Imperiul PSD Contraatacă
Radu Mazăre: „Sunt supărat pe Victor Ponta pentru că nu m-a chemat și pe mine la lovitura de stat"
La scurt timp după ce s-a întors de la un chef de șapte zile din Mamaia și a aflat ultimele noutăți din politică, Radu Mazăre a ieșit cu o declarație în care îl critică dur pe premierul Victor Ponta pentru că nu l-a anunțat din timp despre lovitura de stat pe care USL-ul a organizat-o săptămâna trecută.
„Mă știu cu Victor de atâța ani. Nu m-am așteptat să-mi facă una ca asta. Știa prea bine cât de mult îmi doresc să particip la o revoluție sau măcar la o lovitură de stat. Închipuiți-vă ce e în sufletul meu acum. Cu o asemenea ocazie nu te întâlnești decât o dată în viață. Cine și-l poate imagina pe Che Guevara fără revoluția cubaneză? Cum o să mai pot purta eu ținute militare după ce Ponta mi-a făcut ce mi-a făcut? Lumea o să mă creadă chiar penibil”, a declarat pentru TV Neptun marele absent al celei mai mari lovituri de stat de după ‘89, Radu Mazăre.
Candidatură în ritmuri de samba
După cum se ştie, sâmbăta aceasta stânga românească îşi alege liderul. După ce-am avut Năstase, n-am mai avut Năstase, am avut Mitrea, nu se ştie dacă mai avem Mitrea, intrat în cursă Ponta şi tot aşa, o nouă candidatură dă culoare cursei pentru şefia PSD. Aflat în Brazilia la un simpozion pe teme de integrare – integrare a paşilor de samba în dansurile populare dobrogene, desigur – Radu Mazăre n-a mai suportat să stea cu mâinile din sânul partenerelor de dans şi s-a hotărât să candideze şi el.
Cum s-a întâmplat de fapt…
După mai multe nopţi albe petrecute în compania lui Coca, Ina şi alte reprezentante ale sexului frumos, foarte sumar îmbrăcate şi dichisite cu tot felul de pene multicolore, şucărit că sacoul său înflorat nu se distinge în marea pestriţă a carnavalului, Radu Mazăre se ondula energic, vrăjit de ritmurile latine ale muzicii, pe carul alegoric al prietenilor săi de la Şcoala de Samba „Vai Vai”.
Şi cum dansa el de zor cu gândul la ce măsuri administrative ar mai trebui adoptate la primăria Constanţa, primeşte un SMS de la Nicuşor, Constantinescu Nicuşor: retras Năstase, posibil retras Mitrea, intrat în cursă Ponta. Înscrierile continuă. În secunda doi, avea deja stabilită legătura cu ţara, zbierând în telefon: păi frrrăţioarrre, dacă ăştia sunt aşa de nehotărrrâţi, intrrru şi eu în currrsă. Nicuşorrr, ia du-te tu, tăticu, la ăştia la Bucurrreşti şi depune-mi dosarrru’. Stai aşa să terrrmin aici, că îmi pun berrreta rrroşie şi uniforrrma militarrră şi vin şi io imediat. Le arrrăt io la ăştia rrrevoluţie.
Apoi a închis enervat telefonul, a înşfăcat o creolă de şolduri, şi-a calibrat paşii şi şi-a dat din nou drumul la dans.
Bilanţ electoral
Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic, aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia, alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.
În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.
În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.
Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.
Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.
Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.
Veşnica pomenire PSD, afiş sub acoperire
Ieri seară, pe când ieşeam din staţia de metrou, mi-a atras atenţia un afiş electoral pe un fundal roşu, cu o poză de grup, ce contura difuz şapte profiluri sub lumina pală a unui stâlp de iluminat public. După ce am parcurs de la stânga la dreapta personajele (Voiculescu, Năstase, Iliescu, Geoană, Vanghelie, Hrebenciuc şi Vântu) am schiţat un zâmbet amar şi mi-am întors capul văzându-mi absent de drum, în timp ce în subsidiar din ce în ce mai multe întrebări îmi survolau prin minte. Ce caută omul din umbră al PSD, Hrebenciuc, într-un afiş electoral? Cum de a acceptat Vântu, un individ atât de scump la vedere, să se expună public tocmai într-un context electoral ca acesta? Cât de inconştient să fii ca lider de campanie încât să asociezi asemenea personaje într-un banner electoral, imediat după încheierea primului tur de scrutin, întocmai în mijlocul unui electorat care ar trebui să treacă mai întâi cu vederea bubele celor expuşi pentru a-i acorda votul candidatului propriu? Toate aceste expuneri paradoxale au convers inevitabil într-o singură direcţie, găsindu-şi un singur răspuns. Afişele sunt o făcătură. De cine şi în ce scop, rămâne la latitudinea cititorului să concluzioneze.
Stau să mă întreb însă până unde se poate ajunge cu astfel de tactici de dezinformare? Cât de jos se mai poate coborî? Câţi dintre cei care au văzut afişul şi-au dat seama că acesta este o ironie fină? Câţi au îmbrăţişat această manevră? Cum s-ar simţi un potenţial alegător, care după ce se lasă purtat de sentimentul stârnit de ansamblul de personaje dintr-un asemenea afiş, realizează că nu a fost decât victima unei meschinării electorale? Până unde poate tolera orgoliul şi inteligenţa alegătorului derapajele oamenilor politici? Câţi sesizează şi condamnă caracterul ilicit al unei mişcări ca aceasta? Care este gradul de obedienţă faţă de un politician sau faţă de o idee politică indusă sau mai puţin indusă? Până unde sunt dispuşi unii susţinători să meargă alături de liderul lor politic? Câţi dintre cei care votează şi-au pus oare întrebări ca acestea, înainte de a acorda votul unui candidat?
