Idei de final

Departe de ochii unui oraş învăluit de straie gri, m-am aşezat în faţa focului de tabără, urmărind crengile de brad uscat cum ard spre cer. Mii şi mii de scântei, izvorâte din cetina plină de poveşti, dansează cu astrele unei nopţi de toamnă, luminându-mi sacadat fruntea. Amintiri din cele mai colorate scoteau în aerul tare întrebări ascunse până atunci sub buze, emoţii şi vise uitate sub praful unui colţ de suflet rătăcit. Nu-i aşa că nimic nu poate dura la nesfârşit?

Urmat de vuietul său, râul de pe fundalul monogului nocturn îşi pavează nestingherit calea, către mare, purtând istorisiri ale unui peisaj aflat veşnic la aceeaşi înălţime. Şi totuşi, nu… Fiecare anotimp îşi ia partea lui, fie din pădure, fie din stâncă, fie din păşune. Totul se schimbă, chiar şi râul se ascunde din când în când în măruntaiele muntelui, modelând mereu alte şi alte imagini. Iubeşti o vară, apoi o altă vară, apoi o altă vară. Uneori, rămâi atât de încrustat în zâmbetul unui peisaj încât ţi-l doreşti mereu. În aceeaşi formă, cu acelaşi parfum de verde, cu aceleaşi personaje din interiorul său şi purtând veşnic aceleaşi straie. Îl visezi în faţa unui foc de tabără, punând întrebări nocturne… Dorinţa rămâne vie la nesfârşit?

În faţa mea, mii şi mii de scântei urmează drumul spre înalt, chemate de sclipirea Căii Lactee. Observ că fiecare întrebare răsărită odată cu apusul, se contopeşte într-un răspuns, rece ca noaptea, cu firele de cenuşă lăsate pe ţărână de copiii focului. Spectacolul nocturn apropiat ochilor mei trezeşte din somn zâna albului pur şi-mi oferă acest moment, acum. Dimineaţă nu va mai fi la fel. Nici zâna, nici focul, nici dansul de scântei, nici Calea Lactee. Fiecare moment îşi are finalul său…

Un moment rupt de realitate la Casa Universitarilor

   Perioada anilor 1848 a reprezentat pentru meleagurile autohtone o vreme a schimbărilor, atât din punct de vedere politic, social cât şi cultural. A fost momentul  Constituţiei, al lui Cuza, al Unirii Principatelor, al revoluţiei, al formelor romantice de orice fel. Bucureştiul, în mod special, a primit valul artiştilor care au redescoperit imaginea medievală, transpusă în viziuni arhitectonice, lăsând moştenire monumente de artă, protejate sau nu în prezent, unele fiind dispărute, din păcate.

   Casa Librecht, una din clădirile apărute în jurul anilor 1866, cu influenţa detaliilor construite aparţinând neogoticului central european adus de Schlatter, poate fi vizitată şi azi pe strada Dionisie Lupu, la numărul 46. Clădirea a aparţinut lui Cezar Librecht, ministrul poştelor în guvernul din timpul domnitorului român Cuza, unul din protejaţii acestuia şi care şi-a construit o avere bazată pe o întreagă reţea mustind a corupţie şi legături care nu sunt străine nici politicienilor contemporani. Cazul său, celebru la vremea respectivă, l-a făcut să-şi piardă o parte din avere, printre care şi imobilul amintit mai sus. Unii spun că respectiva clădire ar fi pierdut-o la jocurile de noroc, în favoarea familiei Obrenovici (Maria Obrenovici, amanta lui Cuza şi mama viitorului rege al Serbiei), alţii spun că ar fi fost luată sechestru de autorităţi. Cert este că imobilul a ajuns în patrimoniul Universităţii Bucureşti, după ce a mai fost asociat cu familiile Rosetti, Filipescu sau cu celebra Zizi Lambrino, amanta lui Carol al II-lea (depinde de surse). Pe vremea comuniştilor aici a funcţionat un club cu circuit închis, al profesorilor universitari.

   Astăzi, Casa Librecht, respectiv Casa Universitarilor, aşa cum este cunoscută mai bine, aparţine de Ministerul Educaţiei şi este deschisă publicului larg. În interiorul acesteia funcţionează un restaurant (la subsol plus terasă pentru oricine este în trecere) iar saloanele elegante sunt folosite pentru nunţi, botezuri sau alte evenimente organizate de grupuri de persoane. Întreaga zonă este liniştită, fiind ferită de gălăgia arterelor aglomerate, înconjurată de multă verdeaţă, grădina din interiorul curţii find destul de mare. Lume bună, cu media de vârstă în jurul a cincizeci de ani, purtând discuţii mai mult sau mai puţin academice, linişte, muzică în surdină, servire amabilă. Excelent.

