Compania

Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri

Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?

Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.

Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.

Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.

Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.

Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.

Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.

Ce ne face diferiţi?

Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.

Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.

Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.

Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?

Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.

Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.

Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.

Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.

România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.

Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).

Diferenţa o fac drepturile.

Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.

Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?

Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.

Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.

Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.

Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.

Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?

În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.

Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?

La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.

Şi ce a mai rămas? Feudalism.

În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).

Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?

Horea

Schimbarea si noi

93ba52bc-c283-4fd6-b3e6-6ffb577ca10e_w203_sEste ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.

22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii

Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.

Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?

Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.

Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…

Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.