Cu ochii-n patru

      Nesimiţire incredibilă! Bătaie de joc! Nepăsare! Aşa putem caracteriza cele câteva întrebări puse de anumiţi cititori specialiştilor de la Departamentul de Analiză Socială şi Medicină Rurală al Revistei Cioburi. După fina analiză abătută asupra nefericiţilor care posedă picior de lemn, iată că geniile din redacţie au fost nevoite să lase neterminat nimicul început cam în fiecare zi şi să se reunească de urgenţă pentru a aşterne ordonat semnele de întrebare ieşite dintre neuronii stingheri ai fiecăruia.

   De vină pentru aceste nelămuriri nu sunt alţii decât nefericiţii cu priviri reci, ignoraţi de societate pentru durerea lor, purtătorii de ochi de sticlă. Din nou, ciobarii nu au reuşit nici până la închiderea barului să răspundă întrebărilor de mai jos. Să le fie ruşine cititorilor care ne-au pus în dificultate:

 

-Oamenilor cu ochi de sticlă le putem spune că sunt oacheşi?

-Oamenii cu ochi de sticlă pot arunca o privire (sau un ochi)?

-Le putem spune oamenilor cu ochi de sticlă că au privirea sticloasă?

-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi putem complimenta cu „ce ochi frumos ai”?

-Există ochi de sticlă din sticlă de Murano?

-Există ochi de sticlă din sticlă termorezistentă?

-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi ustură ochii?

-Dacă oamenilor cu ochi de sticlă le intră fum în ochi, sticla devine fumurie?

-Oamenii cu ochi de sticlă poartă ochelari de protecţie?

-Oamenilor cu ochi de sticlă li se topesc ochii după căldură?

-Oamenii cu ochi de sticlă au privirea clară doar dacă sticla nu e opacă?

-Oamenii cu ochi de sticlă pot pune ochii pe cineva?

 

   Încă o dată, mulţumiri celor care ne urează sănătate maximă. Data viitoare promitem să şi glumim.

Coca Cola 0

CocaColaZeroNu sunt un băutor împătimit de Coca Cola. Mi se mai întâmplă ce-i drept să dau vigoană pe maţ câte o jumătate de litru atunci când vreau să-mi amăgesc papilele gustative cu visul american sau atunci când vreau să stârnesc reacţii mâncării tradiţionale româneşti proaspăt îngurgitate.
Şi nici reclamele care s-au tot turnat la această băutură răcoritoare, de altfel cea mai populară de pe glob, nu m-au dat peste cap. Cu toate că majoritatea spoturilor publicitare au un buget considerabil, ele nu reuşesc să transmită, cel puţin către receptorii mei, decât acea artificialitate tipic americană.
Campania de promovare a noii Coca Cola Zero este încununată pe micile ecrane, după cum e aproape imposibil să nu fi observat deja, de acea serie de spoturi care ne prezintă cele două limbi tâmpe care se chinuiesc să deguste noua minunăţie din gama băuturilor răcoritoare şi ochiul versat care le ia peste picior. O reclamă cel puţin… interesantă, în care singura care nu îmi spune nimic este chiar noua sticlă de Coca Cola.
Mă întreb ce impact ar fi avut reclama la publicul consumator dacă în rolul limbilor ar fi fost distribuite două testicule pereche iar în rolul ochiului, un penis erect care să se afişeze ţanţoş în faţa lor. Primele cadre să prezinte testiculele legate unul de altul, cu aceeaşi pereche de cătuşe, ca doi prizonieri evadaţi din aceeaşi pereche de pantaloni, flancând o sticlă de Coca Cola Zero, care în percepţia celor doi fugari să nu reprezinte nimic altceva decât simbolul falusului. Pentru a fi mai autentic, testiculele să fie prevăzute cu dungi verticale şi să nu vorbească pentru că, nu-i aşa, ouăle nu pot articula cuvinte. Mesajele să şi le transmită prin ghionturi sau prin ciocniri succesive în conformitate cu alfabetul Morse. Între timp să apară şi penisul solitar, purtând frac şi papion, care să încerce să le inducă celor două testicule că el este membrul pe care ele îl caută, ci nu sticla de Coca Cola. Cele două testicule să se arate foarte circumspecte şi să nu se încreadă în cele transmise printr-o mimică rudimentară de către penisul arogant. După mai multe încercări eşuate de a le distrage atenţia, penisul să înţeleagă că a fost suplinit de către sticla de Coca Cola Zero, să scuipe în direcţia celor trei şi apoi să părăsească pleoştit şi resemnat cadrul. În final, sticla de Coca Cola Zero să-şi lepede dopul metalic iar conţinutul acidulat, negru şi fără zahăr, să inunde totul într-o explozie triumfală a desăvârşirii. Apoi sticla rămasă goală să fie acoperită cu o bandă lată pe care să scrie Luaţi-o, Coca Cola Zero! şi clipul să ia sfârşit.
N-ar fi… mult mai sugestiv?

Deprimat

România este ţara în care şi eu şi tu ne-am născut. Probabil este şi locul în care ne vom petrece timpul în vreun cimitir, descompuşi, aşteptând Judecata de Apoi, Reîncarnarea, Vizita celor 14 Spirite ori, pur şi simplu, momentul în care vor schimba chiriaşul aruncându-ne oasele şubrede la umbra unui copac bătrân.

Nu există zi din calendar în care românul să nu fie deprimat, chiar şi preţ de un minut. O explicaţie concretă asupra acestui fenomen nu se va găsi niciodată. Poate gândim prea mult, prea larg, prea complicat. Deprimarea noastră acoperă o gamă vastă de trăiri, evenimente, obiecte, fenomene, de exemplu : Basarabia nu e a noastră, afară plouă, nu mi-am fumat ţigara, mi-au tăiat din salariu, nu am câştigat la loto, sunt bolnav, politicienilor nu le pasă de noi, într-o regiune a Franţei s-a surpat o colină, s-a scumpit benzina, obezitatea creşte alarmant, etc …

Ne complacem, simţim nevoia de a fi deprimaţi pentru două secunde,chiar dacă nu are legatură directă cu noi un anumit fenomen noi suntem la pământ ca un soldat din armata chineză. E ca un duş cu apă rece, ne revenim apoi.

Aseară două persoane, cu o medie de vârstă ce depăşea cu mult perioada scursă de la prima apariţie a lui Charlie Chaplin,  erau deprimate că nu mai aveau băutură. Au început să se bată cu pietre. Una dintre ele a ricoşat în globul meu ocular. Au început să râdă, erau fericiţi, i-am ajutat.

Cu ochiul stâng văd in ceaţă, sunt deprimat …