Dan Voiculescu este şi el în criză. Criză de electorat.

    Zilele trecute, după ce s-a întins pe canapea somnoros şi ascuţindu-şi ghearele de laterala fotoliului de senator, Dan Voiculescu a căcat o idee în drumul spre lădiţa cu nisip, unde urma să cace altceva. O idee menită, în urma unui vis din noaptea anterioară, probabil, să-l scoată din criza de imagine şi priză la public. Şi cum „priză” este de genul feminin, numai bine de aruncat pe piaţa electorală vrăjeli feministe. Deci, dumnealui a lucrat (sanchi) la un proiect de lege în care se stabileşte numărul de ore lucrate pe zi la numai 6 (şase) pentru purtătoarele, în majoritate, de estrogen, respectiv 30 de ore pe săptămână. Şi apoi trase un pârţ, îndreptându-se către castronul cu Whiskas boabe.
   Pe cât de mult rahat a aruncat în lădiţa cu nisip, pe atât de mult gura nu-i miroase senatorului conservator. Lăsând la o parte lupta pentru egalitate între sexe a pe care au dus-o ani la rândul femelele din specia om, ideea este una incoerentă gândindu-ne la felul cum privesc acest lucru plătitorii de salarii. Păi, inevitabil, remuneraţia primită de doamne şi domnişoare va fi una mai mică, în comparaţie cu cea încasată de masculul speciei, lucru ce ar duce la dezechilibre în cadrul celulei de bază a societăţii. Pe lângă acest aspect, echipele de resurse umane vor evita (să angajeze) pe cât posibil posesoarele de sutien, ceea ce ar fi o descriminare, la bază. Dar dând şi aceste imagini pe fast-forward, ajungem la scena în care lipsesc gospodinele şi bravele crescătoare de puradei. Pauză de publicitate.
   Revenind la filmul prost produs de motan, am aruncat o privire în societatea în care îmi desfăşor activitatea, căutând modelul de mamă care prestează singură-singurică al doilea serviciu după programul de la intreprindere. În mediul urban, acest specimen este pe cale de dispariţie, oricum, şi nu din cauză că timpul muncit la angajator le distruge ultima resursă de putere. Nu. Aşa cum spuneam, societatea modernă oferă multe alte explicaţii şi nu are rost să le expunem aici. Cert este că vânzarea de cratiţe şi oale este din ce în ce mai des susţinută de masculul alpha, uşor transformat într-o versiune beta a bărbatului obişnuit cu spălatul, călcatul şi gătitul. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, dacă ne gândim că deocamdată nu are instalată şi aplicaţia de alăptat.
   Reîntorcându-ne la natură, observăm în zona rurală un alt tip de sex feminin (este un mod de-a spune, doar), cel obişnuit cu munca la liber alături de sexul masculin, în general obişnuit cu alte tipuri de sex, mai ales animal. Lăsând gluma la o parte, în această zonă nevoia de bani este cu atât mai acută iar dorinţa de a munci este cu atât mai mare. Iar copilaşii au crescut în acest mod de secole. Aici statul ar trebui să intervină pe alte căi, respectiv infrastuctura şcolară, mijloace de transport, profesori competenţi, programe de educaţie a timpului liber, lăsând părinţii să-şi vadă timp de opt ore de treaba lor ca buni plătitori de taxe ce sunt.
   Una peste alta, iniţiativa lui Dan Voiculescu mi se pare una foarte proastă şi care nu are nicio legătură cu societatea actuală. Nu neg faptul că îngrijirea unui copil este anevoioasă dar sunt convins şi de faptul că o mamă ar prefera să muncească cele două ore tocmai pentru a oferi şi baza materială. Iar responsabilităţile în cadrul unei familii se împart, dacă privim către pătura tânără a populaţiei, cea care ar trebui încurajată să procreeze. Iar domnii puşi geană pe fondurile băneşti de orice fel, respectiv guvernanţii şi parlamentarii, ar trebui să urmărească mai atent piedicile puse de angajatori în calea fecundării ovului de către spermatozoid. Evident, mai multe detalii în episodul următor.
 

