Arde-ne-ar Bocul
Ieri, cu ocazia Zilei Pompierilor, preşedintele Traian Băsescu a declarat că pentru a trece peste vremurile grele “trebuie să ne păstrăm curajul şi credinţa pe care le are pompierul(…)”.
Ce altă încurajare poate fi mai potrivită în condiţiile în care guvernul nu mai pridideşte să ne ardă!?
Ieri, cu ocazia Zilei Pompierilor, preşedintele Traian Băsescu a declarat că pentru a trece peste vremurile grele “trebuie să ne păstrăm curajul şi credinţa pe care le are pompierul(…)”.
Ce altă încurajare poate fi mai potrivită în condiţiile în care guvernul nu mai pridideşte să ne ardă!?
Ce altă încurajare poate fi mai potrivită în condiţiile în care guvernul nu mai pridideşte să ne ardă!?
Simularea nu bate situaţia reală
Am asistat ieri, martor involuntar, la simularea unui incendiu într-o clădire de birouri, aparţinând turcilor proprietari de mall-uri în Bucureşti. Un exerciţiu necesar, probabil, dar văzut altfel prin ochii potenţialelor victime.
Alarma a început să urle strident în jurul orei zece, când o mare parte din corporatiştii care înotau după pereţii de sticlă ai clădirii era în plin proces de comutare pe modul transă birocratică. Evident, primele reacţii au fost scoase din bogata desagă a limbajului josnic-stradal, la adresa zgomotului aruncat de sistemele de avertizare. Nimeni, însă, nu a catadicsit să facă ceea ce era normal, respectiv să o ia uşurel spre ieşirile de incendiu. Lipsa instructajului, probabil…
A urmat o a doua repriză de urlete din difuzoare şi, parcă, a apărut brusc un curent de părăsire a clădirii căci, cine ştie, „poate chiar arde ceva”. Rupţi de tabele, e-mailuri şi telefoane, pitzi şi mitzi corporatişti au avut câteva momente de rătăcire, confruntaţi cu situaţia în sine. Nefiind înştiinţaţi în vreun fel şi neprimind nici un mesaj electronic cum că trebuie să facă aia şi aia, băieţii şi fetele office au rămas cu privirile în gol, enervaţi de gălăgie, aşteptând un semn…
O fi venit, n-o fi venit semnul, nu mai contează. Important este că lumea a trecut la următorul nivel intelectual şi a luat-o uşor, uşor, pe scara de incendiu. Şi spun uşor nu pentru că aşa vroia mulţimea să se deplaseze, ci pentru că acestea erau posibilităţile. Îmbulzeala a dat naştere unor gâtuiri ale şirului undeva, pe scări, diminuând viteza de deplasare către zero. Iar asta se întâmpla în condiţiile unei simulări, fără fum, foc şi panică. Mă întreb care ar fi fost evenimentele în cazul în care imaginarul se transforma în real…
În fine, ajunşi afară, am putut observa „impresionanta” desfăşurare de forţe pompiereşti, cu cele trei autospeciale sosite acolo şi schemele de stingere a incendiului virtual. S-a ridicat o scară către acoperiş, impresia fiind de urmărire a unei scene rulată cu încetinitorul, s-a aruncat un jet sau două peste o fumigenă plantată pe acoperiş, scara a revenit la sol şi gata. Încă o oră scursă din viaţa unora.
Nu contest faptul că verificarea sistemelor de stingere a incendiilor este necesară şi că simulările de acest gen trebuie făcute regulat. Dar, aşa cum s-au petrecut lucrurile la exerciţiul la care am asistat ieri, îmi sporeşte doza de îngrijorare dacă mă gândesc la o situaţie reală. Instructajele făcute la locul muncă ar trebui bifate obligatoriu iar existenţa unor ieşiri de siguranţă largi şi care ar evita blocaje grave nu au cum să lipsească din schema oricărei clădiri de acest gen. Ca să nu mai spun că maşinile de pompieri s-au chinuit destul de mult să intre în parcarea de la bază, din cauza unei bariere mulate după comoditatea top-managementului (sunt curios dacă urmează o modificare a accesului). Simulare, simulare, da’ să ştim şi noi…
Arde-o!
Aflată în misiune în Bucureşti, o maşină de pompieri s-a răsturnat în plină stradă după ce un participant la trafic, mai grăbit, nu i-a acordat prioritate.
Şoferul vinovat a justificat reacţia sa declarând că şi el se grăbea spre nevastă-sa care a fost în flăcări toată ziua.
Foc şi gargară
I-auzi ştire în Libertatea: cică în oraşul german Syke există cei mai proşti pompieri din lume. Cum aşa ? Păi sediul unităţii lor a fost distrus într-un incediu, cu tot cu maşini şi cu ce acareturi mai aveau ei pe acolo. Şi asta n-ar fi prima dată, dimpotrivă, acum câţiva ani dumnealor trecând prin aceeaşi experienţă. Surprinzător este faptul că tocmai nemţilor, părinţii organizării, li se întâmplă aşa ceva. Cauza focului pare să fi apărut în timpul unui exerciţiu. Un exerciţiu care le-a încins creierele, le-a dat foc la valize şi le-a aprins călcâiele, aş putea spune. Există posibilitatea ca angajaţii unităţii să fi fost imigranţi români care tocmai participau la onomastica unui coleg şi, din prea mult stoicism, au organizat grătarul din curte până în sala maşinilor. Şi până la urmă, cu cât focul mai mare, cu atât mai bine, se face carnea mai repede. Şi e şi lumină mai multă, să poată să-i vadă tot gură-cască cum petrec ei. Oricum, măcar au fost finuţi şi au părăsit locul faptei în momentul în care au sosit cei aproape 250 de colegi de breaslă veniţi din localităţile învecinate pentru a stinge focul. Probabil au plecat să mai bea o bere înainte de a ajunge fiecare la casa lui. Oricum, măcar se pot reprofila din pompieri în organizatori de petreceri.
A-propos de cele de mai sus, aştept reporterii Libertăţii să-i descopere şi pe următorii: măcelarul ajuns cu cuţitul la os, vânătorul cu ochii de vulpe, cardiologul cu vierme la inimă, oftalmologul cu orbul găinilor, biciclistul cu beţe în roate sau ţiganul înecat la mal (sau ieşit la liman). Eu aş prefera să-i vedem pe dumnealor: poliţistul care-şi suspendă singur carnetul, procurorul care se bagă singur la puşcărie, chirurgul care îşi greşeşte lui însuşi operaţia sau emo-kid-ul care coase rana altuia ca să cadă el în ea.
Informaţie de ultimă oră, din Adevărul de seară: Monica Columbeanu va primi de la soţul său zece lebede. Cred şi eu, s-o fi săturat săraca să se joace cu un singur şi acelaşi papagal.