Monolog în jurul pişătoarei

   Uneori, ne lovim de situaţii care nu-şi găsesc explicaţii în mintea noastră, prin simplul fapt că nu generează un şir logic de evenimente care să aibă consecinţă situaţia în sine. Ca această frază, de exemplu… Mai exact, sunt convins că multora dintre noi ni s-a întâmplat măcar o dată să scăpăm ceva pe jos (un zar, o lingură, o biluţă, orice de genul acesta) iar apoi să găsim respectivul „obiect” într-o zonă în care, conform logicii, nu ar fi avut cum să cadă în veci. Gen…

    Iată cum zilele trecute, îndemnat de litrul de apă pe care tocmai ce îl înghiţisem, am dat o tură prin toaleta corporaţiei unde lucrez. Elegant, izbăvitor, primul jet a ieşit precum intră prima bere după o zi de muncă. Mai apoi, după ce presiunea s-a reglat şi cascada şi-a domolit curgerea, am început să contemplu cei 50 de centimetri pătraţi din faţa mea (imagine pe care o văd de fiecare dată când micţionez în acelaşi loc dar care mereu mă surpinde – e ca şi cum primul jet generează o ştergere a memoriei exact despre porţiunea de perete respectivă). Evident, detalii care nu prezintă interes. Cum spuneam, am fost surprins şi de această dată. Pentru că în faţa mea, ţeapăn şi arogant, stătea un floc. Pe cei 50 de centimetri pătraţi, în dreptul privirii mele tâmpe, îmi făcea ţanţoş cu mâna un floc. Din acela, din locul greu accesibil de soare… Revenind la chestiunile fără logică, mi-am pus o întrebarea: cum p#la mea a ajuns acolo acel fir de păr?

   În cele câteva zeci de secunde în care mi-am golit vezica, mintea mea a încercat să creeze scenarii plauzibile vis-a-vis de prezenţa Domniei sale, flocul, la aproape doi metri deasupra podelei. M-am gândit că încăperea toaletei o fi populată de o specie extrem de minusculă de păsări, care trăiesc în firidele dintre plăcile de faianţă şi adună firele de păr rătăcite pe jos pentru a-şi face cuib. Ori, cine ştie, o fi vreun floc blestemat să prindă viaţă după ce se desprinde de buchet şi condamnat să se plimbe prin budă până ce femeia de servicu va rupe vraja. La un moment dat am avut impresia că-mi ghiceşte străduinţa de a înţelege prezenţa sa malefică acolo. Chiar mi s-a părut că-mi aruncă sfidător o privire de genul „nu-i aşa că te simţi cel mai prost om de pe planetă acum?”. O, da! Şi totuşi, prin ce mârşăvie a ajuns el acolo?

   …Un zgomot m-a trezit la realitate: mi-a picat un nasture de la pantaloni. Unde dracu’ o fi picat?

Până când nunta mă va lămuri

Zilele trecute am avut ocazia să particip la nunta unor prieteni, graţie invitaţiei pe care am avut onoarea să o primesc. Petrecută în dulcele stil clasic, evenimentul cu pricina s-a întins destul de mult în noapte şi a dat ocazia unor vechi amici să mai schimbe nişte opinii în jurul unor pahare din ce în ce mai nesătule.

Lăsând la o parte compoziţia artistic-gastronomică a nunţii (oamenii să fie sănătoşi şi să se iubească, hai casă de piatră!), am prins într-unul din drumurile din ce în ce mai dese către staţia de reciclare a băuturii două secvenţe muzicale care mi-au dat un pic ceasurile peste cap în timp ce încercam să nu-mi dau urina peste încălţări. Participanţilor la acest gen de manifestări pline de dragoste poate li se pare cunoscut momentul intonării celebrului „La mulţi ani cu sănătate, să vă dea viaţa tot ce doriţi etc.”, moment în care privirile doamnelor şi domnişoarelor devin atât de blajine încât masculii ar fi tentaţi să pună mâna pe un pripon sau pe o vedră de fân, urmat brusc de „Şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată etc”, bucată melodică în care domnii îşi testează la maxim rezistenţa corzilor vocale, uitându-se unii la alţii ca o gloată de cimpanzei care abia aşteaptă să se dărâme gardul grădinii zoologice.

