Unii pleacă, alţii vin

• Frustrări din cartier, Promo •

   Închisesem telefonul şi, deşi toată jumatatea aia de oră hăhăisem de numa-numa, începusem a răsufla iritat, simţind deja în gură amarul faptului că sunt român în România. Unul din prietenii din Sibiu mă anunţase că pleacă din ţară. Şi el şi soţia au prins un contract pe un an de zile în Germania. Până aici nu pare cine ştie ce. Pare chiar o idee bună. Dar gândul lor e să rămână. Se vor întoarce la anul doar cât să îşi ia şi fetiţa.

   E, când am aflat ce găsiseră de muncă, mi s-a făcut rău de-a binelea: lucrători într-un McDonald’s… Ei, cum p!zd@ mă-sii de treabă să ajungi să preferi să laşi casă, familie, prieteni pentru o slujbă cât se poate de modestă în altă ţară? Cu duhul blândeţii l-am întrebat lucrul ăsta.

„- Mă, Mişule, drept să-ţi spun mi se cam rupe ce fac acolo. Pot să spăl şi bude dacă atunci când ies pe stradă miros a parfum! Ideea e că nu mai suport acreala din ţara asta. Astea două săptămâni cât am alergat după hârtii m-au convins şi mai mult. Şi, Mişule, vreau ca fata mea să aibă, mă, un viitor. Aici nu vezi cum e?”

   Enervat binişor, mi-am umplut un pahar de vin, am aprins o ţigară şi am început să rumeg câteva gânduri. Mi-am adus aminte de toţi ai mei care au plecat până acum. Ai mei, ăia cu care am crescut…

Vali – în Spania – şi-a legat drumurile de o băştinaşă şi au împreună o fetiţă. L-am întrebat ultima oară: „Cum e? e bine?” „- Mă, e mai bine decât la noi”.

Gabi – în Anglia – însurat şi el cu o ucrainiancă oacheşă. „- Mai vii, mă?”. „- La ce, coaie? Pentru ce să mă chinui?”.

Ana – s-a măritat în India şi apoi au plecat în America. N-are nici un gând să se întoarcă.

Sorin – când s-a întors din excursia din Austria şi mi-a spus că se apucă să înveţe germana, că el se mută acolo, am crezut că glumeşte…

Jordan – mamăăă, cum ne mai ştiau atunci munţii… Acum aleargă prin Italia, are doi băieţi şi spune că viaţa îi este plină.

   E drept, am rămas destui. Suntem încă mulţi la masă când ne strângem să mai stăm la un pahar de vorbă. Dar se simt trist scaunele goale. Ne bucuram pentru cei plecaţi  şi le dăm dreptate. Mi-e ciudă, însă, că asta a fost soluţia cea mai bună. Pentru unii, singura soluţie de a face dracului ceva bun cu viaţa lor. Că am tot lăsat tot soiul de jigodii să ne învârtă pe degete, lăsându-ne să lătrăm nemulţumirea la porţi întotdeauna închise. Apoi a intervenit resemnarea. „Vii la vot?”. „Pentru ce?… pentru cine?”. Chiar! Când a încetat să ne pese?

   LOR oricum nu le mai pasă de mult. După mintea mea, aici nu se mai schimbă nimic până nu se vor ridica din nou spânzurători.

   În idioţenia mea, reumplând paharul (pe care l-am închinat celor plecaţi şi prieteniilor noastre frânte) şi licurind altă ţigară, am fost cât pe ce să îi acuz pe ai noştri guvernanţi (toţi, de la „revoluţie” încoace, nu doar ăştia de acum) de inconştienţă crasă. Îmi venea să le urlu : „- BĂĂĂ! Rămâne ţara asta goală! nu o să mai aveţi pe spatele cui trage!! Nici măcar atâta spirit de autoconservare nu vă mai bântuie creierii??”. Dar până să termin gândul, mi-am adus aminte de o conversaţie cu un amic basarabean…

…Nu ştiu cum, dar iar venise vorba de un prieten de-al lui pe care îl convinsese să-şi depună dosarul pentru viza în România.. „…şi i-am zis: Hai, mă, că după ce o iei (viza)  – o să poţi să pleci şi tu de-acolo… În România sau mai departe!”.

