În puii lu' Băsescu

Aţi încercat vreodată să scoateţi un zgomot scurt şi răstit în proximitatea unui grup de puişori proaspăt ieşiţi din ou să vedeţi ce se întâmplă? Să-i vedeţi cum îşi înclină în lateral căpşorul lor fragil şi tac mâlc pentru câteva secunde pentru a-şi relua imediat piuitul şi ciuguleala prin lada înghesuită, presărată cu mălai amestecat cu găinaţ?

Eh, dacă n-aţi încercat acest mic experiment şi nici nu v-aţi uitat zilele astea la televiziunile mogulilor, vă propun spre vizionare un filmuleţ din perioada în care domnul primar al capitalei, Traian Băsescu, îşi scotea şuviţa pe străzile Bucureştiului pentru a rezolva în modu-i caracteristic problemele cetăţenilor. Desigur, protagoniştii sunt alţii dar efectul e relativ acelaşi. Acelaşi a rămas şi primarul de atunci, preşedintele de acum.

Îl invităm pe domnul preşedinte să încerce din nou acest artificiu şi acum, eventual la un miting al sindicaliştilor.

Un moment rupt de realitate la Casa Universitarilor

   Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul  Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.

   Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.

   Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.

   Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.

   Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice

   Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.

Restaurant Zet, un moment de linişte şi răcoare

   Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.

   Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.

   Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.

   În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.

   Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi  o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.

Linişte şi pace

Aşa începe un colind la Realitatea TV. Apoi cântă un grup de copii urmat de un grup de politicieni, să zicem reprezentativi pentru clasa politică românească. Şi se pupă şi dau noroc între ei de zici că sunt cei mai buni prieteni. Dar ei chiar sunt prieteni. Îi leagă un ţel comun. Ştim cu toţii care este…
Printe altele, colindul se încheie cu următorul mesaj: “Sărbători liniştite!”. Adică ?
Adică poţi ? Normal că poţi ! Uite, eu m-am mai liniştit puţin când am văzut cum Ion Iliescu a fost huiduit şi “atacat” cu monede în Cimitirul Eroilor ! Da’ doar puţin….căci apoi mă enervez şi mă înfurii când realizez că aceşti oameni mi-au furat viitorul ! De 20 (douăzeci) de ani tot îl fură ! SISTEMATIC ! Şi furia mea se transformă în ură şi dorinţă de răzbunare…Vreau să am o putere magică să pot să-i calc pe cap dacă şi când îi întâlnesc pe stradă. Aş vrea să-i omor la fel cum ne omoară ei pe noi prin lipsa drumurilor şi a marcajelor corespunzătoare şi prin prezenţa gropilor ce creează accidente. Prin neputinţa ambulanţelor ce nu pot ajunge la pacienţii din sate din cauza căilor de acces impracticabile. Prin lipsa de medicamente în spitale, lipsa educaţiei din scoli, haosul şi nedreptatea din justiţie, lipsa de respect şi nesimţirea de care dau dovadă faţă de cei care i-au ales, atunci când apar la TV. Prin stresul zilnic la care suntem supuşi când ieşim pe stradă, prin traficul infernal, prin lucrările interminabile şi şanţurile lăsate destupate cu lunile. Prin faptul că am devenit nişte indiferenţi faţă de cei din jur, nişte “şmecheri”, nişte şpăgari, nişte “descurcăreţi”.
Se spune că toţi avem astfel de instincte criminale dar că le ţinem reprimate şi nu ies la suprafaţă decât stimulate.
Vă urăsc pentru faptul că mă “stimulaţi” astfel zi de zi ! Linişte sfântă vă doresc!
 

Liniştea de după

S-au terminat alegerile. Pentru moment, circul de la tv dispare. Îmi doresc să dispară de urgenţă şi figurile parşive ale politicienilor foşti candidaţi, de prin oraş. Gata, nu m-aţi convins, s-a terminat mascarada, puteţi arde acum ! În curând se vor aprinde ornamentele de Crăciun pe străzi şi este de ajuns jegul care va fi vizibil-color şi noaptea.
Nu am votat iar asta nu mă face iresponsabil. Nu pot să spun, totuşi, că mi-ar fi fost indiferent rezultatul scrutinului. Nu înţeleg de ce se tot laudă unii şi alţii că ei sunt adevăraţii câştigători. Adevăraţii regi şi regine ai magiei albe din Parlament. Niciunii dintre ei nu au cu partidele lor mai mult de jumătate din locurile disponibile pentru lăbeală. Acum urmează, de fapt, micţiunea. Oricare vor fi alianţele, votanţii vor primi un mare duş cu toxine. Urmează un nou ciclu de involuţie.
Într-un fel, mă bucur pentru oftica altora: a celor care au părăsit, măcar pentru următorii patru ani, clădirea gigant. Dinozaurii aşa-zişi naţionalişti, împreună cu noua generaţie de politicieni oieri şi-au luat-o în gură. Au simţit şi ei gustul de pişat. Într-adevăr, are alt gust pentru ei. Chiar şi-aşa, tot l-au înghiţit.
În rest, nu se schimbă nimic. Doar anotimpul. S-a lăsat frigul şi este ceaţă. O ceaţă care ascunde, mai ales, marii corupţi. Eu am să mai merg la vot doar când o să-i văd la beciul cu zăbrele la geam pe Năstase, Mitrea, Becali, Patriciu, Berceanu şi alţii ca ei. Nu de alta, dar tot ei îşi promit asta între ei. Iar pentru mine este singura promisiune electorală cu folos. După asta, totul va veni de la sine…