Lumea e în schimbare. Se schimbă clima, se schimbă nivelul de trai, se schimbă clasamentul ţărilor “la putere”, se schimbă tot. Ultimul eveniment de care am auzit să se schimbe, la care am şi participat activ, este petrecerea de burlaci/ţe ţinută înaintea fiecărei legări pe viaţă între doi oameni. Sau pe câţiva ani, că şi acest ”până moartea vă va despărţi” s-a schimbat în orice altceva.
Din câte am aflat , din surse foarte sigure (Go#gle), această practică a pornit de la tinerii spartani, care înaintea fiecărei ceremonii de căsătorie dădeau o petrecere de pomină pentru a marca trecerea de la un statut la altul. De ceva timp încoace, domnişoarele viitoare soţii s-au gândit că ar fi frumos să aibă si ele o astfel de trecere. Foarte frumos, nimic de zis. Schimbarea s-a produs în momentul în care viitorii miri nu au mai considerat de ajuns o singură noapte de pomină, ci “comemorează” evenimentul cu un mini concediu în ţări străine.
Barcelona este unul din locurile în care astfel de petreceri-concediu sunt dese. Am avut, cum spuneam şi mai sus, şansa de a participa la o astfel de practică. Distracţia distracţie, puţin shopping, locuri multe de vizitat şi Sangria pentru hidratare în loc de apă. Nu pot spune în ce a constat distracţia, deoarece am depus un jurământ de tăcere, pe care dacă îl voi încălca voi avea de suferit cazne din cele mai nebănuite. Iar fetele alături de care am participat la “serbarea” cu pricina au părut foarte serioase în privinţa acestui lucru!
Am observat, în schimb, în perioada petrecută în acest oraş foarte multe grupuri de femei/bărbaţi care sărbătoreau acelaşi lucru. Bine, percepţia diferă foarte mult de la un sex la altul. Grupuri îmbrăcate în tricouri cu însemne « Mary is starting her new beautiful life by getting married », sau « It’s Phillip’s last living week-end, after that he’ll be married » sau, cel mai tare grup, în care mirele îmbrăcat în rochiţă roz cu cosiţe blonde umbla nestînjenit în mijlocul zilei prin oraş. Ceva mai inovator decât tricouri însemnate, ce-i drept. Practic, un dezmăţ de o seară nu mai este de ajuns într-o lume în care tot mai mulţi sunt speriaţi de viaţa în doi şi atunci e nevoie de un week-end de pomină, la o destinaţie destul de îndepărtată, dacă se poate, pentru a nu se afla nimic din cele petrecute, totul fiind transformat într-o petrecere perfectă, până la urmă.
Probabil, în timp, lucrurile se vor schimba şi mai tare. Eu aştept cu nerăbdare petrecerea de burlaci/burlăciţe în care mirii se vor hotărî să nu se mai întoarcă, împreună cu tot alaiul de rigoare, sau, într-un moment de beţie, să se căsătorească cu camerista/barmanul de la hotel.
Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.
Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.
Biertan.Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.
Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.
În 2009, scena underground românească a mai primit un membru, respectiv trupa Shesdead, un proiect pus la punct de un grup de băieţi care aveau, mai mult sau mai puţin, o exeprienţă cu ceea ce înseamnă scena „ascunsă” a rock-ului autohton. Fiecare dintre ei şi-a dorit, într-un fel sau altul, o schimbare sau un nou pas în cariera muzicală, un nou suflu, poate un alt grup şi o nouă atitudine. Ca atare, într-un timp relativ scurt, cei de la Shesdead au ajuns destul de repede la urechile ascultătorilor de gen iar acum de curând, respectiv pe 22 Martie, au reuşit şi lansarea primului E.P., Sex Drugs & Rock’n’Roll, în Club Control din Bucureşti, urmat de turneul Tour and Loathing in Romania (deja în curs). Încrezători în şansele lor dar conştienţi de dificila contrângere a mediului muzical românesc, cei de la Shesdead speră, totuşi, că lucrurile vor continua într-un sens pozitiv pe plaiurile mioritice, cel puţin din punct de vedere muzical.
Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:
RevistaCioburi: Cum a început totul?
Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi. Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra, Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.
R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?
Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există. E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.
R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?
Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.
R.C.: Furie sau poezie?
Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.
R.C.: Cum apare o melodie?
Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.
R.C.: Cine vă ascultă?
Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.
R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?
Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.
R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?
Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.
R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?
Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.
R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…
Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie. Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.
R.C.: Care este următorul proiect important?
Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.
R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?
Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege. Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.
R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?
Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie, alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.
R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?
Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.
R.C.: Suntem ghinionişti în România?
Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.
R.C.: Fericirea este o utopie?
Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.
R.C.: Există viaţă după moarte?
Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .
R.C.: Ce uraţi poporului român?
Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.
