Amor nou – un Ceahlău

Muntele e indicat să îl vezi de trei ori: iarna, toamna şi vara. De fiecare dată, deşi e acelaşi, nu îl primeneşte nimeni forţat, e altfel. E tot acolo… [pauza de o cana cu vin, simt ca mă lasă inspiraţia].

Da, deci muntele… Mă, daca n-aţi fost pe el, degeaba citiţi articolul, vedeţi mai bine cum scăpaţi de mahmureală, în 14 paşi simpli: http://www.wikihow.com/Deal-With-a-Hangover-the-Day-After

Scuze pentru ieşirea în decor, dar rămân fără idei când, de multe ori, aceloraşi persoane,  trebuie să le răspund la întrebări precum:

De ce mergeţi pe munte? (vă  dă ăia ceva? – ar completa cineva)

Sau …

Ce v-o plăcea vouă să staţi la cabane din alea cu buda în fundu’ curţii? Cât vă iese mai ieftin faţă de o pensiune. Nu vă înţeleg nene.

Nici nu trebuie.

Da mă, am fost şi eu tânăr şi mă căram cu cortul zile întregi.

Aşa, şi? Ai îmbătrânit, piatră la rinichi, scolioză dextroconcavă? Te-a rupt Counter-ul în două (şi nu mă refer la cântar)? Ipohondru, apatic patologic, ori suferind de marasm, da, te înţeleg.  Că anturaj, benzină şi cazare se face rost instant în restul de situaţii. Iar momentul se potriveşte de comun acord, ca de fiecare dată.

Acu pe bune, ce o fi atât de riscant să mergi în miez de aprilie, primăvară în toată regula, pe Ceahlău. Ceva ploaie pe drum, 6 grade dimineaţa, nimic urât. Nimic de pierdut, doar sute de kilometri concentraţi pe volan şi împrejurimi, pe o vreme de făcut copii, nu alta.

Traseul… Ei bine, parc naţional fiind, traseul e ca la carte. Ascensor mai lipsea şi puneau afiş Ceahlăul Mall – pantofari wellcome.  Prognoza era de bun augur, chit că seara de dinainte arăta ca naiba. Dintre toţi munţii, al nostru afişa cea mai mică temperatură: 0 grade. Restul erau pe plus.

Asta înseamnă numa’ bine, urma noi să aflăm pe parcurs: o pufoşenie de zăpadă…

Gata, am stricat farmecul, povestea se termină aici, nu-s Sadoveanu să o dau în digresiuni analgezice. 6 ore în loc de 3:30, poze cu nemiluita… lumea îmbrăţişândă de bucurie că a cumpărat parazăpezi,  înghite altul în sec că le-are  în maşină, cineva în loc de cagulă a câştigat o bască eccossaise, nu contează:  moralul e mereu pe plus (Ungure, zi-i lu’ Hrisant ce iei în fiecare dimineaţă, ăla nu crede că eşti agitată-natur).

Şi să nu uităm, zăpadă. Alături de o poză de calendar:

Cabana Dochia ocupată, poate dormim la schit (hell yeah, la schit, ura, cum să nu), apare drept liberă o cameră de 4 locuri (săr’na cabanieru, care a taxat fix 4 locuri, noi fiind 3+3, în fapt). Vârful Toaca bifat la amurg, retur nocturn sub Frontala Şefă care dă maree altora, kilometri de poze, moralul pe plus+.

După urcuş cu zăpadă până la brâu ce poate fi mai frumos? Coborâre cu zăpadă până la brâu? Exact.

Se  improvizează repejor alte parazăpezi, că Jgheabul cu hotaru nu era deschis. Se apasă pe butonul “hai la vale” şi aia e. Nu stai să peticeşti ceva ce merge strâmb, îi dai înainte, până la consumul total.

Mă, deci pe mine ăştia mă bagă la spam dacă mai continui cu articole din astea fără noimă.

De fapt o să fac altfel. Bag partea a doua după Paşti, că mai sunt chestii de povestit. Totul e să nu încercaţi asta acasă, de capul vostru sau fără echipament adecvat sau pe vreme necâştigătoare.

Serios vă spun.

Max

 

Oraşul Victoria, la umbra munţilor Făgăraş

   La poalele munţilor Făgăraş există un orăşel cu o istorie recentă, cu felurite chipuri şi caractere, mângâiat însă de piscurile mândre ale muntelui. Iniţiat de nemţi cu un scop, fiind doar o colonie la începuturi, continuat de comunişti cu un alt scop, a ajuns într-un final oraşul Victoria. Astăzi, localitatea îşi urmează cursul său, încercând supravieţuirea fiecărei zile.

