Costineşti, satul în vacanţă

• Martor şi tartor, Promo •

Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam‘ Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.

Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.

După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace,  ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.

Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.

În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.

Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!

Visul de după-masă

• Aberația de intelect, Promo •

   Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

   Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

   Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

    Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

Soare, mare şi multă apă

• Jumătatea plină, Martor şi tartor, Promo •

Săptămâna trecută am descoperit că într-adevăr poate exista o jumătate plină a paharului. Trebuie doar să ai timp să o observi şi să o apreciezi. Timpul necesar, în cazul de faţă, a apărut datorită unui scurt concediu petrecut în Delta Dunării la Sfântul Gheorghe. Datorită faptului că festivalul Anonimul din Sf. Gheorghe nu începuse încă, numărul de turişti nu sufoca privirea iar bunul simţ era la el acasă. Datorită bugetului redus am fost nevoiţi (eu şi soţia) să ne mulţumim cu doar 1000 de lei pentru 5 zile de frecat menta (cu tot cu transport, campare în camping, masă şi beutură după plac). Condiţiile din camping au fost mai mult decât satisfăcătoare (15 lei / zi / cort + 10 lei / persoană taxă eco), toaletele şi duşurile fiind foarte curate şi în excelentă stare de funcţionare (ceea ce ar trebui să se încadreze în normalitate). Internet WI/FI moca în cârciuma din camping (şi chiar funcţiona), film în fiecare seară pe ecranul festivalului, băutura şi mâncarea ieftinache. Berea la 2,5 – 3,5 lei – în funcţie de brand, cea mai scumpă bere Heineken la 5 lei, indiferent unde o beai – pe plajă, în cârciumă sau pe stradă, în faţa alimentarei. În principiu v-aţi facut o idee cam cum ar trebui să fie portofelul.

Însă nu despre asta ţin să povestesc.

Am fost plăcut surprins de liniştea din localitate, doar uneori străpunsă de trocarici, adică tractorul care transportă turiştii din localitate la plajă (care se află cam la 1,5 Km de localitate). Comuna nu are drumuri pavate sau asfaltate, uliţele – mai mari sau mai mici – fiind aşternute cu nisip fin, ceea ce nu face decât să sporească farmecul locului. Nisipul de pe uliţe este atât de fierbinte (mai ales la amiază) încât dacă mergeţi în picioarele goale puteţi descoperi a doua zi ca aţi facut ceva băşici la tălpi. O mare parte din casele locului încă mai păstrează imaginea casei de la ţară şi chiar se pot observa câteva detalii specifice locului (acoperişuri şi garduri din stuf, curţi nu foarte mari dar pline de vegetaţie, multe flori, căţei de mărimea pisicilor, etc). Un lucru inedit mi s-a părut faptul că localnicii dau drumul vitelor dimineaţa devreme pentru a pleca la păscut, iar seara, acestea se întorc singure acasă. Nu există ciobani sau copii care să păstorească vitele pe timpul zilei. De asemenea, puteţi descoperi la amiază, când soarele arde cel mai tare, cum mici grupuri de vite apar pe malul mării pentru a bea apă (apa de mare este dulce deoarece aici se varsă Dunărea) şi pentru a se răcori în briza din timpul zilei.

Dacă ajungeţi prin aceste locuri, nu ezitaţi să vă plimbaţi pe malul mării şi oriunde în împrejurimi. Veţi descoperi multe grupuri de cai sălbatici care pasc printre dunele de nisip de la malul mării sau pe islazurile din împrejurimi. Am aflat de la localnici că o mică parte din cai sunt ai lor, restul fiind urmaşii acestor cai domestici dar care s-au născut şi crescut în sălbăticie. La întrebarea de ce localnicii nu ţin caii acasă, am aflat că oricum nu prea au ce face cu ei şi că ar fi prea dificil să îi prindă. Nooo? Dacă nu ştiaţi, în Deltă se află ultima populaţie de cai sălbatici din Europa.

Un alt lucru care nu ar trebui ratat dacă ajungeţi în această zonă este vizitarea locului de vărsare a Dunării în mare. Este la fel de sălbatic ca împrejurimile, plaja fiind marcată de plaurii aduşi de Dunăre din amonte. De asemenea, dunele de nisip, deşi cu o vegetaţie săracă (tot felul de ciulini şi scaieţi), ascund mări de fluturi care se ridică în aer la trecerea printre ciulini.

Nu trebuie să rataţi o plimbare cu barca pe canalele Deltei. Puteţi tocmi un pescar (cam 40 lei de căciulă) să vă ducă până în rezervaţie şi înapoi cu barca. Însă dacă doriţi într-adevăr să vedeţi Delta, vă recomand să închiriaţi o barcă pentru 2 zile şi să vă aventuraţi pe canale (binenţeles, împreună cu un localnic care cunoaşte canalele).