Discuţiile unui şoarece corporatist, la punctul de fierbere

„Stimate şef, sunt în urmă cu multe lucruri. Am o listă întreagă de parcurs dar întârzierea nu se datorează, şi sunt sigur de asta, capacităţilor mele de a roade tot felul de dosare. Am reuşit să trag o linie pentru a cuantifica, într-un fel, realizările din ultimele săptămâni. Sunt de acord, lista rezultată este foarte scurtă. Nu, nici eu nu înţeleg de ce lista este atât de mică, raportată la perioada trecută. Probabil, pe undeva, timpul are o scurgere inutilă. Eu încă nu am găsit-o. Şi chiar aş vrea să descopăr defecţiunea pentru că îmi generează impresia de a da în gol, sentiment similar cu sexul când eşti rupt de beat, neplăcut de altfel. Paradoxal, deşi îmi doresc reducerea pauzei, în ideea de a reduce timpii petrecuţi la muncă, ar fi bine să avem la dispoziţie 24 de ore pentru finalizarea agendei zilnice. Măcar să ştim, eu şi alte rozătoare asemeni mie, că odată ajunşi acasă ne putem gândi relaxaţi la soţie/prietenă/soţ/amant/altele, putem mânca privind cu mintea în farfurie şi nu la clădirea corporaţiei, putem să ne propunem pentru a doua zi, după finele de program, o vizită la teatru sau în parc. Dar nu. Refuzul de socializare şi transcendere familială ne apasă până adormim, fie în faţa unui pahar de alcool, fie cu ochii pierduţi prin cameră. Planurile zilei următoare sunt altele şi au legătura exlusivă cu tabele, termene limită, cerinţe ale angajatorului. Întrebările de genul „tu nu faci, tinere, copii ?” au început să fie agasante. Nu, nu fac. Spermatozoizii mei au alte priorităţi. Nu au timp.Au alte dead-line-uri. Şi, din câte observ, agenda lor este făcută pentru un timp foarte îndelungat. Încep să cred că singura cale de acces la ei va fi cu programare.

Sintetizând, nu am reuşit să fac ultima cerinţă apărută în capul listei de priorităţi. Dar promit că o voi rezolva. Solemn, promit acest lucru. Va trebui să găsesc, mai întâi, un magazin cu timp. Ieftin şi mult. Cu neuroni la kilogram.”

 

Deocamdată, şoarecele corporatist mai lucrează în acelaşi loc. Şeful său a trecut cu vederea acest e-mail primit de la rozătoare, zâmbind pierdut. A mărit, în schimb, lista. La muncă, nu la întins mâna !

 

Răzbunarea, arma călătorului

Azi dimineaţă, la urcarea într-unul din mijloacele R.A.T.B., am nimerit în mijlocul unei discuţii cu decibeli mulţi. Protagoniştii erau un grup de cetăţeni discriminaţi de toată lumea, mâncaţi-aş, şi un grup de controloare:

„-…nu v-am zis, mă, să coborâţi ? Mă rog de voi de la capăt să vă daţi jos !

-Haideţi, doamnă, că nu mai mergem mult…Întârziem la muncă..”

Evident, ceilalţi din cârd râd pe înfundate.

„-Nu v-ar fi ruşine..După ce că nu aveţi bilet mai staţi şi jos iar cei cu abonamente stau în picioare ! Daţi-vă jos la prima, n-auziţi ?! Păi ce înseamnă asta ? Chemăm poliţia.. Stăm să ne rugăm de voi ?? Să vedeţi ce amendă vă luaţi !

-Da, da, hai că o să coborâm, să stai tu jos…”

Şi iar se aud râsete. Între timp, autobuzul ajunge în staţia următoare, se deschid uşile, trupa de minoritari coboară nemulţumită.

„…-Lua-mi-ai pula să mi-o sugi..Staţi voi în biletele noastre ! Na, fă, staţi voi jos acum !

-Lasă, frate, că mâine îmi iau bilet, să mor io…Să vezi ce mişto fac mâine de proaste !”

Şi dă-i, şi râzi… Am realizat că nu compostasem nici eu biletul. Mâine o să-mi cer scuze.

 

Hai să emigrăm fără să ne supărăm!

Am găsit prin presă un raport care reflectă, într-un fel, potenţialul de dezvoltare al României, precum şi nivelul educaţional, social şi cultural al generaţiilor imediat următoare. Pe scurt, se spune că aproximativ o cincime din elevii români şi înscrişi în învăţământul obligatoriu au abandonat studiile. Probabil, nu se pot împărţi între şcoală, muncă şi familie. Le-au ales, se pare, pe ultimele două, dovadă că celula societăţii ocupă un loc important în preocupările acestora dar şi faptul că nu pot îşi pot concepe existenţa fără a munci. Apoi, se mai spune că aproape jumătate din absolvenţii de liceu nu au diplomă de bacalaureat. Evident, au făcut-o din respect pentru natură. S-au gândit că pentru a produce acele diplome dispar nişte copaci, în consecinţă au preferat să protejeze mediul înconjurător. Am mai aflat că circa un sfert din preşcolari nu merg la grădiniţă. Normal. Fiind îndrumaţi de părinţii lor, care au abandonat şcoala pentru a munci, învaţă, de fapt, adevăratele valori ale societăţii. Muncă, muncă şi iar muncă. Încă o cincime din elevii de clasa a patra nu pot înţelege un text scris, spune aceeaşi statistică. Iată o dovadă că micuţii protestează împotriva distrugerii limbii materne şi nu vor să recunoască textele de tip messenger. Bravo lor !
Citind acest studiu, mi-am dat seama că poporul are viitorul asigurat. Pot, deci, fugi liniştit din ţară.