Pânda PSD

A rămas mai puţin de o săptămână până ce se va încheia oficial şi campania electorală pentru turul doi al prezidenţialelor 2009 iar Mircea Geoană, singurul contracandidat al lui Traian Băsescu rămas în cursa electorală, este ca şi inexistent. Apariţiile sale televizate în decursul întregii campanii electorale au fost prompte, având loc doar pentru că se impuneau din punct de vedere tehnic în economia campaniei electorale, apariţii ce ne-au relevat un candidatul pesedist ce şi-a susţinut maşinal discursul, fără a se hazarda prea mult în declaraţii compromiţătoare.

Grangurii din spatele PDS-ului sunt conştienţi că apele sunt mult prea învolburate pentru ca peştişorul lor să fie lăsat să înoate în aceeaşi mare în care marinarul Băsescu, hăituit din toate punctele cardinale de tot felul de moguli şi rechini de presă, se luptă de unul singur pentru a nu se duce la fund.

Pe toată durata campaniei electorale, candidatul pesedist s-a comportat ca un elev sârguincios participant la o olimpiadă alături de numeroşi contracandidaţi, fiind conştient însă că dacă va asculta învăţămintele profesorilor nu are cum să cum să rateze calificarea în faza finală pe ţară, respectiv turul doi al alegerilor. Acum, înainte de începerea probei finale, elevul Geoană aşteaptă cuminte sperând că o parte a electoratului rămas fără candidat îi va sancţiona disciplinar unicul adversar rămas în cursă, lăsându-l astfel pe el învingător, din postura singurului elev disciplinat rămas la examen.

PSD-ul nu este un animal politic de pradă autentic. PSD-ul nu se aruncă într-o luptă directă. Trupul său este mult prea greoi după ce s-a înfruptat cu nesaţ atâta vreme din hrana altora. PSD-ul nu se lansează într-un atac agil către o pradă. PSD-ul stă în expectativă până ce un alt prădător rămâne sleit de puteri în încercarea sa de a răpune acea pradă, pentru ca apoi să îi sfâşie deopotrivă pe amândoi.

Acum, la finele lui 2009, PSD-ul pândeşte funcţia supremă în stat, ce ar trebui să-i asigure confortul guvernării (cu sau fără PNL) pe un termen de cel puţin trei ani, până la următoarele alegeri parlamentare,  încercând să triumfe din nou după o bătălie care nu este a sa.

În ’90, FSN-ul, în frunte cu domnul Ion Iliescu, s-a impus fără drept de apel profitând de febra ieşirii de sub dictatura comunistă, după ce a confiscat o revoluţie în care adevărata luptă a fost dată în stradă de către oameni din care mulţi şi-au pierdut şi viaţa.

În 2000, PDSR-ul (PSD-ul de atunci) a câştigat Preşedinţia (cei drept după obţinerea unui procent mai mult decât confortabil la alegerile legislative) după ce a profitat din plin de votul negativ acordat de un electorat alarmat de perspectiva unei victorii a liderului extremist, Corneliu Vadim Tudor.

Anul acesta, regăseşte PSD-ul mizând pe aceeaşi tactică de non-commbat pentru a-şi adjudeca iarăşi Preşedinţia, pe fondul valului de nemulţumire creat în jurul candidatului formaţiunii politice rivale, Traian Băsescu. Dacă va reuşi sau nu, vom afla la finele săptămânii viitoare. Dar despre asta,  în emisiunile următoare.