E, vorbele astea mi s-au lipit de creier. Amicul ăsta al meu a reuşit, în câteva cuvinte, să ilustreze cealaltă faţă a monedei capitaliste: pentru mulţi alţii, de aici începe LUMEA. Pentru mulţi alţii, de aici încep speranţele. Cred că au aici sentimentul ăla, cam cum ţi se pare că simţi marea de cum te dai jos din tren pe peronul gării.  Pare ciudat, nu? Şi atunci mi-am dat seama că şi aspectul ăsta a fost luat în calcul.

   Până la urmă şi basarabenii, şi chinezii, şi toţi naturalizaţii plătesc impozite la fel de bine ca toţi ceilalţi…

 

 

   De ceva vreme, frate-miu mă tot bate la cap că a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia în Australia…

 

Dunăre

Cui îi pasă?

• Promo, Rătăciri lirice •

   in gol   

   Urăsc nepăsarea, aşa cum urăsc alte lucruri similare. Nu-mi place delăsarea, nu suport resemnarea, la fel cum nu sunt de acord cu ruperea de p#lă. Pot continua lista dar, paradoxal, n-am chef. Uneori, cochetez cu stările faţă de care manifest repulsie şi chiar îmi place. Mă întreb, mai ales în momentele în care norii sunt mai gri decât de obicei, de ce nu aş merge în ploaie fără umbrelă? De ce nu aş lăsa fără apă floarea din ghiveciul de la fereastra sufletului, chiar dacă asta ar însemna moartea ei…Dimineaţa, când soarele pare vesel, aş arunca o suliţă către el, numai aşa, să îi arăt că nu-mi pasă de voioşia lui. Sunt momente cărora nu le dau atenţie, nici dacă s-ar urni împotriva mea toate galaxiile şi dacă de asta ar depinde marele bang. Pot fi atât de nepăsător încât la un concurs pe teme de frecat menta, aş deveni din concurent direct preşedinte de juriu. Aş putea să fiu aşa de resemnat, căci muştelor le-ar fi milă să mă bâzâie, observându-mi postura de nenorocit în faţa unui pastel creeat de gânduri. Uneori, aş putea să devin ceea ce urăsc cel mai mult…

   Mă întreb adeseori care este finalitatea acţiunilor şi reacţiunilor impuse de canoane, de reguli, de impresii, de prelegeri. Ar fi bine să urmăm fapte dovedite a fi bune sau normale, după sistemul general valabil, deşi sunt împotriva pânzei de idei din capul nostru, inofensive de altfel? Spiritul de turmă, ascuns ştrengar după vorbe şi fapte sociale, este catalizator pentru distrugerea ideii singulare?…Delăsarea mea atinge, în puţinele sale momente, imagini pantagruelice încât ador suflul dat de mulţime, scurgându-mă detaşat printre picioarele celor care vor să-mi escaladeze fruntea. Ignoranţă sau nu, îmi place să privesc tâmp către orizont, lăsând să treacă prin dreptu-mi zile şi stele, fără să încerc să ating vreuna. Tot ceea ce urăsc mi-ar putea deveni, suav, normalitate…

   Direct din adâncul hăului din mine, sunt voci care mă îmbie să nu-mi pese. Să nu mai îmi pese. În clipele în care privirea nu zăreşte fereastra spre grădina de vară, plină cu flori rămase din mai, cu miresme de iarbă proaspăt cosită şi cu triluri portocalii plutind din stufăriş, atunci vocile se îmbărbătează în a-mi da sfat după sfat. Sunt şoapte viclene, cu iz de resemnare. Iar turma mă trage uşor către glezne, pregătindu-mi culcuşul mediocru, cu sunet de fanfară electronică. Ceea ce urăsc acum m-ar putea acoperi mâine. Încet, cald, în timp…Iar eu aş trece ignorant pe lângă antidot.