R.C.: Un fel de la revedere…
Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat. Respect!
Aş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.
Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.
Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.
Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.
Merge mai departe. Altă dată, oameni şi destine îl abăteau din drumul său, precum planetele abat corpuri cereşti fără importanţă de la o traiectorie numai de ele ştiută. Acum lumea lui este recunoscută şi are sens. Nimic nu îl mai poate abate din drum. Lucrurile doar se întâmplă fără sens în jurul său şi nu pot pătrunde în lumea lui şi a ei. Puţinul care îl are în palmă este catalizatorul vieţii lui şi ea este cea care îi dă viaţă. Lumea, oamenii şi întâmplările sunt acum undeva departe, fără sens. Există prin ochii ei. Este cuprins de fericirea de a avea sens, de a căpăta un sens prin ea.
Însă ca şi în lumea pe care acum nu o mai vede şi care este parcă ireală, puţinul pe care îl ţine în palmă devine, încet, insuficient şi ea – creatorul nedeclarat al lumii lui – îşi trimite demonii perfecţiunii. Nu au înţeles nici unul din ei că nu pot exista doar prin ei. Zidul orb ridicat în jurul lumii lor se dărâmă sub asaltul lumii celorlalţi, sub tentaţia de a perfecta ceva simplu şi naiv. Zgomote şi lumini, mirosuri şi simţuri uitate demult revin şi îi trezesc încet din reverie, din minunea ce au creat-o şi de care nici nu şi-au dat seama. Pumnul se strânge, iar el reclădeşte ca un nebun zidurile ce se dărâmă continuu. Scrâşnete din dinţi, simte tălpile cum îi ard, sudoarea cum îi curge pe faţă şi reclădeşte ziduri ca un lunatic care a uitat cine este şi care îi este drumul. Nebunia îl orbeşte şi nu vede că lumea lui, a lor, nu mai este. Clădeşte ziduri pe care nici ceilalţi, nici ea şi nici el nu le mai pot escalada. Este linişte şi este singur. Vocile pe care le aude acum îi spun că a salvat ceva din el iar lumea este acolo, afară. Nimic nu îl mai poate atinge. Este un nebun amorţit care a uitat cine este. Sudoarea se usucă încet şi o linişte ciudată acoperă lumea. Lumea lui sau a tuturor? Cine ştie… Un cântec ciudat îi sună în mintea amorţită. A auzit-o demult.
“There is no pain, you are receding. / A distant ship smoke on the horizon. / You are only coming through in waves. / Your lips move but I cant hear what you`re sayin`“
Îi vine să urle însă pe faţa imobilă apare doar o grimasă, un zâmbet ciudat şi gol. În pumnul lui totul este rece. El este rece şi nici un zâmbet nu îi urmăreşte destinul.
“When I was a child I had a fever. / My hands felt just like two balloons. / Now I got that feeling once again. / I cant explain, you would not understand.”
Gâtul nu îl mai arde şi noduri îl împiedică să înghită. Ar plânge dar nu poate. Tot ce i se întâmplă îi este parcă indiferent. Parcă totul se petrece undeva departe, pe un alt tărâm. Parcă totul a fost un vis.
“This is not how I am. / I have become comfortably numb.”
Vocea se urcă în aer şi sunetul se împrăştie neauzit peste zidurile din întreaga lume. Muzica nebuniei se loveşte şi reverberează straniu peste o lume de faguri cu ziduri ce închid oameni şi destine.
Era o vreme când păşeau încrezători. O voce le dădea putere. Acum nu se mai aude.
Aş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.
Sub soarele puternic îşi îndreaptă spatele şi păşeşte încrezător către orizont. O voce îi dă putere şi îi confirmă că drumul ales este cel pe care şi-l doreşte, cel care îl va împlini. Nu depune nici un efort, totul decurge natural, parcă aude aprobările mute ale celor din jur. Da, face ceea ce este corect. Privirile celorlalţi îi confirmă statutul şi îl asigură că este pe drumul bun. Dar cel mai important este mărimea care o capătă în ochii ei când ştie că face ceea ce este corect. Aprobarea ei este aprobarea unei lumi întregi. Este clătinarea uşoară a capului pe care o caută de atâta timp. Foamea, setea sau oboseala sunt nimicuri învinse cu uşurinţă când ştie că zâmbetul ei îl urmăreşte undeva din spate. Lumea lui devine lumea lor printr-o împletire ciudată de nuanţe şi sunete ce definesc destine şi întâmplări. Nu simte nici asfaltul fierbinte sub picioarele goale, nici gâtul uscat şi aerul care i se prelinge cu limbi de foc în plămâni. Ea îl aprobă şi puţina lume pe care o ţine în palmă este mai importantă decât lumile deţinute de mai marii zilei. Ea îi venerează lumea şi ăsta este cel mai important lucru.