Ce nu înţeleg eu este următorul fapt: când se urează mirilor sănătate, fericire, să le dea viaţa de toate, zile senine, fericire, şi alte minuni din acestea de ce după aceea se cântă „şi-altă dată…”? Care altă dată? Adică deja se ştie că unul din cei doi însurăţei (sau poate amândoi) urmează să facă o altă nuntă? După ce li se urează oamenilor numai de bine, li se zice apoi că mai urmează „o altă dată”? Sau e un fel de urare a invidioşilor care nu au avut parte de o nuntă (aşa frumoasă)?

Pe lângă asta, ce înseamnă „o s-o facem şi mai lată”? Nu vorbim tot de o nuntă? Nu vor fi aceiaşi paşi, aceleaşi momente muzicale şi gastronomice? Sau gloata de nuntaşi scoate la iveală fetişurile legate de nunţi? Adică, ce-or să facă? Or să f#tă mireasa în loc s-o fure? Când vine tortul or să se pişe pe lumânări? Or să dea foc la restaurant? Vor dansa pe muzică de mitralieră, or să pună mine la intrare? Pe bune, nu înţeleg…

Bine, este posibil ca  „altă dată” să însemne o altă nuntă, a altui cuplu. Chiar, acum mi-a venit. Cred că asta este. Să-l sun şi pe amicul meu să-i spun că nu are de ce să fie îngrijorat. Acum poate s-o lase pe nevastă-sa să iasă din casă.

Juristu’ lu’ peşte. Astăzi, denunţarea. Pe caz concret.

   Cel mai CEL al oricărui grup e IT-istul… Orice grup are un descurcăreţ de-ăsta care-ţi înnoadă şi-ţi deznoadă firele, aplicaţiile, îţi pune la punct antiviruşii… În fine, îţi face scula să arate un pic altfel după ce termină cu ea. Mie, în general, sentimentul ăsta „că nu mai e ce era” nu îmi pică nicidecum de bine… Aşa-s eu,  mai conservator şi recalcitrant.

   Ei bine, eu nu-s IT-ist. Şi, pe de o parte, îi invidiez. Când îi întreabă cineva ceva, să fiu al naibii dacă n-am convingerea că nimeni nu le ascultă peroraţiile decât dacă omul a început cu „Bă, io nu pot să ajung, da’ e simplu: tre’ să faci ….”. Alminteri toţi dau din cap din politeţe şi pândesc momentul să schimbe discuţia, linistiţi că „se rezolvă”.

   La mine e altfel. Mai ales cu trupeţii mei. Mă întreabă câte-o trăznaie, ascultă ce ascultă şi încep să mă contrazică: „Nu, aici nu-i aşa!”… Păi, măi frate, dacă tot ştii cum e… de ce să te mai încurc??? Dar contrazicerile continuă, de dragul discuţiei – firesc, în compania clinchetului de pahare (vinul bate berea!).

   Cea mai tare fază de breaslă e când apare câte o întrebare cam aşa: „- Aaaa, eşti jurist! Zi-mi şi mie cum e cu…”. Bre, discuţiile generale merg analizate şi la botul calului… Da’ alea de la caz la caz, tre’ să fermentezi un pic pe ele. Am văzut destui care au impresia că dacă am terminat dreptul trebuie să le ştiu pe toate alea… Aştept momentul să întreb o dată, o singură dată, o astfel de persoană, dacă s-ar lăsa operat pe creier de un ortoped…că doar au terminat aceeaşi facultate, nu? 😀

 

   Trecând peste frustrările cât Casa Poporului, brusc şi fără o notificare prealabilă, trecem la întrebarea săptămânii, înmânată secretarei mele de către Departamentul de Recepţie Spaţial şi Atemporal al Revistei Cioburi:

 

„Salut! Am o problemă cu un contract [xxxx]. Situaţia este următoarea:

-contractul este făcut pentru două numere de telefon.

-eu vreu să închid unul din numere dar este posibil ca cei de la [xxxxx] să îmi perceapă un tarif de încetare prematură a Contractului în cuantum de [nnn]Euro.

