dacă avem 200 de oameni la un concert, suntem fericiţi. Şi poate că e mai bine acum.

Scurtu: Cel din Salzburg, în deschiderea Behemoth. Cred că poza spune tot:

concert-avatar 

 

R.C.: Cum stă munca la următorul album?

Popeangă: Stă bine, mai avem nişte detalii de pus la punct şi urmează să vedem cum e cel mai bine să îl promovăm, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, va fi o premieră absolută pentru ţara asta. Nu c-ar interesa pe cineva în România.

Scurtu: Va fi ALBUMUL, nu următorul album. Văd că Marius nu a dezvăluit detalii, nu o să o fac nici eu. Pot spune doar că munca stă mult mai mult decât bine.

 

R.C.: Horia Moculescu, Marius Moga, Timbaland sau Ross Robinson ar trebui să vă producă un viitor album?

Popeangă: Cred ca m-aş mulţumi cu Ross Robinson. Pare un tip care se pricepe. J

Scurtu: Chiar dacă ne-am permite un producător renumit, aş prefera să fie produs de noi înşine, doar să avem la dispoziţie timpul necesar şi oamenii potriviţi.

 

R.C.: Până unde vreti să ajungeti?

Popeanga: Până la adânci bătrâneţi.

Scurtu: Măcar până la etajul 1.

 

R.C.: Ar trebui să fie mândru de voi Banul Craiovei?

Popeangă: Doar dac-ar avea ceva minte-n cap. Ar putea măcar să bage nişte bani în Ştiinţa să redevenim campioni după 1000 de ani.

Scurtu: Sau să bage banii în ceva folositor. J

 

R.C.: Credeţi în viaţa înainte de moarte?

Popeangă: Cu siguranţă. Trăind-o din plin pe asta de dinainte de moarte, avem siguranţa că ne-am scos pârleala, în caz că, după ce crăpăm, ne luăm cumva ţeapă.

Scurtu: Personal, nu cred că mai apuci să întrebi cine a stins lumina.

 

R.C.: Românii ar trebui sa stie engleza?

Popeangă: Ce să facă cu ea? Ce, îţi trebuie engleza să pricepi ce zice maneaua? Ai vreun avantaj în a prinde doi mici şi-o bere-n plus când te calci în picioare la vreun festivism organizat de vreun politician coclit, dacă ştii engleza? Oricum, tare mi-e teamă că-n viitor o să învăţăm chineza. Şi nu de plăcere.

Scurtu: Ar fi bine, până una alta, să învăţăm ţigăneşte.

 

R.C.: Mititelu, Dinel sau Neţoiu?

Popeanga: Acum o săptămână ţi-as fi răspuns fără reţineri, Mititelu. După ce Craiova a ratat cum a ratat Europe League, nu ştiu ce să mai spun. Eh, o să spun tot Mititelu, ce să fac. Ba nu, nu mai zic nimic.

 

R.C.: Adresaţi un mesaj inteligent…

Popeanga: Fraţi metalisti! Nu plecaţi urechea old school la noile stiluri de metal! Nu vă lăsaţi înşelaţi de poliritmia trupelor noi! Nu daţi nicio şansă curentelor inovative, diversioniste! Noi suntem români, nu uitaţi asta!

Scurtu: Mesaj inteligent? Hm… FUCK VIKING FOLK PAGAN CRAP METAL!!!

 

    Le mulţumim celor de la AVATAR pentru amabilitate şi, ca de obicei, prezentăm pe final o doză suplimentară pentru curioşi.

 

 

Fără violență, PISTOL CU CAPSE este o soluție!

• Interviu, Promo •

pistol-cu-capse1 Corespondentul nostru special pe teme de război ne-a trimis de pe frontul underground ultimele vești referitoare la bătălia dintre curentul subteran muzical românesc și armata comercială a impresarilor. Informațiile au fost trimise cu greutate din zona de conflict, trimisul redacției fiind implicat la un moment dat într-un schimb de focuri direct cu una din trupele de gherilă combatante. Mircha, corespondentul nostru, a trimis o rafală de întrebări către gruparea PISTOL CU CAPSE, speriat de ambuscada în care a fost prins. Reacția a fost una pe măsură:


 

RevistaCioburi: Nu-i mai bun un pistol adevărat?

