Filip, obosit de singurătatea în care l-am lăsat de Crăciun, m-a întrebat astăzi care este blestemul meu. M-am uitat mizer către el, spunându-i că nu mă simt împovărat de niciun blestem. Și că mai bine și-ar da jos de pe pereți pozele cu brazi împodobiți. „Ești patetic”, i-am zis. „Tu chiar crezi că, având imaginile acelea cu beteală și globulețe pe ziduri, te vei simți înconjurat de sărbătoare??”, am pus punctul pe i. M-a scuipat. Incredibil! Niciodată Filip nu a făcut un gest atât de înjositor. „Acesta e blestemul tău… Să te joci cu disperarea celor din jur. Eu sunt patetic? Dar tu, când dansezi singur în camera ta obscură, amețit de muzică și Bachus? Când mănânci singur? Când te plimbi ca un dobitoc, doar tu, prin parc, uitându-te după resturi de viață? Tu cum ești?”. Am privit în ochii săi furioși, dorindu-mi să-i fut o palmă. Cum poate să-mi spună așa ceva? Eu fac ce vreau pentru că așa vreau. „Filip, eu nu-mi decorez pereții cu iluzii…Tu ești patetic, nu eu.”.

Ceva s-a schimbat. Filip a devenit mai nepătrunzător ca niciodată. Îl văd uitându-se rătăcit pe geam, aranjând imaginar picăturile de ploaie scurse pe sticlă, oftând împăciuitor și fumând iarbă. Nu-mi spune nimic, nici măcar nu mă mai critică. „Ok, nu ești patetic, am fost rău. Treci printr-o perioadă dificilă, nu?”, mi-am luat inima în dinți.

„N-ai înțeles nimic…”, mi-a răspuns lăcrimând. „Nu m-ai cunoscut niciodată, n-ai văzut nefericirea din mine, n-ai știut să mă întrebi lucruri.”, mi-a răspuns trist. „Și ba da, sunt patetic. Iluziile mele sunt ale mele și atât. Eu le dau formă în acest fel dar numai eu le înțeleg. Tu ești un prost.”, strânse din dinți. Așa e, nu mai înțeleg nimic.

Oare ăsta să fie un blestem? Mă joc cu durere, suferință? Mă ascund după o mască a înțelegerii, deși nu mă înțeleg pe mine? Of, cum știe Filip să-mi strice buna dispoziție… Iar acum, când am nevoie să-mi dea răspunsuri, nu mă bagă în seamă. O să-l aștept să-și revină. Nu am ce să fac. Până la urmă, sunt frumoase pozele sale cu brăduți, de pe pereți…