Mioriţa la români

• Editorial •

un20cioban20in20varf20de20munte_jpg-mica

Românul este mândru. Chiar dacă nu are de ce, românul este mândru. Dacă nu avem motive le inventăm, iar dacă realitatea ne contrazice, o putem reinterpreta. De ce să recunoaştem că suntem adepţii statului degeaba? Nu stăm, ci medităm, filosofăm. Românul s-a născut poet, lăutar, filosof. Românul nu este prost. Ştie dar nu vrea să epateze, este modest. Românul nu atacă el doar se apără, iar uneori nici măcar asta. Românul este creştinul ideal. Cel puţin la nivel declarativ.

Mioriţa ne învaţă că românul munceşte aici dar trăieşte în alte sfere. Românul înţelege realitatea, universul, înţelege raportul dintre fiinţă şi spirit aşa cum nimeni nu le poate înţelege. Nici măcar ceilalţi baci conlocuitori. Românul este în legătură cu divinitatea. Este foarte posibil ca acestea să fie adevărate, ca românul să aibe o înclinaţie către despicatul firului în patru. Habar nu am. Însă dacă aşa este, cu siguranţă nu ne-a ajutat în evoluţia noastră ca societate şi ca naţiune.

Cred însă ca Mioriţa ascunde şi altceva care se poate observa cu uşurinţă şi astăzi la majoritatea românilor. Ne place să ne victimizăm. Suntem aidoma fotbaliştilor fătălăi care dacă iau una scurtă la gioale se tăvălesc pe jos plângând de saltă cămaşa pe ei. În toată istoria noastră ca naţiune am avut de suferit de pe urma tuturor popoarelor vecine, a invaziilor barbare, a politicienilor proşti, a evreilor, nemţilor, americanilor, homosexualilor, ţiganilor, câinilor vagabonzi, etc. Niciodată nu am fost de vină noi înşine pentru ceea ce ni s-a întâmplat. Cred că trebuie să recunoaştem că pasivitatea noastră în faţa evenimentelor, ridicatul din umeri nu ne-a ajutat absolut deloc. Inacţiunea este un fenomen tipic românesc. Ne căciulim în faţa celor care ne conduc vieţile fără voia noastră şi aşteptăm ca inevitabilul să se întâmple. Din păcate nu înţelegem că lucrurile “se întâmplă” tocmai pentru că sunt lăsate în seama altora. Pentru a fi cum dorim trebuie făcute de noi înşine. Realitatea nu se poate schimba decât prin acţiune asupra ei şi nu prin aşteptarea unei schimbări. Suntem victime ale acţiunilor celorlalţi pentru că lăsăm să se întâmple.

Baciul român nu moare pentru că are o legătură transcendentală. Baciul român nu moare pentru că înţelege că moartea este tot o viaţă dar “dincolo”. Baciul nostru ar putea asculta oaia aia proastă şi ar mai putea creea ceva, ar mai putea învăţa pe ceilalţi să vadă ce vede el în stele, cum a făcut el businessul ăla cu oi multe şi cornute, etc. Cu toate astea el alege să moară. Însuşi faptul că ciobanul nostru de poveste se gândeşte deja unde va fi îngropat şi cum va fi plâns de oi, ne arată înclinaţia românului către victimizare, către acuzarea celuilalt pentru toate nedreptăţile care “i se întâmplă”.

Nu vi se pare o poză cunoscută? Nu ştiţi pe nimeni care îşi ţine sicriul în pod dar nu se duce la medic?

Nu aşteptăm invitabilul, doar o frecăm aiurea. Nu suntem resemnaţi în faţa sorţii, n-avem coaie să ne cerem drepturile şi să ne asumăm responsabilităţile. Excelăm în ridicatul din umeri, aruncatul pisicii moarte şi moartea caprei vecinului. Când trebuie să ne analizăm acţiunile şi rezultatele dăm dovadă de impotenţă intelectuală iar descurcăreala românească devine nesimţire şi bădărănie. Suntem nemulţumiţi continuu de viaţă şi îi acuzăm pe ceilalţi pentru nereuşitele noastre. Din păcate, chiar dacă ne facem că nu vedem, rezultatul final ne arată că optica aceasta nu este numai stupidă dar şi păguboasă.

 

Jumătatea plină a nepăsării

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo •

fea_3rd_smokeAstăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.

Cred că toţi trecem prin astfel de perioade de nepăsare totală. În Vamă stăteam în curul gol la soare într-o beţie perpetuă. Lenea introspectivă era omniprezentă, chiar şi în pasul târşâit către dozatoarele de bere. Nepăsare se cheamă şi statul la stop cu privirea aiurea, auzind undeva departe nişte claxoane şi vociferări fără sens. Tot nepăsare totală înseamnă fumul verde şi sprintul vieţii pe lângă tine. Nepăsarea rulez sau e true. Mă rog … nu cunosc trendurile. Înţelegeţi voi …

Durerea asta de bască, dacă nu este autoimpusă, este ambrozie dumnezeiască. Zău aşa. Te faci mic acolo în tine şi viaţa nu mai intră în coliziune cu tine. Stai pitit şi vezi tot ce se petrece în jur. Dar totul este undeva departe. Este un film. Dacă este unul prost sau bun nu are nici o importanţă. Oricum totul se stinge imediat din lipsă de interes. Totul, înafară de nepăsare, este fără sens. Singurul scop nedeclarat şi nesesizat este nepăsarea.

Nu obosiţi să vă prefaceţi că vă pasă? Mă jur că mă prefac, 70-80% din acţiunile mele fiind prefăcute. Nu îmi pasă de copiii orfani, de războaiele din Africa, Asia sau de violenţa în familie. Nu îmi pasă de foametea / sărăcia globală. Mă lasă rece corectitudinea politică, evreii, gay-ii, ţiganii, holocaustul, 9/11, toate celelalte prostii cu implicaţii politice şi sociale. După cum spuneam, nepăsarea este puternic interiorizată. Exteriorul este neglijabil.

Socialul este un stimul constant, care devine enervant în persistenţa sa. Nu mă regăsesc în el. Unde dracu sunt eu? Doar nu sunt acolo, ci mai degrabă aici. De aceea astăzi am stat la o şuetă cu mine însumi. Prostii, bagatele, tot felul de nimicuri am discutat. A fost bine. De-aia şi zic, nepăsarea este jumătatea plină a paharului.

E aşa ceva în aer, care te face să ţi se fâlfâie. Când mă prefac că nu îmi pasă fie adopt o faţă tâmpă fie una academică – depinde de conlocutor. Mă uit acum în oglindă şi constat că am o faţă autentic nepăsătoare. Adică cum, m-aş întreba. Păi privirea aia de se uită prin tine, dar care nu te citeşte, ci doar aşa – zboară de colo – colo. Parcă transpare şi senzaţia asta de ecou interior. Adică senzaţia aia când cineva îţi spune “Ai terminat raportul ăla?” şi tu nici nu poţi să înţelegi ce spune darămite să răspunzi. Tot ce îţi răsună în cap e “Ai terminat raportul ăla? … Ai terminat rapor.. ? … Ai termin .. ? … Ai… ?”. Dar cuvintele nu se leagă, nu pot fi asociate nici unui concept logic. Tot ce poţi răspunde la finalul ecoului e ceva de genul “Îîîîî?”. Şi asta anemic şi fără suflu.

Sau altă descriere a nepăsării. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi după vizionarea consecutivă a tuturor congreselor lui Ceauşescu. Privirea tâmpă şi băluţa din colţul gurii definesc nepăsarea. Dar revin, exteriorul sau aparenţa sunt neimportante. Stai în tine, acolo, pe scăunelul de la coada de lapte şi freci mentosanul. Nu te interesează aparenţele, părerile altora. Ţi-e cald şi bine – cam ca la origini.