   Prima impresie este a unui oraş murdar, abandonat în mizerie, dacă intrarea se face dinspre DN1, prin Ucea de Jos şi Ucea de Sus (pe DN1 între Făgăraş şi Sibiu). În acel capăt al oraşului se văd reminiscenţele unui comunism închis la minte şi care a pătat vizualul oricărui loc din România cu blocurile muncitoreşti, pătrăţoase şi fără suflet. Trecând de acest pas, se va deschide în faţa călătorului un peisaj urban îngrijit, curat, înverzit, cu spaţii largi printre clădirile joase şi intrate de curând în proces de refacere. Dispunerea străzilor este simplă, facil de păşit. Centrul urbei, înconjurat de singurul hotel din oraş, fostul magazin universal şi clubul cultural (unde, pe vremuri, funcţiona un cinematograf), are deschiderea către bulevardul Mihai Eminescu (fost Lenin), străjuit de castani de o parte şi de alta. În capătul acestuia se află una din bisericile ridicate după 1989, cu un peisaj incredibil pe fundal, modelat de culmile munţilor Făgăraş.

   Pe vremea comunismului oraşul Victoria era denumit oraşul fără biserici. Oficial, nu exista niciuna, localitatea fiind gândită ca un grup al noului om visat de comunişti. Nu a fost aşa. În casa unui preot, care îşi asuma un mare risc în acele vremuri, tradiţia  creştinească a românilor de acolo a continuat, în ciuda presiunilor făcute de Securitate. Astăzi sunt nu mai puţin de şapte biserici, pentru cele trei culte religioase adoptate de locuitori. Pe linie politică, niciun primar nu a reuşit să atragă resurse pentru dezvoltarea turistică a zonei, deşi potenţial există din plin. În ultimii ani au mai apărut una sau două pensiuni, controlate de doi oameni de afaceri locali, cunoscuţi şi la nivel judeţean. Anul acesta a început  refacerea străzilor din oraş şi, cât de cât, s-au mai îndreptat din cele obşteşti.

   Aproape jumătate din populaţia prezentă aici în anii ’90 este plecată în Spania şi Italia. O parte din ei s-a întors definitiv în Victoria şi au început să-şi ridice case. Prea puţini, însă, investesc banii în ceva durabil. Este păcat că într-o zonă unde muntele este foarte aproape nicio autoritate nu dă vreun semn. Nu sunt obiective majore de vizitat dar, pentru două-trei zile de odihnă, plimbat printre aleile de castani, lăfăit la soare la celebrul ştrand din Victoria (dotat cu loc de campare pentru corturi, două bazine foarte curate, terenuri de sport) sau dat o fugă prin satele învecinate pentru a descoperi tradiţii şi obiceiuri bine conservate, urbea este ideală. Evident, se pot face drumeţii către munte şi perdut vremea prin pădure. De remarcat faptul că sunt numeroşi turişti străini care tranzitează oraşul, coborâţi de pe crestele Făgăraşului şi nimeni nu încearcă în vreun fel să-i mai reţină măcar o zi sau două pe acolo.

   Imediat după 1990, când cei mai mulţi dintre saşi au tăiat-o către Germania, a rămas un gol care nu a putut fi acoperit în totalitate de cei rămaşi. Datorită acestor saşi zona a putut fi cunoscută mai bine peste hotare. Din păcate, nimeni de aici nu a ştiut să profite de acest fapt. Sâmbăta de Sus, aflată la vreo zece kilometri spre munte atrage multă lume, fiind mult mai cunoscută din acest punct de vedere. Şi mult mai murdărită căci turistul român (sau românul, în general) nu ştie să-şi ocrotească bogăţiile.

   Oraşul Victoria merită vizitat, numai prin prisma faptului că împleteşte vechi cu nou, tradiţional cu modern, o cultură cu alta şi pentru că se află la poalele munţilor. Fiecare străduţă  te lasă să descoperi altceva, fiecare anotimp pictează altfel peisajul. Oamenii sunt cumsecade, pregătiţi pentru a spune o poveste celor care îi ascultă. O vacanţă petrecută în acest loc vă poate scăpa de griji, măcar pentru o perioadă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi.

Popas la înălţime

O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…

…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.

Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…

De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.

Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…

Drum către o stea

 Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…