Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam‘ Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.
Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.
După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace, ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.
Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.
În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.
Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!