Asul din mânecă şi rahatul din pantaloni
După cum se ştie şi se pregăteşte deja, la sfârşitul anului, poporul va fi chemat la vot pentru a-şi alege conducătorul. Dacă în urmă cu aproape cinci ani, la ultimele alegeri prezidenţiale, electoratul era în fierbere, arzând de nerăbdare să penalizeze prin vot o dinastie PDS, sub Adrian Năstase, ce ar fi urmat să se instaleze şi mai confortabil sub următorul mandat, anul acesta marea parte a electoratului s-a lămurit cum e cu schimbarea.
Acum cinci ani, se spunea că nimeni nu i-ar fi putut ţine piept lui Traian Băsescu, cu atât mai puţin într-o confruntare directă. Nici un alt lider politic nu întrunea trăsăturile liderului D.A. de atunci: carismatic, ferm, capabil de lacrimi, om de viaţă care le-a încercat pe toate cele lumeşti, Băsescu părea mâna de fier de care România ar fi avut nevoie în acel moment.
Între timp, cum e şi normal după atingerea punctului maxim, popularitatea primului marinar al ţării a început să scadă. După ziarişti răpiţi şi recuperaţi din Irak, ghionturi susţinute cu prim-ministru, aroganţe diplomatice, jocuri de-a demisia, ţigănci împuţite, şi colac peste pupăză, chiar validarea coaliţiei cu exponenţii sistemului ticăloşit mult blamat, putem spune că preşedintele jucător şi-a cam tras de unul singur preşul de sub scaunul prezidenţial.
În urmă cu cinci ani, pe vremea când încă mai urmăream cu real interes activitatea politică aflată la restrişte (cum mulţi ne-a încumetat să credem), mi-am spus, ca simplu fapt divers căria nu i-am putut da curs în euforia marii dar false victorii, că dacă există un politician capabil să îi ţină piept lui Băsescu, acesta nu poate fi decât veche cunoştinţă a preşedintelui din cursa pentru primăria capitalei, Sorin Oprescu. La momentul respectiv, doar aroganţa doctorului mi se părea impasibilă în faţa tirului cu gloanţe oarbe susţinut de robinhudul Băsescu, împotriva aşa-zisului sistem ticăloşit. Căci, după părerea mea, deşi cei doi sunt două personalităţi distincte pe scena politică românească, sunt construiţi parcă din acelaşi aluat.
Timpul a trecut şi iată cum, acum, în prejma alegerilor, actualul primar al capitalei, Sorin Oprescu, declară că ia în calcul foarte serios candidatura sa la Cotroceni şi o spune ca şi cum ar fi fost nevoit să-şi accepte sorocul. După ce a stat (sau mai bine zis a fost ţinut) cuminte în umbra catargelor ignoranţei ale unor lideri desedişti precum Vanghelie, a venit şi rândul doctorului să încalece şi mai bine pe val. Ca prim candidat „independent” din partea PSD ajuns la cârma Primăriei Bucureştiului, noul distrugător de mituri Sorin Oprescu pare exact asul din mânecă de care rechinii pesedişti au nevoie pentru a-l arunca în cursa electorală împotriva încă aparent indecisului Băsescu.
Nu ştiu dacă l-a întrebat cineva pe Mircea Geoană, actualul candidat din partea PDS la preşedenţie, de această posibilă mutare. Eu personal înclin să cred că dacă va exista un candidat din partea PDS la preşedenţie, acesta va fi Sorin Oprescu. Astfel, ce n-a făcut pentru capitală timp de un an, va avea posibilitatea să nu facă pentru întreaga ţară, următorii cinci ani.
Defecţiune la sistemul politic
La iniţiativa PDS, secretarul de stat Corneliu Popovici, cel care i-ar fi chemat liftul Elenei Udrea, este pe cale să îşi piardă serviciul.
Un lucru e clar: fie că e liftul, fie că e domnul Popovici, unul din ei nu mai răspunde bine la comenzi.
Scurtcircuitul în schema de guvernare
O nouă lovitură de teatru al absurdului pe scena politicii româneşti. La numai o zi după semnarea acordului de renaştere al FSN, cât pe ce investitul în funcţia de premier, Theodor Stolojan a anunţat că se retrage invocând asumări de răspunderi directe ale liderilor care au semnat acordul de guvernare dintre cele două părţi aflate aparent la antipozi dar şi motive care cică ţin de o favorizare a întineririi clasei politice. Vorba aia, motive se găsesc căcălău.
Sanchi, domnule Stolojan… e clar că e de la suprasarcină. Istoria se repetă. Şi precursorul d-voatră, ofiţerul Murphy, a păţit la fel. Cum s-a supraîncărcat puţin, cum nu a mai răspuns la comenzi.
Rămas descoperit, Traian Băsescu l-a desemnat imediat pe yesman-ul Boc, un roboţel dintr-o serie mai veche căruia îi trebuie învârtită mult mai des cheiţa. E de aşteptat ca PSD-ul să replice la propunerea lui Emil Boc în fruntea guvernului cu un model mai avansat de inteligenţă artificială, montat în persoana domnului Mircea Geoană.
În prag de despărţire, Traian a mai vărsat o lacrimă. Lacrima lui Ovidiu.