   Fiind călduţ afară, am ales terasa, construită ca anexă a clădirii, înconjurată de grădină şi protejată cu un tavan betonat de orice intemperie. Mobilierul este confortabil, mesele distribuite lejer şi linişte. Am remarcat senzaţionalele difuzoare de pe vremea inginerilor comunişti, agăţate obosit de pilonii de susţinere ai terasei, precum şi imaginea ospătarilor cu experienţă, cu stilul de servire al localurilor de stat. Amabili, oricum. Am observat că sticlele goale erau aşezate frumos, pe marginea terasei, în dreptul mesei de unde erau luate, astfel încât fiecare să ştie cât a consumat. Înăuntrul clădirii, la subsol, este amenajată secţiunea folosită iarna, cu tavane având arcuri gotice şi înalte. Acum, singura entitate care se lăfăia pe aici era bezna. La parter, Casa Universitarilor mai păstrează o parte din elementele originale (mobilier, picturi) şi sunt amenajate mai multe saloane, de obicei folosite pentru evenimente organizate. Am descoperit, astfel, Sala de şah, Sala de lectură. Într-unul din aceste saloane tocmai era în toi o petrecere octogenară.

   Revenind la terasă, am fost încântat de la intrarea în curte de amabilitatea unuia din paznici, care m-a pus în temă cu istoricul clădirii, în termeni generali. Istoric detaliat mai apoi de unul din ospătari. La mese, aşa cum spuneam, lume în vârstă, profesori, actori şi diverşi alţii. Meniul îmbietor, altul în fiecare zi (era datat!) dar în mare având aceleaşi produse. Raportat la zonă, preţurile sunt în regulă. Berea Ursus este 4,2 lei sau Tuborgul 5,8 lei. Mâncarea este gustoasă şi la fel de acceptabilă ca preţ (sarmale de porc cu varză 12,7 lei, ciorba de văcuţă la 400 g costă 6,6 lei). Pasionaţii de vin pot găsi o varietate bunicică de soiuri, la preţuri bune. Atmosfera este foarte plăcută, o lume ruptă de Bucureştiul năvalnic, cu bătrânei respectându-şi tabieturile, tineri bohemi şi rătăciţi prin viaţă, grupuri vesele şi părând dintr-o lume uitată în trecut. Casa Universitarilor este un alt fel de cârciumă, unde cei care nu se pierd în linişte pot discuta despre orice

   Aşadar, daţi o fugă pe strada Dionisie Lupu numărul 46. Savuraţi un moment diferit de cotidian şi păstraţi-l în minte. S-ar putea să vă doriţi şi a doua oară un popas la Casa Universitarilor.

Clipă suspendată cu magicianul Petrucci

Sunt genul de devorator de muzică care atunci când intră în rezonanţă cu o melodie, o stoarce de sunete, sistematic, până la epuizare. Sunt zile întregi când playlist-ul meu se etanşează ursuz, ţinându-şi de urât cu o singură piesă. Un şirag de sunete, de multe ori trist colorate, private de odihnă, puse să defileze în acelaşi cerc până ce monstrul din minte se va desfăta cu ultima fărâmă de poezie din ele, rahitizându-le liric. Odată atins acel punct, piesa este eliberată şi lăsată să se regenereze, nutrindu-se din propria-i compoziţie, pentru ca mai târziu să îi redescopăr aceeaşi savoare.

Una din puţinele bucăţi sonore care fac rabat de la această regulă şi care se dovedeşte de fiecare dată izvor nesecat de lirism, este şi piesa In the moment. Născută în urma colaborării dreamtheater-ilor John Petrucci(chitară) şi Jordan Rudess(clape), piesa reuşeşte să concentreze jurul ei un album chitară şi clapă (An Evening with John Petrucci and Jordan Rudess, 2000) de o mare încărcătură lirică.

Melodia începe grav, ca şi cum misterele întregului univers ar fi fost aflate, şi te poartă pe tot parcursul ei printr-o coloratură vie de stări, de la disperare la speranţă, de la luptă la capitulare, pentru ca în final, acordurile să se lase contopite parcă în implacabilitate.

Cele şase minute şi jumătate în care chitara dirijează sub acompaniamentul pianului întreg micro-universul creat în jurul punctului în care mintea şi sufletul întâlnesc sunetele descătuşate pentru a se pierde în imaterial, se lasă percepute de fiecare dată, având acelaşi efect terapeutic. Acordurile chitarei parcă descriu un filtru magic care are capacitatea de a calibra după propria-i formulă orice stare de la cea mai depresivă la cea mai euforică. Fie că eşti profund deprimat sau radiezi beatitudine, după ce îţi laşi emoţiile să treacă prin acest filtru auditiv, invariabil, eşti absorbit de acelaşi sentiment de plenitudine.

Recomand In the moment pentru oricine muritor ce tânjeşte după o clipă de suspendare: