Aş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.

Mi-ar fi călduţ având certitudinea că există mai mult. Că sunt nimic. Efemerul ar ucide orice responsabilitate iar imaginea lumii de jos ar fi completă. Mi-aş răcori picioarele în norii dimineţii în timp ce lumea de jos ar alerga înnebunită după metrou, piaţă, facturi, iubite şi alte nimicuri. Vântul mi-ar mângâia barba şi mi-ar scula părul de pe mâini în timp ce lumea mică ar asuda în autobuze, la cozi sau în săli de fitness.

Mi-aş bea cafeaua liniştit, fără întrebări sau grabă, numărând gâzele ce se aventurează sinucigaş pe marginea ciobită a ceştii. Le-aş scoate câte una din cafeaua călduţă şi aş sorbi lichidul călâi până la zaţul care mi-ar rămâne inconfortabil pe dinţi şi limbă. În soarele amiezii m-aş retrage în răcoarea căsuţei mele din pom şi m-aş desfăta cu portocale reci, dulceaţă de gutui şi apă rece. Aş râde la amintirea mesei de prânz şi m-aş culca pe o parte cu spatele spre uşa deschisă spre lume. Aş adormi în zumzetul lumii de jos, confortabil şi răcorit de status-quo-ul lumii mele. Aş dormi uşor, cu câte o rază de soare peste gene şi m-aş trezi târziu. Când oamenii mici se vor târâi beţi de muncă, alcool sau fericire efemeră spre casele lor la fel de mici, m-aş trezi şi aş asculta liniştea lumii şi mi-aş aprinde o altă ţigară. Aş asculta ploaia din noapte, liniştea prevestitoare de firesc. Aş trage adânc din ţigară şi aş scruma vise arse peste lumea mică de sub mine.