-potrivit legii 161/2010 (valabilă din iulie 2010) este posibil să reziliez un contract de telefonie fără a mai plăti această taxă de [nnn] Euro.

Din punctul tîu de vedere ( juridic) am vreo şansă în acest sens?

Cu multumiri,

Aristotel Mobilu.”

 

   Am apreciat în primul rând că nu mi s-a cerut o părere personală. I-aş fi dat dreptate din prima! Dar cumva mi-a dat de înţeles că punctul meu de vedere nu are cum să fie altfel decât juridic. Io unu’ aşa aş interpreta formularea (defect profesional…). Cică să mai vorbeşti de băutură, de femei şi alte alea…

Deci: omul a vrut o opinie de specialitate… Şi dă-i şi caută şi dă-i cu interpretarea peste ochi:

” Bre, Aristotele (aşa-mi încep de obicei opiniile- e un soi de semnătură, protecţia dreptului de autor, alea, alea).

Legea 161/2010 modifică anumite articole din legea 296/2004 privind Codul consumului, respectiv 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Articolul modificat din legea 296/2004 spune că: Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Adică, nu ţi se poate spune că nu ai voie să denunţi unilateral contractul. Dar, dacă denunţi, aşa cum prevede partea a doua a articolului, partenerul contractual are dreptul în continuare la „o justă despăgubire”.

Ceea ce te ajută însă un pic este modificarea din legea 193/2000 care consideră drept clauză abuzivă prevederea contractuală prin care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

 

În concluzie:

Ca la carte, aceste texte s-ar interpreta aşa (ca la cartea pe care aş scrie-o eu, să ne înţelegem!): clauza prin care ţi s-a impus o sumă fixă o poţi ataca, considerând-o abuzivă….dar asta nu înseamnă ca prestatorul nu-şi poate susţine în instanţă dreptul său de a primi „o justă despăgubire”, cuantumul despăgubirii urmând a fi stabilit de instanţă. Mai mult, sancţiunea pentru o astfel de clauză în contract nu este anularea ei, ci sancţionarea contravenţională a comerciantului! (Art. 16 – (1) Constituie contravenţie, în măsura în care fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, încalcarea interdicţiei stipulate la art. 1 alin. (3) şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.- art 1 alin. 3 precizând că: „(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”)

 

Recomandare: fă o adresa către [xxxxx] prin care îi notifici despre intenţia de denunţare unilaterală a contractului şi, totodată, atragi atenţia că tu consideri că nu îţi sunt aplicabile prevederile contractuale despre plata sumei de [nnn] întrucât, prin prisma reglementărilor legale (şi invoci temeiul legal) aceasta este o clauză abuzivă (dacă mai aduci vorba şi despre ANPC, parfum!). Fie o să fie de acord, fie o să vină exact cu argumentul de mai sus: legea nu anulează pevederea din contract, că înţelegerea părţilor ţine loc de lege etc…. (Notă: recomandările nu sunt întotdeauna ortodoxe… da’ ce, ăilalţii joacă cinstit?)”.

 

   Mai are careva curaj să-mi puna întrebări? Şi să ceară punctul meu de vedere? Juridic, de altfel…

 

Dunăre.

Vulcanul arde şi Boc se scarpină

   Se pare că norul de cenuşă vulcanică nu a afectat doar traficul aerian ci şi capul primului ministru român, aflat peste pătura de nori de altitudine înaltă. Pentru că ţara merge ca pe roate, economia duduie, kilometrii de autostradă se construiesc cât ai spune „boc” şi pentru că România a atins cel mai înalt nivel de trai din toată Europa, domnul Emil a început să se intereseze de probleme globale, care ar putea să ajute omenirea într-un fel sau altul. Mai mult în altul.

   În recenta şedinţă de guvern, micimea sa a pus o întrebare care i-ar fi făcut să roşească pe toţi capii din G8, că de ce nu s-au gândit ei la asta… Observând, chiar şi de la nivelul său, că zilele acestea avioanele nu au mai zburat cum o făceau săptămâna trecută, de exemplu (a citit după aceea în presă că a venit norul ăl mare de cenuşă), domnul prim-ministru a scos din profunzimea materiei sale cenuşii o înşiruire de cuvinte, corecte semantic dar incorecte pentru poziţia sa şi secolul în care ne aflăm: de ce tancurile în Irak poa’ să meargă prin nisip, dom’le, de ce, de ce? Un răspuns inteligent ar fi fost: de ce nu? Şi domnia sa continuă: da’ de ce tancurile poa’ să meargă în Irak prin nisip şi avioanele nu poa’ să zboare prin norul de cenuşă vulcanică? Aaa? Păi, vedeţi, trebuie găsite soluţii să se remedieze această problemă, să nu mai sufere omenirea atât! Atâââât!

