Şi uite-aşa, cum stăteam eu într-o zi spărgând seminţe în gând, liniştit pe o margine de lume, singur, şi prin urmare neliniştit, primesc un e-mail al naibii de coerent formulat.
Cică aşa: “există vreo lege similara Ordonanţei 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor dar care să trateze cazul în care înaintezi o petiţie către o societate comercială?” Am clipit un pic bruiat, gândindu-mă că până acu’ nu m-am izbit de trăsnaia asta de text de lege, darămite să ştiu şi răspunsul la întrebarea paraşutată. Şi totuşi… ”Bre! Tu ştii că omul ăsta are dreptate? Chiar aşa, daca am o întrebare pe la vreun furnizor/prestator&co cam cât ciorilor aştept izbăvitorul lor răspuns?”
Intru tiptil în zăpăcenia asta de ordonanţa 27 şi văd că, într-adevăr, există un termen stipulat pentru un semn de viaţa (art. 8 – 30 zile) cu posibilitatea trimiterii în prelungiri “în situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită” (art. 9 – un bonus de încă 15 zile pe lângă cele 30). DAR, aici se face vorbire doar de cazul în care jalba e adresată “autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.” Huuushhh… mama ei de enumerare, că am zis-o repede şi m-a lăsat fără aer! Aşa, unde rămăsesem? Deci: OK, am treabă cu autorităţile, am un termen de răspuns. Da’ dacă vreau să întreb de ce nu e ieftin halatu’, în cât timp tre’ să-mi răspundă un comerciant?
Un’ să mă uit, un’ să mă uit… Hai să vedem pe la protecţia consumatorului (ordonanţa 21/1992), deşi nu îmi amintesc să fi zărit aşa ceva p-acolo… Bănuind că n-o să găsesc nimic clar şi frumos reglementat, îmi setez neuronii pe modulul “globul de cristal” (a.k.a “ce mama dracului o fi vrut să spună aici legiuitoru’?”) şi mă dedau cu pasiune rumegării de rânduri. Nici nu apuc să dau bună ziua şi găsesc la art. 2, pct. 4, litera h (pentru cei care se duc des la cimitir, e uşor de urmărit trimiterile astea: cimitirul valea întristării, aleea 4, parcela b – e ca seamănă? -) Aşa… Deci găsesc o definiţie a producătorului care cică e unul şi-acelaşi cu “distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului”. Eteteee! Deci nu direct, da’ pe cale de interpretare, distribuitorul răspunde din cizmele producătorului dacă nu a răspuns corect la întrebarea consumatorului în 30 de zile! (iar, mă, 30 de zile??? ajungi să confrunţi răspunsul cu rezultatul autopsiei!). Bun şi asta… Dar nu e de-ajuns… Că e valabil doar pentru o singură întrebare.
Hai să vedem ce ciorilor mai găsim. Mmmm… Mmmm… Aha! Hai că am mai găsit ceva! Bine, tot cu globu’ de cristal. Prin urmare: la art. 9 indice 3, litera k, cică “furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens”. E bine că e termenul mai scurt, dar nu e vorba de orice comerciant ci doar de “furnizorul de servicii financiare”.
Buuunn! Purcedem mai departe… Stai aşa! Hai că ăsta e mai general… Uite, la art. 13, punctu’ 1 s-au gândit ei să zică după cum urmează: “Art. 13 – (1) Remedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori înlocuirea produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului se face în termen de maximum 15 zile din momentul când operatorul economic a luat la cunoştinţă de deficienţele respective.” E? Hai că asta pare de-a dreptul rezonabil. Dacă n-ar trebui să se aplice în România.
Mă… şi cam atât… Am mai zgâlţâit un pic şi forumurile, da’ mai mult de-atât n-am reuşit să mai găsesc ceva relevant.
În concluzie: dacă nu e vorba de-o belea în care tanti societatea să fie silită să dreagă ceva, poţi să scrii matale literatura precum marii clasici – cu multe descrieri de peisaje şi cu o pasiune acerbă pentru detalii (de exemplu accentul lung şi apăsat pe vocale al reprezentantului firmei atunci când te înjură de mamă, în totală contradicţie cu predilecţia ta pentru consoane în momentul în care încercai să îi explici că e prost), că e cam degeaba şi dăunător. Adică dacă ţi s-a părut că ai fost călcat pe bătături şi, de exemplu, te apuci să urli la altă poartă, urli mult şi bine, că nu iese nimeni la poarta să-ţi explice că tre’ să-ţi schimbi atât direcţia joaselor cât şi a înaltelor spre altă adresă.
Şi cam acestea i le-am explicat bietului om care avusese această stranie curiozitate. A, şi i-am mai făcut o recomandare: să scrie el în adresă că aşteaptă răspuns într-un termen de [x] zile sau, în cazul în care acest termen nu poate fi respectat, să i se comunice cam care ar fi acest termen.
No, şi după toata tărăşenia asta, acu’ stau şi mă întreb: o fi avut omu’ vreo belea sau doar a vrut să ştie?