Wikipedia a modificat imnul SUA pe durata unui test de obținere a cetățeniei americane

O nouă mostră de corectitudine și civism acaparează online-ul, după ce Wikipedia a schimbat versurile imnului american preț de câteva ore, în timpul desfășurării unui test de obținere a cetățeniei americane.

„Mi-a plăcut teribil farsa făcută zilele trecute de un dicționar online din România și am considerat că și Wikipedia ar trebui să recurgă la astfel de metode de descurajare a fraudei. Orice cetățean trebuie să știe imnul țării sale. Gândiți-vă cât de jenant ar fi să vedem un american încurcându-se în timpul intonării imnului național, cum se mai întâmplă cu unii tricolori ai unor echipe naționale de fotbal”, a declarat pentru Ugerpres Samuel O’Pedia, unul dintre cofondatorii site-ului.

Pur și simplu întâmplător, farsa enciclopediei online a dat naștere unei situații ilare, avându-i drept protagoniști pe membrii corului armatei chineze. Așa se face că, invitat să susțină o reprezentație la ambasada SUA din Beijing, corul a intonat imnul Americii după ce militarii chinezi au memorat versurile din varianta modificată, stârnind râsete prelungite în rândul oficialilor americani.

Săptămâna sub media. 22 – 28 februarie

psm

  • Din Libertatea de luni aflăm de cazul unui neamţ care timp de aproape o lună a pătruns pe ascuns într-o închisoare pentru a face sex cu o deţinută. Acum că a fost prins în fapt, cu siguranţă va înţelege mai bine ce înseamnă să stai noaptea cu inima cât un purice în aşteptarea celui care să te iubească.
  • Cancanul de luni ne prezintă poza unui mire rus care, chipurile răpus de oboseala acumulată în timpul organizării evenimentului, a adormit pe umărul consoartei chiar în timpul nunţii. Nu putem decât să-l îmbărbătăm, aducându-i aminte că adevăratul coşmar d-abia acuma începe.
  • Marţi, aflăm din Click! că Bambi îşi curăţă gecile de piele de fond de ten, folosind şampon. Suntem curioşi să aflăm şi ce e de făcut în cazul în care mirosul căcatului de câine în care am călcat persistă şi, de ce nu, cu ce ies urmele de rugină de pe chilot.
  • Miercuri, acelaşi Click! îşi pune problema găinilor stresate, după o vizită la o fermă unde se produc controversatele ouă ştanţate cu cifra 3. Propunem autorităţilor abilitate să efectueze şi un control psihologic fiecărei zburătoare în parte. Astfel, găinile cu prioritate la tăiere vor fi cele care au la activ cel puţin o tentativă de suicid.
  • Cancanul de joi ne dezvăluie că sunt şanse mari ca Oana Zăvoranu să fie colegă cu Bruce Willis. Probabil că actorul american a acceptat colaborarea după ce producătorii l-au asigurat că soţul acesteia, Pepe, nu are nimic împotrivă.
  • Libertatea de joi spre vineri ne informează că jumătate dintre români nu se spală pe mâini după ce folosesc toaleta. Suntem curioşi să aflăm dacă în această jumătate se încadrează şi mâncătorii de căcat.
  • Vineri, atât Libertatea cât şi Cancan ne prezintă senzaţionalul caz al unei americance, victima unui atac armat, căreia silicoanele i-au salvat viaţa, în condiţiile în care glonţul i s-a oprit la câţiva milimetri de inimă. Cel mai probabil, impresionat de formele voluptoase ale victimei, glonţul a fost luat de val şi s-a hotărât să mai zăbovească puţin.
  • Libertatea de duminică ne expune câteva motive pentru a nu te cupla cu o vedetă porno. La întreaga seria de motive prezentate în articol, s-ar mai adăuga şi unul cu care nu mulţi bărbaţi s-ar împăca aşa uşor: o suspectezi tot timpul că s-ar putea culca cu un coleg de muncă.