   Îi sugerăm domnului Boc să trimită nişte reclamaţii pe la Boeing, Airbus, Grippen sau pe la alţi fabricanţi de zburătoare mecanice şi să le atragă atenţia că dacă tancurile pot s-o facă, ar fi cazul s-o facă şi avioanele. Pula mea, să nu mai stea toată ziua şi să scoată biluţe din nas…

Analiza doctorului Pildă #5

Vremea se pare că încearcă a ne face mai multe feste decât o femeie cu al nostru card scump în buzunar. Motiv pentru care oamenii tind să intre în depresii. Ceaţa şi gropile din asfaltul urban îi fac să se încaiere, înjure,  înţepe subtil. Pe adresa redacţiei a venit o singură scrisoare în această săptămână tumultoasă, adresată doctorului expert în yoga, tai chi şi tai ţei, maestru emerit în tainele somnului cu ochi deschişi, Pildă. Fiind singura nu s-a gândit prea mult şi i-a răspuns de îndată răposatei Aurica Faliment, dintr-un oraş fermecat,atins de mâna lui Dumnezeu, cu reverul din păcate, Caracal. Respectiva domniţă a pus pe lângă încropeala scremută pe care cu greu o putem numi scrisoare, un book de fotografii doar semi-nud, slavă domnului, în sepia, adresa completă, orele de vizitare, satul de origine.

” Dragă domnule doftor Pizdă, mă intitulez drept o răposată îndurerată cu un simţ intelectual ascendent spre mai mult ca pozitiv. Deşi am luat un sărăntoc drept să-mi fie soţ, dar pe care l-am iubit nu cum mă acuză familia lui slinoasă de profesori, ingineri şi alţi d-ăştia amărâţi, eu provin dintr-o familie de viţă nobilă încă din secolul al 14-lea, mai exact din anul 1784. Locul în care am făcut ochi se numeşte Pârâul Scroafei, dintre munţi, în judeţul Braşov. Mama întotdeauna mi-a zis ca să mă port cu ţăranii cu respect deoarece noi suntem familie regală pentru ei. De aceea cu respect l-am luat şi pe Jean să-mi fie alături în eterna iubire şi după ce vine lumina, cum a spus domnu popă când am devenit soţie.

Acuma, Jean a murit circa acum câteva săptămâni. Pe neaşteptate a făcut clăbuci la gură când mânca şi-a căzut din picioare în jos cu capu pe scări. Şi erau scări d-alea de marmură, că doar stăm în vilă, nici acum nu s-a dus sângele dupe ele firar al dracului de beţiv că nu ştiu de unde atâta sânge avea în el. Eu eram prea îndurerată să-l îngrop, n-am participat la ce se face acolo cu mortu, cu plângeri, gropi şi chestii d-astea. Eram bogaţi, că eu aveam mintea şi el avea muşchii şi banu, da eu conduceam totu că mă pricepeam, el mai mult stătea şi bea pe la unu pe la altu. Familia doreşte să-şi bage nasu în farfuria mea acum, să-mi ia banii şi toate cele că aşa sunt sărăntocii ăştia amărâţi, n-au respect pentru cei cu viţă nobilă. Eu nu le dau nimica că mi se cuvin toate, că eu l-am iubit şi am avut grijă de el atuncea când l-am lovit din greşeală cu maşina. Şi cine l-a doftorit când s-a scăpat foenul în apă când el se spăla? Eu, normal chiar dacă eram încă udă pe cap şi puteam răci. Au chemat poliţia că l-am omorât, că i-am dat boli, că l-am otrăvit. Toate sunt minciuni, el mi-a dat în loc de delikat să pun în ciorbă, otrava aia de şoareci. Acum am rămas singură, mai am lângă mine doar pe şofer şi pe zilierul ală de ne făcea mansarda. Dorm aci la mine că fac mult până acasă. Da-ţi-mi un sfat cum să scap de ăştia care vrea să-mi iau banii şi toată avuţia, amărâţii ăştia necuviincioşi.”

Dragă răposată a intelectului, dintr-o poză reiese faptul că locuiţi în Caracal deoarece nu aveţi uşi la casă, noroc de dumneavoastră că aveţi şantul acela care intră adânc în fundaţia vilei. Celelalte poze mi-au provocat un sentiment bizar, al împăcării sufleteşti, de comuniune cu Cel de Sus. Mi-aţi confirmat faptul că El le aşează pe toate, respectiv numele satului cu aspectul şi prestanţa dumneavoastră . De asemenea cred că încurcaţi unele litere între ele cum ar fi „t” cu „ţ” şi „m” cu „n”, pentru că, din păcate, pentru noi cei din redacţie chiar sunteţi o vită mobilă. Cu siguranţă v-aţi iubit soţul mult, dar poate decesul v-a întristat aşa de puternic încât i-aţi uitat prenumele, pe el chemându-l Vasile. Fiind aşa de frumoasă şi de înţeleaptă cu siguranţă cineva v-a blestemat, făcându-vă vrăji speciale. De aceea v-aş sfătui să nu vă mai căutaţi niciun soţ căci s-ar putea ca şi el să păţească vreun accident şi să vă lase iar singură şi speriată. Cu siguranţă vrăjitoarele dorm în această vilă, deghizate. De aceea trebuie neapărat să vă alungaţi ajutoarele. De asemenea, blestemul se va rupe în momentul în care renunţaţi la toată averea, oferind-o familiei defunctului. Atunci viaţa va reveni la normal, veţi fi iar fericită. La final doresc a vă dezvălui o reţetă ultrasecretă, descoperită de oamenii bogaţi din Franţa. Este vorba de secretul nenumirii. Tot ce trebuie să faceţi este să luaţi o linguriţă pe zi de verde de Paris.

Altruismul dispărut

Zilele trecute savurând o ciorbă împreună cu un amic într-un loc deloc primitor, de-a dreptul sinistru chiar, m-au lovit vreo zece sinapse coapte fără să mă aştept. Privind lingura pe care o plimbam ghiduş printre falange , aşteptând zeama bucătarului, o lingură folosită în trecutul apropiat la scoaterea cartofilor din pământ la cum arăta, m-a izbit o întrebare. Mă gândeam să o repet în restaurant tare, falnic, grav, dar mi-era ruşine. Mi-am făcut curaj şi i-am pus-o prietenului în braţe, întrebarea era pe cât de cretină, pe atât de complicată dacă se dorea a fi mângâiată de un răspuns onest.

” Ia răspunde-mi bre şi mie puţin. Ce faptă  pentru binele altora ai făcut tu anul acesta?”.

Evident reacţia sa a fost normală, ca şi a mea, ca şi a ta, ca a oricărui român.” Ce-ai păţit mă? Eşti bine? Te-ai dilit.”

Lăsând gluma la o parte, am încercat să mă gândesc şi eu în paralel cu inepţiile lui despre babe salvate din faţa trenului, scăparea fetelor de ruşinea virginităţii, etc.

Trei ore m-am gândit, nu că aş fi slow ori vreun descendent de-al lui Goethe, dar pur şi simplu nu găseam. Doar lucruri pozitive care mă influenţau direct. Primul din scrierile lui Darwin. N-am făcut niciun lucru bun pentru familie măcar, orice,  în detrimentul meu. Nicio urmă de altruism, nicio urmă de umanitate. Atunci de ce să cer altora ceea ce eu nu pot face. M-am întristat.

România e coruptă, dar noi suntem România. Fiecare are o parte din vină pentru ce se întâmplă sau nu se întâmplă aici. Lucrurile pot fi schimbate, dar în timp şi cu ajutorul tuturor. Întrebarea este valabilă şi pentru tine, ce zici te rişti cu un răspuns?