Personal, am dorit să încerc măncarea localnicilor. Pentru 25 lei de căciulă am primit o masă ca niciodată. Preţul este un pic cam piperat însă pot spune că a meritat fiecare bănuţ. Atenţie, în localitate există doar 1 cârciumă unde se poate mânca (în camping) însă nu o pot recomanda. Dacă doriţi borş de peşte, chifteluţe de peşte sau orice fel de peşte puteţi bate la o poartă şi spuneţi că vă este foame. Chiar aşa! Atât de simplu! Personal am apelat la Tanti Tanţa din capul satului care găteşte dumnezeieşte. Peştele este proaspăt adus de fiul acesteia care este pescar. De exemplu, pentru 50 lei / 2 persoane am primit un platou cu 4 buc cam la 30 cm de şalău + 3 bucăţi cam la 20 cm de roşioară. Mămăligă şi mujdei la discreţie. Nu am putut mânca tot şi oricum abia ne-am ridicat de la masă. De asemenea, pentru cei mai cu fiţe în creieri puteţi să vă şi cazaţi cu 70 de lei camera/noapte. Puteţi sta în cameră câţi puteţi intra (ca pe vremuri la Costineşti).

Ca să înţelegeţi cam cum decurge o zi de frecat menta în Sf. Gheorghe, iată câteva detalii. Trezirea pe la 9-10 dimineaţa. Duş, spălat pe dinţi, băut cafea, fumat ceva ţigări, mâncat ceva rapid. 11-12 plecat la plajă pe jos pentru a mai obosi un pic. Mers cam 1 km jumate (timp în care trocariciul trece pe lângă tine de maxim 2 ori) până la plajă. Până pe la 5-6 plajă, baie în mare, plimbat pe coclauri, fotografii, citit cărţi, băut bere (pentru hidratare, evident). Revenit la cort, duş, o bere, plecat la masă la tanti Tanţa. Mâncat ca un porc (oricum nu poţi termina cât îţi pune în farfurie), mers pe jos în derivă din cauza burţii până în centrul comunei la cârciuma de la strada mare. Stat de o 1-2-X beri, fumat ceva ţigări, dicutat cu un localnic câte ceva. Pe la 7-8 plecat spre cort un pic ameţit. Spray-at cu Autan împotriva ţânţarilor, îmbrăcat mai gros, mers la film. Băut 4-5-X beri, râs la prostia aia de film, fumat joint, intrat în cort cu ţânţarii. Trezit dimineaţa cu umflături de ţânţari peste tot.

Atunci

• Promo, Rătăciri lirice •

atunciSunt obosit. Am obosit să mă implic în lucruri fără sens, în job, în false priorităţi. Am început să uit vântul peste obraji, valurile dintre degetele de la picioare şi alcoolul care se lasă încet în picioarele bătute de soare. Acum sunt înconjurat de neoane, de calculatoare care respiră greu şi de aer condiţionat. Am uitat cum se aude viaţa discretă a celor din jur, cum orăcăie fără sens copiii şi cum nu ştii cât este ceasul. Acum totul este în contratimp, totul este pe fugă ca să nu pierdem ceva. Atunci aveam timp de slow-food, de muzică, de citit, de albume de artă, de bere, de ţigara de după. Acum nu am timp de mine, timpul meu este de vânzare, eu sunt de vânzare şi nu mai sunt eu. Atunci totul se derula încet, viaţa merita să fie rumegată, prietenii să fie ascultaţi şi lumea pulsa în ritmul meu. Acum totul se mişcă prea repede, viaţa fuge pe lângă noi, lumea pulsează într-un ritm dement. Atunci găseam oamenii cu scântei în priviri, cu patimi, cu dorinţe. Astăzi văd oameni goi, oameni care vor acum, aici şi repede. Atunci vedeam culorile, frumosul, lucrurile deveneau incet. Acum oamenii sunt opaci, fără conţinut, cu interese mărunte şi mereu grăbiţi.

Îmi este dor de linişte, de nisip în păr şi de foc în întuneric. Îmi amintesc de acorduri de chitară, de râsete acoperite de valuri, de caldura focului în obraji şi dinţii frigului în spate. Mi-e dor de rom în cafeaua de dimineaţă, de spălat pe dinţi cu apă de mare, de stat în soare în curu´ gol. Îmi mai amintesc şi de amorţeala plăcută şi înceată de la alcoolul zilnic. Nepăsarea ne caracteriza, timpul se scurgea pe lângă noi fără a afecta prezentul sau viitorul. Totul in jur era simplu şi noi puteam zbura cu gândurile în cele patru orizonturi. Acum totul pare complex iar noi ne concentrăm pe nimicurile care ne dictează vieţile. Mi-e dor de tăcerile dintre prieteni, când liniştea nu era jenantă şi nu simţeai nevoia să spui ceva. Liniştea vorbea pentru noi. Mi-e dor de senzaţia de gol în stomac pe care o simţeam când o ţineam pentru întâia oară de mână. Îmi amintesc de părul sculat pe mână de la o melodie oarecare dar pe care o simţeam până în gât. Mi-e dor de trezire la ora 12 fără telefoane în urechi şi fără presiunea timpului sub călcâie. Mi-e dor de discuţiile idioate despre noi, despre alţii, despre Scrisoarea a III-a, despre filosofii, religii, matematici, fizică şi alte nimicuri care ne umpleau viaţa cu sens şi bucurie.