Săptămâna sub media. 1 – 7 februarie

psm

  • Săptămâna debutează sub semnul fofilării. După ce cu puţin timp în urmă Libertatea ne informa că ziua de 18 ianuarie a fost cea mai mizerabilă zi a anului, lunea trecută aflăm cum că potrivit unui alt studiu, ziua în curs a fost ziua în care cei mai mulţi oameni lipsesc de la muncă. Aşteptăm cu înfrigurare ziua în care cei mai mulţi oameni cred în Dumnezeu, ziua în care cei mai mulţi soţi îşi înşeală nevestele şi, de ce nu, ziua în care cele mai multe femei îşi inaugurează ciclul lunar.
  • Tot luni, aceeaşi Libertatea ne oferă un ghid practic de utilizare al lui Roxxxy, roboţica care face sex,  prezentându-ne o serie de poze în care păpuşa, dotată printre altele şi cu inteligenţă artificială, îşi petrece clipe de neuitat în compania unui fotomodel de culoare, bine tatuat. Avem motive să credem că la finalul şedinţei futo, răpusă de oboseală, protagonista a refuzat să facă orice declaraţie.
  • Din ciclul ce se întâmplă dacă spălăm duminica, România Liberă de marţi sau miercuri, nici nu se mai ştie, răscolea tot superstiţiosul de rând cu un titlu extrem de suspect: Ce se întâmplă când semnezi noaptea contractul pentru casă. Articolul nu trata cazuri cu fantome ce intimidau cumpărătorii în timp ce aceştia semnau la lumina lumânării contracte pentru case bântuite, ci doar o temă referitoare la terţe conflicte iscate între dezvoltatorii imobiliari şi clienţi duşi cu zăhărelul. Păstrând suspansul, după câteva zile titlul a dispărut. Nu şi fără urmă. Link-ului încă mai păstrează aerul misterios al acestuia.
  • Libertatea de miercuri ne prezintă un filmuleţ cu o blondă, hostessă la o expoziţie de maşini, care, aşa cum se spunea şi în articol, era dotată cu un impresionant control al sânilor. Concluzia ar fi fost mult mai edificatoare dacă blonda s-ar fi pus la dispoziţia doritorilor şi pentru o sesiune de drive test, în culise sau chiar în maşină.
  • În aceeaşi zi, Cancanul ne prezintă un caz absolut uluitor. O fată fără vagin a rămas gravidă, după ce a fost înjunghiată de iubit. Suntem foarte curioşi să aflăm noutăţi şi despre octogenara violată de un taur ce a născut o viţică deja gestantă cu patru viţei sau despre liceanca rămasă însărcinată după ce, la examenul oral de la anatomie, a prezentat un subiect referitor la aparatul reproducător.
  • Din Click!-ul de joi aflăm de cazul al unei femei din Africa de Sud care se hrăneşte cu pământ de zece ani. Autorităţile s-au sesizat abia după ce au constatat că lipsesc circa două hetare din suprafaţa efectivă a unui parc naţional.
  • În shimb, din Libertatea de duminică aflăm că în urmă cu două luni nepoata lui Carlos Santana a mâncat şorma în Regie. Ştirea vine după ce în urmă cu aproape optsprezece ani, amantul concubinei unui dansator de-al lui Michael Jackson a servit un pahar de suc de la TEC şi a cumpărat o pungă de pufuleţi de la un SRL proaspăt înfiinţat în proximitatea Stadionului Naţional, respectiv în curtea Electoaparataj.

Ştirile Minesweeper

Nu ştiu despre voi cum vă gestionaţi ieşirile internautice, dar pe mine unul mă apucă toate spumele atunci când pătrund în universul gazetelor on-line. Şi-am să vă spun şi de ce. Accesezi şi tu ca tot omul măcinat de o curiozitate masochistă un site de ştiri, să afli ce se mai petrece cu ţărişoara asta minunată sau cu la fel de minunaţii oameni ce o alcătuiesc şi nici n-ai ajuns bine în spaţiul ei virtual pentru a fi supus tirului de reclame, vârâte în ochi, dacă se poate şi prin cur, prin tehnici care mai de care mai ingenioase.