Dan: În unele cazuri da, în cazul nostru sperăm că nu.

Vlad: Nu, NICIODATĂ!!!

Adi: Ce vrei să spui, că nu suntem adevărați? Așa puteai să ne întrebi din prima de ce suntem așa praf… A nu, că praf era la altă formație…în ochi.

 

R.C.: Cine sunteți voi?

D: Patru tineri cu aspirații înalte.

V: Suntem niște băieți de București, respectiv Titan, Berceni, Dristor și…Baia Mare și mai suntem și o mare formație…

A: Un mic grup de entuziaști care au luat-o pe un drum greșit și fără nicio ieșire.

 

R.C.: De ce ne răniți urechile?

D: E simplu. Pentru că vă expuneți zgomotelor făcute de noi.

V: De ce îmi rănești tu ochii cu întrebări d-astea? Rănim urechile într-un mod plăcut, cum s’zic…tre’ să terminăm cu răutăcismele astea care nu aduc nimic și să o luăm de la capăt ca suntem ființe umane cu lacrimi și tre’ să dăm totu’, nu?

A: Ca să vă doară, să plângeți, să vă umpleți de sânge și să fiți « tru ».

 

R.C.: Aveți mai mult de o mie de fani?

D: Avem o mie de fani doar pe messenger.

V: Mă faci să râd…BINEÎNȚELES…că nuuuuu!

A: Nu cred dar avem mai mulți fani decât cântece și asta e ceea ce contează…Pe lângă următorul meci.

 

R.C.: Vă « împușcați » înainte de concerte?

D: Eu personal nu.

V: Vai, vai, vai, cum să zic, destul de rar…

A: Da dar nu așteptăm întotdeauna concertelele. Ne mai împușcăm și în timpul liber.

 

R.C.: Ce roacher s-a reîncarnat în fiecare?

D: Hmmm…În cazul meu nu știu, cam toți pe care îi admir sunt în viață deci ar fi imposibil.

V: Hmmm, eu tot îl aștept pe Bon Jovi…să se reîncarneze.

A: Nu știu cine s-a reîncarnat în mine dar nu cred că era mare om, oricum…Și bassist cu atât mai puțin.

 

R.C.: Credeți în Chuck Norris?

D: Am să cred atunci când va ști să cânte la chitară.

V: Cred în Chucky așa cum cred că va juca Dinamo vreodată în “șampion lig”, așa cum zice Giovanni!

A: Nu. Cred doar în ăia care au mâncat bataie de la el. Aia înseamnă curaj!

 

R.C: La ce intrumente v-ar fi plăcut să experimentați dacă ar fi să renuntați la cele prezente?

D: Clape sau tobe.

V: Mi-ar plăcea să știu să cânt la chitară și la voce…

A: La mistrie. Așa mi-aș da și eu glet nou în toată casa.

 

R.C.: M-ați pune la zid dacă vă zic o poantă cu voi și EMIL?

D: Nu. Te-ar pune steliștii. 🙂

V: Te-aș pune să dansezi legat la ochi, cu spatele la ZID.

A: N-are sens să te chinui…Te punem la zid oricum. Pistoale avem, chiar dacă nu suntem EMIL.

 

R.C.: V-a alergat Poliția?

D: Nu încă.

V: Pe mine unul, da.

A: Nu are de ce să mă alerge. Sunt prea lent, oricum, și mi-e lene să fug. Mă predau, dacă e.

 

R.C.: Vlad nu are încă Mercedesu’, după organizarea meciurilor de fotbal și sala de repetiții?

D: Vlad are ARO-ul în parcare, care așteaptă să fie condus.

