Sursa, reţelele şi investiţia

   Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
   Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
   Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
   Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
   Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
   Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
   Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.