S-au dus nene vremurile când reclamele stăteau cuminţi în spaţiul lor din colţul ecranelor şi ieşeau în faţă doar atunci când erau solicitate discret cu o bătaie de mouse pe umăr. Acum, navigarea în cadrul tipurilor ăstora de site-uri de ştiri a devenit un adevărat joc de strategie. Adică s-a ajuns să faci slalom cu mouse-ul printre titluri, atent să nu deranjezi vreo reclamă care să-ţi sară în faţa ochilor şi apoi  se ia după tine pe tot ecranul. Şi dacă nu te apucă de mouse şi nu-ţi mai dă drumul până nu ieşi din pagină, atunci, odată deranjate, îşi desfăşoară corpul bidimensional pe tot ecranul, lăsându-te ca tâmpul căutând butonul de Close, care se află exact acolo unde nici nu te-ai fi gândit că este. Sau dai click pe titlul unui articol, nerăbdător să intri în măruntaiele lui, când eşti redirecţionat pentru ţânşpe secunde pe o altă pagină, fiind pus în situaţia de a te holba iritat la nu ştiu ce reclamă, desigur, cu posibilitatea de a te întoarce mult mai repede spre pagina dorită, doar printr-un singur click. Da’ ce facem aici băi nene? Risipă de clickuri? Sau dai play pe un filmuleţ să vezi cum a violat-o pe nenorocită şi la momentul culminant, imaginile derulânde sunt întrerupte de un spot publicitar cu cremuţe pentru fete cuminţi, pentru ca mai apoi acţiunea de-a dreptul şocantă să continue. Dacă mai ai nenorocul să dai şi peste o reclamă audio care-şi stârneşte sunetele exact atunci când savurezi o melodie în căşti, chiar că ajungi să capeţi o adevărată aversiune faţă de produsul astfel băgat pe gât prin ochi şi urechi.

Se zice că reclama e sufletul comerţului. Ei bine, după ce am enumerat toate, le-aş zice eu, bube de mai sus, pot afirma cu mâinile obosite de atâta scărpinat virtual că reclama online este o adevărată urticarie. De ce? Simplu. Pentru că te irită la maximum şi iese exact pe unde nu te aştepţi.

Procedura UPS – regal de imbecilitate în servicii

Omul vrea să-şi facă nuntă. S-a pregătit cu restaurant, cu organizare, cu aproape tot ce-i trebe’ unui proaspăt decis să-şi pună pirostriile.  A intervenit şi partea cu garderoba, normal. A avut, însă, neobrăzarea să vrea nişte pantofi de peste graniţă. Are omul o pasiune, asta e. Nu-i vina lui că nu-i găseşte în România. Şi atunci, ce face? Dă-i comandă online, cu livrare prin UPS. Companie mare, cu iz de profesionişti. Asta până trece de Nădlac, încoace.  Cum aşa? Uite-aşa:

<< În primul rând vreau să precizez că voi vorbi în cele ce urmează despre UPS România, nu despre UPS global, unde lucrurile presupun că urmează un făgaş normal.

Ehhh…să încep cu începutul. Care va să zică, introducerea. Vreau să-mi cumpăr o pereche de pantofi Dr. Martens. Nu-i găsesc în România. Ca orice om ce se dă actual, pun mâna pe net şi-i găsesc în State. Nu e prima oară când îmi cumpăr ceva online şi până acu’ n-am avut surprize neplăcute, totu’ a mers ceas. Plătesc pantofii, transportu’ şi livrarea. 176 $ în total. Completez şi pe mama şi pe tata formulare online ca să mă asigur că totu’ merge ca focu’. Date de contact, număr fix de telefon, două numere mobile, mailuri, două adrese, să fiu găsit oriunde, oricând. Apoi, liniştit în naivitatea mea inexplicabilă (doar trăiesc în România şi trebuie să fiu în alertă tot timpul), mă pun pe aşteptat.

După două zile, americanii mă informează că pachetu’ a sosit în România şi urmează să-mi fie livrat de către UPS. Drept să spun, până acum nu mi-am încărcat nicodată memoria în mod special cu numele companiilor a căror servicii le plătesc. Dar nu întotdeauna beneficiez, dacă-mi permiteţi să anticipez niţel. Ce, voi reţineţi numele chelnerilor când mergeţi prin cârciumi ? În cazurile anterioare, atunci când mi-a venit vreun pachet comandat online, am găsit banala recomandată în cutia poştală, m-am dus unde trebuie şi mi-am ridicat pachetu’.

Trec vreo trei săptămâni, dacă nu luna, nu mă deranjează nimeni cu nimic. Pun mâna pe telefon, sun la UPS. Bună ziua…alea, alea. Şi începe distracţia, roboţeii cu chip de om cu care încerci să dialoghezi la telefon sunt mirobolanţi. Aflu stupefiat că pachetul a fost returnat în State.

“Aţi trimis copia după buletin?“  sunt întrebat. “Nu”, răspund io, “cum pot să fac ceva ce nu mi s-a cerut vreodată ?“.  Cyborgu’ bionic de la telefon are o atitudine de genul « iote ce imbecil, e la mintea cocoşului că trebuie să trimiţi copie după buletin, numa’ nebunu’ ăsta nu ştie ».  Încep să-i doresc să se scurtcircuiteze. « Aţi fost sunat  pe numărul de telefon fix de nenumărate ori, nu a răspuns nimeni, am returnat coletu ‘ » .

În glas i se simte cu greu mascată acea bucurie tipică funcţionarului de la administraţia financiară sau de la evidenţa populaţiei atunci când te anunţă că ai stat două ore de pomană la coadă pentru că-ţi lipseşte nu ştiu ce hârtie despre care habar nu aveai că-ţi trebuie şi nici nu te informase nimeni. Dar aici e UPS, brand internaţional de renume mondial, îmi spun io cu stupida speranţă în gând.

“Păi, când aţi sunat ?”.  “Păi, în timpul orelor noastre de program.”. “Păi, normal că n-am răspuns, am şi io ore de program în alt loc decât cel de acasă. De ce nu m-aţi contactat şi pe alte căi de comunicare?”,  îi întind eu viclean o capcană. Şi atunci aud prima oară cuvântul care-mi va marca relaţia cu UPS-ul, cuvânt pavăză protectoare împotriva clientului plătitor-agresor.

“Îmi pare rău dar asta e procedura.”. Satisfacţia de a-mi da o veste proastă e concurată doar de plictiseala care-l cuprinde. E clar că e sătul de anormali ca mine care după ce plătesc un serviciu mai au şi pretenţia absurdă de a şi beneficia de acesta.

“Păi, bine, dom’le, asta-i procedura, da’ mi-a adus-o la cunoştinţă cineva ? Am semnat io vreun formular de hârtie sau online că am luat cunoştinţă de procedura asta ? Dacă aveaţi adresa de domiciliu, de ce nu aţi trimis pe cineva să-mi lase ceva, un semn, un petec de hârtie, orice, în cutia poştală? “,  întreb eu urmând un fir ce mi se pare numai mie logic.

“Păi, ce vreţi, ca la fiecare client să trimitem pe cineva la uşă?“ mă întreabă el iritat de enormitatea care-mi trecuse prin cap. “Aceasta este procedura la noi.“.

“Păi, şi ce rezolvare găsim?“, întreb eu cu glas pierdut şi cu rezervele de logică cam pe sponci.

“Luaţi legătura cu americanii să vă trimită pachetu’ înapoi. Asta e procedura.“

Năuc, închid telefonu’, simt că dacă mai aud odată de procedură fac ceva nemaipomenit : atac de panică, de cord, de apoplexie sau de tip kamikaze la sediul UPS.

Americanii iau ei legatura cu mine înainte s-o iau io cu ei şi mă anunţă sec într-un e-mail că pachetul s-a întors şi, scăzând nu-ştiu-ce taxe de shipping şi de altele, îmi vor returna 75$. Nu numai că am rămas fără pantofi, am şi pierdut 101$.

Revin cu telefon la UPS, speranţe aproape că nu mai am da’ vreau să mor eroic cu ei de gât. Cu roboţeii de la telefon însă nu poţi nimic eroic.  Nu ştiu dacă erau într-adevăr foarte ocupaţi sau îşi notaseră numărul meu de telefon dar de trei ori la rând am fost pus pe on hold, după care legătura se întrerupea. A patra oară apuc să spun, nu ştiu cât de ameninţător, că dacă mai sunt pus o dată pe on hold vin direct la sediu să discutăm face-to-face. Roboţelul-telefonic-umanoid mă preferă la telefon. După voce pare altul  dar sigur e din aceeaşi serie cu primul, are aceeaşi bandă, aţi ghicit, cea cu procedura. Discuţia anterioară aproape că se repetă. Rezistă implacabil salvei mele de argumente, şi cele vechi, legate de faptul că nu am cum să respect o procedură dacă nu am fost înştiinţat de ea, precum şi unele noi. Îl întreb că dacă într-o situaţie ipotetică eu aş datora bani UPS-ului, ei m-ar găsi şi-n gaură de şarpe, şi acasă, şi pe fix, şi pe mobil, şi la serviciu, şi la orice oră, nu numa-n cele de program? Admite că da, dar…”îmi pare rău, aceasta este procedura.”.