Ţara între-bare

romaniaDe ce au, de exemplu francezii, reţeaua de drumuri aşa de bine pusă la punct? Ca să înainteze nemţii mai repede sau pentru că s-au învăţat mine de când negustorii rămâneau cu căruţele împotmolite în hârtoape de li se împuţea brânza? Sau poate că e nevoie să se asfalteze în fiecare an, în prag de Turului Franţei? De ce ei au un motiv,  iar noi nu? Oare pentru că, deşi suntem prevăzuţi bine-mersi cu picioare, noi încă mergem de-a buşilea?

Şi de unde, mă rog, precizia asta tipic nemţească. E furată cumva de la ceasul elveţian? Ori pur şi simplu neamţul s-a speriat atunci când l-a văzut pe italian muncind? Şi cum reuşesc nemţii să ajungă cu capul aşa limpede la muncă după ce tulbură berile toată noaptea? Şi aşa, în general, de ce la ei lucrurile funcţionează iar la noi nu? Unde greşim noi? De fapt, nu… Unde NU greşim noi?

De ce englezii tot re-inventează muzica de zeci de ani buni? Pentru că se plictisesc stând în casă de la atâta ploaie căzută din cer sau pentru că au stadioane unde îşi pot ţine concertele? Oare dacă ar fi prins şi la ei maneaua, cât de uşor le-ar fi fost apoi să promoveze acest nou gen muzical şi peste ocean? De ce ei scot muzicieni pe bandă iar noi încă mai visăm la şlagărele de altădată? Unde a greşit Mirabela şi unde a punctat decisiv Loredana în cariera muzicală post-decembristă?

Ce? De ce? Unde? De unde? Cât? Cum? Cum, necum, nu mai obosim să ne tot întrebăm: ăia cum pot, iar noi nu? Ideea este că reversul acestor întrebări, în esenţa lor constructive, se evidenţiază imediat ce se constată enorma diferenţa. Atunci, românul se resemnează instant. Pizda mă-sii! Cum să-i ajungi p-aştia din urmă. Ş’apoi, la ce atâta trudă… Ce bine ar fi dacă am avea o baghetă magică care să le rezolve pe toate.

Şi-acu stau să mă întreb: n-ar fi mai benefic ca până la următoarea incantaţie să purcedem şi să luăm lucrurile uşor, aşa cum credem noi că e mai bine!? Că vorba aia: la noi nu-i ca la ei, şi nici invers.

Dacă

   Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă niciun şofer nu ar mai claxona în capitală, în schimb şi-ar zâmbi ironic.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar mai arunca căcaturi pe jos peste tot, ci doar la coşuleţele alea mici şi verzi ce au şi altă întrebuinţare în afară de a anima un stâlp morocănos de beton.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă toată lumea s-ar saluta politicos pe stradă, indiferent dacă este o cunoştinţă sau nu.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, în loc să cauţi un loc ferit în plină zi pentru a te mictiona palmat, ai căuta un wc ecologic.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai fi cerşetori peste tot, împrăştiind milă ori dispreţ.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în fiecare domeniu, începând la supervisorul de bude şi terminând cu directorul executiv, toată lumea ar munci pe bune.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar fi eradicată şpaga, începând prima dată cu propria-ţi persoană.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare bucureştean ar avea doar 1 maşină.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în loc de clădiri de afaceri ori blocuri măcinate s-ar construi terenuri de sport.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am fi optimişti.
    Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare problemă de mai sus s-ar rezolva.
    Desigur sunt doar întrebări, răspunsul e la voi !

Sunt în ceaţă…

Privind tâmp în gol, am fost tulburat de o întrebare ieşită din mijlocul neuronilor afumaţi de tutun: în condiţii de vizibilitate redusă (de exemplu, ceaţă foarte deasă) cum se descurcă eroii-personaje celebre ? Ok, Superman nu cred că îşi face probleme, doar el vede prin obiecte, deci zburatul pe ceaţă ar fi floare la ureche pentru dumnealui. Dar ce face Spiderman, tată ? Din câte am văzut eu, stimabilul personaj nu posedă accesorii care să-i permită desfăşurarea misiunilor de salvare pe o asemenea vreme. Care va să zică, răufăcătorii pot acţiona liniştiţi în aceste momente..Sau or fi făcut şi cei doi vreo alianţă ?