În Drumul Taberei, la Casa Myt

   Într-una din zilele trecute, bucurându-mă de razele unui soare îndelung aşteptat, m-am lovit brusc de ţipetele ăluia mic de sub inimă. Fiind ora prânzului, am spus că îi accept ifosele şi, mai mult decât atât, o să-l îndop cu nişte bucate. Şi când colo, ce să vezi? Tocmai treceam prin dreptul unui local iar mirosul de mâncare m-a poftit să intru.

 1

   Înăuntru am găsit o atmosferă caldă, liniştită, lume puţină. Era ora amiezii, e poate de înţeles. Mă aflam în Casa Myt, un restaurant aflat la început de Drumul Taberei, mai exact la numărul 4. Mi-am aşezat kilogramele la prima masă, mai la geam, bucuros încă de faptul că soarele mângâia uşor capitala. A durat cam 10 minute până am primit un meniu, deşi mai erau doar două mese ocupate, însă acest răgaz mi-a dat prilejul să observ ceea ce ţinea de estetica restaurantului.

 2

   Casa Myt aduce puţin a pub, puţin a club de jazz, puţin a rustic, cu mult lemn, cu instrumente atârnate de pereţi. Mi s-a părut destul de fain compartimentat, împărţit, practic, în patru zone, fără a da senzaţia de aglomerare. Fiind gol la ora aia, oricum nu se punea problema vreunei senzaţii de acest gen. Pe fundal se auzea un jazz-funk, nici prea tare, nici prea încet iar eu deja mă gândeam la somnul care urma să mă fure după masă…

 3

4

5

   Şi iată că am primit şi meniul. Bucătăria destul de variată (italienească şi românească în principal) deşi preţurile săreau un pic peste medie. Am comandat (o ciorbă de văcuţă şi pulpe la grătar cu piure de cartofi) şi m-am pus pe aşteptat. Iar comanda, să nu fiu faţă-palidă, nu a durat mult. Chiar rezonabil. Iar porţiile au fost medii, cu mâncare gustoasă.

 6

   Dacă aveţi drum prin restaurantul Casa Myt, e bine să aveţi pregătiţi nişte bănuţi la voi pentru că ciorbele sunt 7,5 lei (cea de burtă e 9,5 lei), pizza variază între 15 lei şi 27 lei. Vinurile sunt între 29 şi 76 de lei, apa plată la 500 ml costă 5 lei iar berea Ursus la sticlă 5,5 lei.  De fumat, se fumează, există reţea gratuită wireless iar vara se pare că se plantează şi o terasă la drum. Servirea nu excelează dar nici nu deranjează şi măcar pentru o masă şi un pahar liniştit de vorbă, Casa Myt merită încercată.

Cu taxă, fără taxă

Când e criză este criză, în primul rând, de bani. Scade consumul, scad imobiliarele, scade producția, se dau oameni afară, în consecință statul încasează din ce în ce mai puțin cașcaval. Și ce face instituția supremă în acest caz? Sporește numărul și cuantumul taxelor.

Răsfoind un pic prin analizele revistei Cioburi vis-a-vis de atitudinea statului român față de proiectele de mediu și față de mediu, în general, am găsit acoperit de praf dosarul privind taxarea ambalajelor, în speță problema pungilor de la casele de cumpărături. Așa cum spuneam la un moment dat, guvernul Boc  a primit moștenire de la fostul ministru al mediului, Attila Korodi, o modificare a Ordonanței nr. 196/2005 prin care (printre altele) se introducea o ecotaxă de 20 de bani „pentru pungile de tip sacoșă-banană, cu mâner aplicat sau maieu-din materiale care nu sunt biodegradabile”. Făceam noi o analiză atunci și precizam că termenul de biodegradabilitate era definit general, fără a duce precis către ceea ce dăunează mediului și ce nu. Plus că, producătorii români de ambalaje au început de atunci să introducă un aditiv oxodegradabil în componenta de fabricație, fapt ce reduce cu foarte mulți ani descompunerea pungilor de plastic. Iar, conform legii de atunci, deși acest standard nu era recunoscut de Comunitatea Europeană, era, în schimb, acceptat de legea românească. Ca atare, până la noi precizări, pungile cu acest tip de aditiv nu plătesc ecotaxă.

Dar iată că, și în România, criza a dat năvală neinvitată de nimeni, forțând statul să aplice taxe peste taxe pentru a întreține marele aparat ineficient a tot ceea ce înseamnă instituții. Deși, orice bir aplicat de ministerul de mediu ar trebui regăsit în proiecte de mediu. Care, pe hârtie, adică în legislație, sunt cu nemiluita. Așa cum ne spune Ordonanța 196/2005, ne dau lacrimile de emoție privind câtă grijă se manifestă pentru un trai curat al românilor. Enumăr câteva: prevenirea poluării, reducerea nivelurilor de zgomot, utilizarea de tehnologii curate, protecția surselor de apă, conservarea biodiversității, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, reconstrucția ecologică și gospodărirea durabilă a pădurilor, etc. Și iată cum, pe 8 Septembrie 2009, Camera Deputaților aprobă un nou proiect de lege privind Ordonanța Guvernului nr. 25/2008 (cea cu modificările lui Korodi) pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu (unde sunt recunoscute standardele internaționale pentru fabricarea cu aditivi oxodegradabili ai pungilor). Și ce găsim noi la articolul 10, litera q? Că se va aplica „o ecotaxă, în valoare de 0.2 lei/bucată pentru pungile având mânere integrate sau aplicate destinate a fi umplute la punctele de vânzare, oricare ar fi modul de comercializare/distribuire, care nu îndeplinesc cerințele esențiale de biodegrabilitate, reglementate prin Directiva Parlamentului și Consiliului nr. 94/62/CE transpusă prin Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 […]”. Cu alte cuvinte, nu mai sunt recunoscute normele internaționale, ci doar cele europene și, deci, pungile care conțini aditivii oxo sunt și ele taxate, deși descompunerea acestora se face în mediu natural, între unul și doi ani. Problema de bază este, însă, nu această taxă (pe care o va suporta clientul final, în cele din urmă) căci dacă se va reduce consumul de pungi, cu atât mai bine, ci faptul că pungile realizate din materiale bio, ca de exemplu cele realizate din extras de amidon de cartofi, nu sunt taxate. Și de ce e rău? Pentru că aceste ambalaje se descompun doar în instalații de compost. România nu are în acest moment nicio instalație de compost! Ca atare, aceste pungi sunt mai dăunătoare decât cele din plastic și se pare că nimeni de la minister nu observă acest lucru.

Mai avem mult timp de recuperat până să ajungem, din punct de vedere al protecției mediului, ca vecinele noastre din U.E.  Atât timp cât la noi nu se realizează selectarea deșeurilor, dezvoltarea energiilor regenerative, stoparea defrișărilor, reducerea poluării, adică ceea ce scrie în proiectele de mediu din lege, nu văd rostul oricărei taxe pusă de acest minister. Ceea ce mă duce cu gândul la taxa de viciu pusă de ministrul Nicolaescu, pentru sprijinirea sistemului sanitar. Se vede vreo îmbunătățire prin spitale? Eu nu cred…

Gunoiul din viaţa ta

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.

Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani

    În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
   În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
   Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
   Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
   Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
   Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.