Nea Piţi a bifat încă un meci cu rezultat negativ pentru naţionala de fotbal a României. Croaţii ne-au bătut cu 2 la 1, într-un meci în care puţinii spectatori au fost cu gândul la tragica dispariţie a lui Marian Cozma, la trimiterea de mesaje către absentul Mutu sau la reafirmarea „iubirii” pentru ciobănaşul Becali. Tocana de pe teren au văzut-o, în cea mai mare parte, telespectatorii. Un meci anost, lipsă de concentrare, potenţial de revenire nul. Piţurcă continuă să se agaţe de scaun, devenind tot mai clar că nu munca pe care ar trebui să o facă îl ţine acolo. Iar băieţii cu semnătura tot ascund praful sub covor.
Ca de obicei, există declaraţii de după meci şi o gloată de papagali care despică mai apoi fiecare broască ieşită din gura celor din faţa microfoanelor. În acest caz particular (care, de fapt, devine acut), olteanul de la cârma naţionalei spune aşa: „Am întâlnit un adversar valoros.[…] În prima repriză am practicat un fotbal de calitate, am demonstrat că putem învinge orice echipă.[…]. Nu este foarte important rezultatul.[…] Noi am câştigat direct, pe poartă, iar croaţii au câştigat cu şansă". Vorbe de duh, izvorâte dintr-un automatism al discursului de proastă calitate. Un antrenor care nu are nicio treabă cu fotbalul actual. Lăsând la o parte jucătorii, declaraţiile ascund o îmbărbătare penibilă, al cărei efect este declinul accentuat. Cineva care afirmă că a demonstrat că poate bate orice echipă, deşi rezultatul este în defavoarea sa, înseamnă că nu ştie care este regula victoriei. Bre, nea, Piţi, ca să baţi pe cineva într-un meci, trebuie să dai mai multe goluri decât ăilalţi! Nu e ca la table, unde zarul mai mic poate să-l facă pe ăla mai mare! Eşti retard?
„Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă” spune o zicală mioritică. Aşa cum pe noi niciodată nu ne ajută şansa. Noi suntem tot timpul câştigătorii morali şi corecţi. Suntem campioni mondiali la aşa ceva. În schimb, nu avem niciodată şansă. Toată lumea are noroc, numai noi nu, sărăcuţii… Bre, nea Piţi, noi nu avem cap! Nu avem antrenor, jucători, echipă! Asta îţi trebuie pentru a obţine victorii, las-o naibii de şansă! La table funcţionează, aici nu. Lasă-ne!
Jocul de aseară mi-a reconfirmat temerea că pentru naţionala de fotbal a României viitorul nu sună deloc bine. Oricâţi Mutu şi Chivu ar apărea, tot la gară vom fi. Din păcate, mentalul şi contextul naţional are amprentă şi aici. Atât timp cât vor fi numai valori individuale, şi nu echipă legată cu un conducător deştept, suntem sortiţi penibilului. Adică, aşa cum ar spune antrenorul Piţurcă, nu avem nicio şansă de a câştiga.
Huo şi la Kanal D!
Îl mai ştiţi pe Cove, spiriduşul de serviciu al zânei Surprize-Surprize? Ei bine, nu ştiu care era prestaţia lui sub bagheta Andreei Marin dar vă pot asigura că, după ce mi-am pierdut zece minute uitându-mă la noua sa emisiune de pe Kanal D, marele mediator Cove a reuşit să dea tot ce are mai penibil din el. E drept că şi formatul emisiunii îl ajută enorm.
Fata lui tata, că aşa sună numele producţiei cu pricina, e cam acelaşi gen de emisiune pe care o ţinea şi Ernest la Prima TV dar şi ochelaristul ăla moralist de la Antena 1, numai că detectivii nu filează vreun adulter ci sunt cu camerele ascunse ţintuite către o fătucă ce nu mai răspunde la comenzile lu’ ta-su.
Aşa se face că în emisiunea din această seară, emisiune care mi-a dus la limite extreme răbdarea, o elevă de liceu cu o situaţie materială favorabilă se îmbârligaseră cu un hăndrălău care pe lângă faptul că o mânca pe ea de bani, o ardea pe ascuns şi pe mă-sa. Ca să vezi premieră absolută în rândul producţiilor de nişă. Ce nu face producătorul pentru câteva puncte de audienţă. Dar penibilul emisiunii nu iese la iveală odată cu povestea asta fabricată. Un teatru bine jucat bate oricând o realitate searbădă. Penibil era că protagoniştii acelei “drame” nici măcar nu îşi învăţaseră bine replicile darămite se le şi interpreteze în ton cu dramatismului situaţiei. Iar Cove deborda aşa o falsă gravitate de-ţi venea să-i dai cu elocvenţa-n cap. Nimic altceva decât un spectacol ilar cu puternice accente patetice.
Pe o scară de la unu la zece, i-aş cocoţa pe toţi la capătul suspendat şi i-aş lăsa în poziţie verticală să văd cât pot să-şi ţină echilibrul.