V: Încă nu, mai trebuie să plătească CRIZE sala două luni și aia e…

A: Nu, Mercedesu’ e problemă. Trebuia să dea o raită prin Pitești când încă mai mergea combinația cu carnetele date pe nașpa.

 

R.C.: Ați trage în politicieni?

D: Nu în toți.

V: Am trage da’ cu CAPSE.

A: Nu aș trage. Cre’ că cel mai bine ar fi să-i închizi într-un buncăr, fără mâncare, fără nimic. Pe urmă faci broadcast pe net de acolo și-i privești cum ajung să se mănânce unul pe altul…Ăsta ar fi un show adevărat!

 

R.C.: Ce țară ați prefera să ne invadeze?

D: Moldova, altfel nu avem șanse să ne unim cu ei.

V: Țară, țară vrem ostași! Nu știu, probabil Armenia sau ăia deja ne-au invadat cu frații Karamian Halagian Vozganian Dartanian.

A: Nu știu…Unii care să-l urască pe Armani și pe copilu’ minune.

 

R.C.: De ce nu vă lăsați?

D: Încă nu am dat tot ce avem de dat.

V: De ce nu te-mpuști ? Cu un pistol cu capse, bineînțeles.

A: De muzică.

 

R.C.: Dați o rafală pentru cititori…

D: Cruncckkkkkkkkkkkk, smackkkkkkkkkkkkkkkk, jap jap.

V: Dau rafale după rafale pentru cine nu mă cunoaște. Doare, pentru cine mă cunoaște și știe ce-mi poate pielea. Să aștepte urmatoru’ album cu capse sau s-o ia de mână pe Cruela.

A: Îți dau ție o rafală dacă mai pui întrebări d-astea. Pe cititori doar i-aș sfătui: învățați să citiți printre rânduri, renunțați la ideea că există adevăr absolut sau muzică absolută. Faceți distincție drastică doar între ce se cântă pe chitări, bass, tobe și restul. A, și fiți optimiști și pozitivi. Noi așa suntem și uite ce bine ne merge. Dăm interviuri unui „crizat”.

 

Într-un final, identitatea combatanților a fost descoperită. Aceștia sunt : Vlad-voce, chitară, Adi-bass, Dan-chitară, Andrei-tobe. Mircha a mai aflat că aceștia activează din 2003, în București, și utilizează ca armă pincipală punk-rock-ul. Prima lor intervenție serioasă pe scena underground a fost pe 15 noiembrie 2008, odată cu lansarea albumului de debut, « Pistol cu capse ». Au bifat în palmares destule concerte și apariții la festivaluri de profil astfel încât să fie considerați un aliat de temut în lupta contra curentului de suprafață. Analizând și noi situația la rece, ne-am decis să le susținem cauza. Ca atare, luați de-aici :


Somn, vise, COMA

• Interviu •

   coma

   Un accident muzical teribil, ale cărui efecte domină de ani buni creierii ascultătorului român de muzică bună, a dat naştere stării des întâlnite în cazuri de acest gen: COMA. Stare de inconştienţă, în care indivizii sunt încă în viaţă, procesele interne continuând să funcţioneze dar nefiind în stare să răspundă în mod conştient la stimulii mediului înconjurător. Aceasta este definiţia medicală. Transpusă în termeni muzicali, fenomenul în sine reprezintă o trecere către o dimensiune paralelă, a celor puţini, cu sunete şi vorbe ingenios legate, cu vise colorate şi urlete cristaline. O reacţie la rănile cotidiene, acutizate odată cu trecerea timpului, COMA reprezintă ideea apărută în 1999 şi ajunsă până în 2009. Până când?