Un ochi mi se zbate incontrolabil, îmi curg lacrimi din el şi muci din nas. Visez pentru câteva clipe că sunt stăpânul Univesului şi că am puterea de a şterge acest cuvânt infam de peste tot, din toate limbile, din toate cărţile, din toate basoreliefurile şi din tăbliţele de lut, lumea îl va uita, nu-l va mai rosti sau scrie sub ameninţarea pedepsei capitale, precedate de şedinţe de totură medieval-orientală serioase. Îmi revin şi brusc am o epifanie, nu mai vreau să vorbesc cu umanoizii telefonici, vreau să vorbesc cu şefi, cu oameni cu care se poate discuta şi care au putere de decizie, cu care se poate dialoga mai creativ. Îmi exprim această dorinţă şi cer nişte date de contact, telefon sau e-mail ale persoanelor mai sus menţionate. Din nou sunt pus pe on hold. Aştept. “Îmi pare rău, sunt într-o şedinţă.”. Normal, la ce mă aşteptam… În fine…După foarte multe insistenţe primesc cu chiu cu vai un număr de fax unde pot să-mi reclam nemulţumirile.

Le-am scris, aştept să-mi răspundă, însă mi-e groază că acolo, printre rânduri, mă pândeşte, rapace, viclean, calculat, gata să mă eviscereze, cuvântul acela pe care nici nu-l mai pot rosti, de care mă tem, care-mi stăpâneşte coşmarul din fiecare noapte.

Mă fac vinovat că am crezut că pot să fac şi eu ce fac milioane de oameni de pe Pământ în mileniul III, să-mi comad un produs online. Mă fac vinovat că am crezut că-l voi avea, dacă tot l-am plătit. Mă fac vinovat că am crezut că un astfel de lucru banal rămâne, într-adevăr, banal, aşa cum ar trebui, nimic de remarcat, nicidecum o aventură şi un eşec oarecum costisitor. Mă fac vinovat că nu am ştiut procedura acestei companii despre care spuneam ceva mai sus că este un gigant mondial de la care ai anumite aşteptări. Corect şi, poate, că în majoritatea cazurilor aşa şi este dar, aici, în România, UPS se foloseşte, normal, de mâna de lucru autohtonă şi se românizează. Atunci se schimbă toată povestea. Căci lucrătorul român în servicii este legendă vie de rea voinţă, imbecilitate, inflexibilitate.

Ce pot să spun, o pereche de pantofi norocoşi vizitează lumea, se plimbă între două continente, zboară deasupra valurilor înspumate ale Atlanticului (pe care eu nu l-am vazut decât la televizor), fac semne cu şireturile lor mititele, poate spre Big Apple, poate turiştilor de pe vasele de croazieră sau celor de pe plajele din Canare sau Riviera. Tur-retur pe banii mei. >>

Pe om îl ştiţi, face caricaturile de la Revista Cioburi. Acum ştiţi şi dacă veţi folosi serviciile UPS România.

Papa Benedict al XVI-lea e prezent online

pope2you
Papa Benedict al XVI-lea îşi face simţită prezenţa în online prin site-ul oficial http://pope2you.net . Aici găsiţi o aplicatie Facebook cu care poţi trimite felicitări cu Papa şi poţi primi mesaje de la acesta, o aplicaţie de iPhone prin care primeşti ultimele ştiri de la vatican, în format video. Deasemenea, tot aici găsiti şi linkul către canalul oficial al Vaticanului pe YouTube, precum şi linkul catre WIKICATH, un site în care poţi citi mesajele papei catre credinciosi.

Blogoslovire virtuală

În ultimele zile, ori de câte ori accesam blogosfera, aveam senzaţia că un miros înţepător de căcăreze îmi şicana simţul olfactiv. Şi mă tot întrebam… Să fi început transhumanţa virtuală sau să am vreo capră neagră vecină de IP? N-a fost nici una, nici alta. Fisa mi-a picat în seara aceasta în timp ce mă dădeam cu autobuzul spre casă, când, la postul de radio prins între staţii, cineva aducea la cunoştinţă ascultătorilor că Gigi Becali şi-a făcut blog. Era şi timpul! Ubicuul Gigi cucereşte noi teritorii, de data asta doar virtuale.

Ce mai… Cel mai important eveniment de la Marea Schismă încoace. Bine, nici mărinimia voievodului Jiji al Piperei nu e de trecut cu vederea. Poate doar de trecut cu buldozerele.

Iată mai jos CV-ul:

Bizar

 

 Puteţi observa cât de minuţios e întocmită lista. Mai lipseşte să fie trecută şi suma cheltuită pe benzină. Adică să se ştie dom’le foarte clar care a fost contribuţia lu’ dânsul. Doamne Doamne şi Domni Domni sigur vor aprecia, mai ales acum când e de dat cu capul în pragul electoral.