Ce ne pasă…

Profesiunea lor, subcultura

• Frustrări din cartier •

    S-a aprobat bugetul pe 2009, cu discuţii jignitoare şi săgeţi de lupi moralişti. Printre alte ministere care vor suferi şi anul acesta (iar acest lucru nu neapărat din cauza banilor) se află şi Ministerul Culturii şi Cultelor. Nimic anormal până la urmă, într-o ţară cu IQ mediocru, cu Elena Udrea ministru al turismului şi cu Gigi Becali idol al generaţiei de mucoşi.
   România are a doua mare bibliotecă a Europei, ca număr de volume, după cea a Franţei. Sediul Bibliotecii Naţionale arată dezolant iar ultima dată când s-a încercat ceva acolo a fost pentru a transforma clădirea în noul sediu al Guvernului (Adrian Năstase ştie!). Unii s-au opus iar proiectul Bibliotecii, oricum abandonat, nu a câştigat nimic. Trăiască Ştirile de la ora 5, OTV şi jocurile pe calculator, cărţile sunt o fiţă! Cu alte cuvinte, iată că se poate tăia de pe lista cheltuielilor din minister. Ruşine!
   Acum doi ani de zile, parlamentarii de tristă amintire de la PRM au propus spre votare o propunere legislativă care obliga guvernul să participe cu jumătate din banii necesari la construirea Catedralei Neamului. Nişte sclerozaţi care s-au trezit umpluţi de misticism peste noaptea polară din căpăţânile lor. Costurile totale sunt estimate la 400 de milioane de euro (!) iar guvernul ar fi urmat să participe cu jumătate din sumă, ceea ce, până la urmă, nu se va întâmpla. Lăsând la o parte faptul că Patriarhia dispune de aceşti bani, consider că este total deplasat şi comunisto-megalomanic proiectul în sine. În loc să-şi intre cu adevărat în rolul de biserică, protectoare pentru enoriaşi în esenţă, Patriarhia mai are şi tupeul să ceară bani de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru a definitiva proiectul susţinut cu tărie de preoţii turnători de gogoşi (şi nu numai). De ce să ne mire asta la o castă care nu bagă de seamă că bisericile sunt închise vara, la 45 de grade Celsius iar bătrânii mor pe stradă?
   Încă o problemă care mă doare este stadiul bisericilor fortificate din Transilvania, rămase moştenire de la saşi, în principal. Toate reflectoarele se pun peste mănăstirile moldoveneşti, destul de fade ca prezenţă artistică. Sunt vechi, sunt din patrimoniul cultural dar sunt seci. Nimic de comparat cu prezenţa maiestuasă şi valorile implicit mai mari deţinute de cetăţile transilvane. Şi niciun ministru, fie al culturii, fie al turismului, nu a realizat cât de importante sunt aceste valori pentru români. Ţările care îşi asumă trecutul şi îl respectă în aceeaşi măsură scot în evidenţă şi cea mai mică dovadă fizică a istoriei lor iar noi ne batem joc. Am rămas uimit acum câţiva ani în urmă, când într-un sat din Ardeal, localnicii ortodocşi i-au luat la bătaie pe cei catolici pentru că nu le dădeau voie în biserica săsească pentru a-şi oficia slujbele. Iar aceasta în condiţiile în care saşii plecaţi în Germania se ocupau de restaurarea ei, comunitatea ortodoxă neparticipând cu niciun sprijin. Am rămas şi mai uimit când, de fapt, preotul ortodox strângea bani de la săteni pentru a ridica propria biserică ortodoxă, deşi mai era una de acelaşi cult în sat însă îi trebuia şi lui o parohie…Iar cazul, sunt convins, nu este izolat.
   Cineva mi-a spus odată că România deţine 8% din patrimoniul cultural european. Văzând ceea ce se întâmplă cu vestigiile trecutului dar şi nepăsarea generală faţă de acestea, faţă de mediul cultural din România, faţă de tinerele talente, încep să cred că nu peste mult timp nu vom mai şti nici cine ne-au fost străbunicii. Cât despre sentimentul de patriotism şi respect faţă de cei care au lăsat influenţe pozitive în evoluţia naţiunii, prefer să nu comentez acum ci cu altă ocazie.

PS: Aruncaţi un ochi pe imaginile prezentate pe site-ul de mai jos, încercând să mai descoperiţi ce nepăsători sunt mulţi dintre noi:

http://photoraid.dordeduca.ro/localitati/