Cu cât dorim mai mult, cu atât avem mai puţin. Şi nici măcar pe noi înşine nu ne mai deţinem.

Marea cu sarea

• Spuse pe fugă •

   PNL va depune astăzi o moţiune de cenzură, şi anume „Marea păcăleală PDL-PSD”, a anunţat Varujan Vosganian. Ideea de bază este neconcordanţa dintre realitate şi programul propus de guvernul actual. Soluţia este, evident, demiterea cabinetului Boc.

   Oare următoarele moţiuni cum se vor numi? „Marea vrăjeală din ultimii douăzeci de ani”? Sau „Marea ţeapă din ultimii două mii de ani?”

Vara asta Elena Udrea vrea şi deasupra

• Politica e un pornostar •

Pentru doamna Elena Udrea, nu cred că ar fi deloc un afront dacă aş afirma că e cu capul în nori. Ca ministru al Turismului, călătoreşte mult pe calea aerului. În plus, e blondă, are aspiraţii înalte şi posedă o capacitate toracică generoasă. Nu trebuie decât să tragă aer adânc în piept şi ajunge imediat la mare înălţime; ar fi destul oxigen cât să înalţe un dirijabil peste creasta oricărui cocoş.
În acest sens, adică cel al deplasării pe calea aerului, doamna Elena Udrea ne-a asigurat că din luna mai a anului în curs, compania Tarom va pune la dispoziţia călătorilor curse aeriene de la Cluj şi Bucureşti către Constanţa. Astfel, turiştii care doresc să îşi cheltuiască banii pe luxurianul litoral românesc vor putea ajunge pe ţărmul Mării Negre cât ai zice peşte, fără a avea de a face cu bara la bară la bară la bară din sufocantul trafic estival sau cu transpiraţia din tren, ba, mai mult, la întoarcere, aceştia putând ajunge acasă fără măcar ca slipul să li se fi uscat. Nimic nu se compară cu un check-in în şlapi, cu prosopul pe umăr.
Rămâne de văzut câţi turişti dornici de bălăcit vor apela la varianta aeriană propusă de doamna Udrea. Alta ar fi garanţia unei reuşite dacă, de exemplu, doamna ministru ar cere celor de la Tarom o cursă dus Băneasa-Mamaia cu salt direct în mare, dedesubtul unei paraşute, calitatea întâi, de unică folosinţă.
 

Ne trece valu’

• Frustrări din cartier •

  Inca putin si valul de turisti nationali va ajunge in valurile Marii Negre, tripland populatia de pe litoralul romanesc. Deja, la fiecare sfarsit de saptamana, asfaltul Autostrazii Soarelui este calcat de anvelopele automobilelor in majoritate cu numar de capitala. In sfarsit, o gura de aer  incarcat de Celsius pentru cei care vor ramane in lunile fierbinti printre betoane dar un plus de zerouri in conturi pentru  proprietarii de hoteluri, pensiuni, bodegi si alte atractii ale tarmului Marii Negre. Ca in fiecare an, deja se fac estimari, calcule, liste de preturi, topuri de oferte, petreceri, studiori estivale. Lucruri noi si totusi nu. Tendinta de comparatie cu vecinii spatosi de la sud se vede in toate buletinele de stiri de sezon. Unii merg mai departe incat sa compare statiunile romanesti cu locatii aflate pe langa suratele Marii Negre, acolo unde cantitatea de bun simt pe metru patrat este aproape de top. Bineinteles, in toate aceste statistici suntem cei mai scumpi (si chiar suntem), avem cele mai putine si slabe servicii (din nou, asa este) si crestem numarul de musterii nemultumiti. An de an, acelasi discurs. Aceleasi pregatiri in pripa, aceleasi oferte dezamagitoare, acelasi respect fata de cei care vin sa-si lase salariile si primele pe acolo . Ce nu inteleg eu este cum, totusi, sunt toate locurile de cazare ocupate, cum se gasesc mereu atatia care sa plateasca multi bani pentru mai nimic, cum naiba nu se da odata cu flit magarilor care trag tepe de fiecare data ? “Nu ne place, vai ce urat, e mai frumos la sud sau oriunde in alta parte, nu se mai poate asa…”, sunt cuvinte regasite pe buzele tuturor celor care sunt chestionati vis-a-vis de oferta romaneasca. Si sunt multi cei care se regasesc avand aceste pareri . Cu toate astea, ce mai cauta dom’le acolo ? E un lucru general valabil pe meleagurile mioritice: ne place sa comentam, sa injuram, sa criticam dar nu pedepsim si nu ne asumam. “Ce magar politistu’ ca ia spaga” spun toti in timp ce dau spaga. “Ce oras murdar” spune lumea aruncand mucul de tigara pe trotuar. Cati dintre cei care critica actiunile celor din jur folosesc scrumiera din masina ? Suntem judecatori si raufacatori in acelasi timp. Hoti si vardisti. Desteptati-va, bah, secolul asta !