   Cei şase membri ai trupei, vocalii CĂTĂLIN şi DAN, ghitaristul CĂLIN, bassistul SORIN, tobarul RĂZVAN şi dj HEFE, au pornit proiectul personal de transcendere, într-un fel, către noua faţă a rock-ului românesc, inexistentă în cultura undergound locală. Debutul a luat forma unui deget pe rana deschisă a sufletului muzical românesc, o parodie a scenei de atunci. A venit şi primul album în 2001-“Somn”, o gură de oxigen menită să ambiţioneze şi mai mult tratamentul iniţiat de cei şase băieţi. În paralel, vitaminizarea s-a făcut prin concertele din cluburi, dozele cele mai puternice fiind date în deschiderile de la Sepultura, Soulfly sau Deftones. Din punct de vedere al celor care reacţionau pozitiv la soluţiile muzicale ale trupei, drumul trebuia continuat cu siguranţă. Sound-ul care îmbina liniile plăcut melodice cu riff-urile şi strigătele unor versuri bine alese începuse să adune un nucleu solid, capabil să-i motiveze pentru viitor.

   În 2006 apare “Nerostitele”, al doilea album şi produs 100% din surse proprii. Nesperat dar inspirat, procesul a beneficiat de intervenţia delicată a bassistului Bill Gould, practicant permanent la FAITH NO MORE. Au urmat, firesc, efectele secundare-videoclipuri, având şi aportul lui Marian Crişan, câştigător Palme d’Or pentru scurt-metraj. Mult mai complex dar mergând pe aceeaşi linie melodică şi emoţională, acest al doilea album stabileşte trupa COMA ca un nume de neocolit pe scena underground. Produsul 2008-„Light” înseamnă perioada de convalescenţă pentru albumul al treilea, rămas deocamdată ascuns în mintea celor șase mebri ai formaţiei.

   Personal, am urmărit trupa de la debutul său, căutând, de fiecare dată când am avut ocazia, semnale muzicale din partea lor. Şi cum proiectul nostru online este unul fraged, având nevoie de infuzie de vitamine, am cerut o reţetă din partea doctorului redacţiei, reţetă pe care am prezentat-o spre examinare celor şase specialişti COMA. Iată observaţiile:

 

RevistaCioburi: De unde şi până când Coma?

Călin: Din pasiune şi până când o să ne plictisim.

Cătălin : De la zero şi cât ne-o fi dat să o mai ducem. Dacă nu i se întâmplă ceva între timp vreunuia, sper să fie cât mai mult.

Dan: Frate…Coma…Cam de prin 2000 din gura lui Hefe şi cred că pentru totdeauna. Sper! 😀

 

 

R.C.: Dacă aţi apărea în manualul de istorie, ce ar trebui scris?

Călin: Nu ştim în manualul de istorie, dar în manualul de limba română vom apărea cu siguranţă, la curentul literar numit post-alternative-metal sau poemcore. În special datorită lui Cătă. La bac se va da din Chelemen.

Cătălin: Ceva de care copiii mei să fie mândri. Dar mai întâi trebuie să facem copiii să vrea să citească acest manual, că dacă nu…degeaba se va mai scrie ceva. 

Dan: Simplu: „COMA… CE BĂIEŢI!!!”

 

R.C.:  Tupeu sau plăcere?

Călin : Se exclud reciproc? Plăcerea tupeului de a face ceva singur.

Cătălin: Tupeu şi plăcere…Primul, din păcate, nu în doză suficientă…încă.

Dan: Plăcereeeee. Obţinută cu puţin tupeu.

 

R.C.: De ce voi si nu alţii?

Călin : Care alţii?

Cătălin: Dacă ne întrebam asta, nu mai făceam nimic. Ar trebui să dea un răspuns cei care ne ascultă.

Dan: Păi, pentru că suntem toţi într-unul: unu’ gras, unu’ slab, unu’ chel, unu’ pitic, unu’ cool, şi unu’ frumos. Deci…perfect!

 

R.C.: Dacă v-aţi întoarce în timp, în ce trupe aţi vrea să fiţi?

Călin: Eu într-o trupă de arcaşi călare.

Cătălin : Nu cred că pot înlocui pe cineva dintre cei care m-au inspirat.

Dan: Păi, în timp, mai demult, aş fi vrut să fim Led Zeppelin sau Black Sabbath…

 

R.C.: Fire-ul a murit ?

Călin: Niciodată! Fire-ul e o stare de spirit, OOOooo!

Cătălin: Niciodată!!!

Dan: Păi, e ca rocku’…Nu a murit, dar se predă în mod elegant (nu e vorba mea asta dar îmi place cum sună).

 

 

R.C.: De ce nu vă ascultă mulţi?

Călin: Nu vrem să ne asculte cei mulţi. E mai mişto să ne asculte cei puţini.

Cătălin: Cine ştie…Nu am urmărit reţete de succes…Am urmărit să fim sinceri cu noi înşine. De aici şi până „la mulţi” pentru noi intervine soarta. În orice caz, cei „puţini” au fost în ultimii ani cât toţi ceilalţi laolaltă şi pentru noi a contat foarte mult.

Dan: …Ne ascultă suficienţi.

 

R.C.: Cum ar fi un concert cu care să vă lăudaţi?

Călin: Ca cele din ultimul an.

Cătălin: Ca cele de până acum.

Dan: Frate, habar nu am…Nu am trăit aşa ceva până acum…Hai, frateeeeee, cum nu !? Cu toate ne lăudam. În ultimul timp au fost PERFECTEEEE!

 

R.C.: Nu vă ajung albumele scoase?

Călin: De anul ăsta nu ne mai ajung, aşa că lucrăm la al treilea. ”Light”-ul nu se pune ca album.

Cătălin: :))))) …NU!

Dan: Deocamdată, nu.

 

R.C.: Vreţi să vă prindă pensia cu carte de muncă?

Călin: Da. Ce ar fi mişto, ar fi să nu depindem de ea. De pensie.

Cătălin: Nici acum nu aş vrea să fie nevoie. Vremurile se mai schimbă, însă…Poate până atunci va fi cum vrem.

Dan: Vrem, nu vrem, oricum nu ne apucă…Păi, nu vine sfârşitul lumii?!?

 

 

R.C.: Daţi cu cineva de pământ…

Călin: Păi, n-am cu cine. Că cine e ok nu merită iar cine nu e ok nu merită efortul.

Cătălin: Deocamdată, nu. Dar nu suntem nici orbi şi nici surzi. Mai vedem…

Dan: …m-aş lua la tăvăleală puţin cu Scufiţa Roşie.

 

R.C.: Pe cine nu aţi înjura?

Călin: Pe nimeni dar câteodată îţi mai scapă. Niciodată pe cei apropiati. Bine, pe cei din trupă, în glumă doar.

Cătălin: Pe cine nu merită.

Dan: Pe mama.

 

R.C.: Când beţi sunteţi aroganţi?

Călin: Când bem, râdem mult. Şi când nu bem, râdem la fel de mult.

Cătălin: :)))) Unele persoane şi-ar dori…Din păcate nu se întâmplă.

Dan: Nu vreau să vorbesc în numele formaţiei…Cât despre mine, am observat că de multe ori mă cam dezbrac.

 

R.C.: Are rost să comunicaţi cu fanii?

Călin: În general sunt acelaşi gen de oameni ca şi noi. Cu majoritatea, probabil, am putea fi foarte buni prieteni, aşa că nu am simţit-o niciodată ca o comunicare cu fanii. Pur şi simplu am vorbit cu nişte oameni cu care avem pasiuni comune.

Cătălin: Ei ne fac să vorbim. De ce nu le-am răspunde? Nu îmi place să fiu tratat cu preţiozitate de oamenii pe care îi apreciez. De ce aş face la fel?

Dan : Dap!

 

Iar ca supliment medicamentos, am primit dozele de mai jos :

 

 

 

Recomandăm COMA pentru orice afecţiune cotidiană, cauzată de fauna dăunătoare socială, profesională sau muzicală.

 

Mulţumiri, Mircea!