Muzica, emblemă a erudiţiei

În principiu, putem vorbi despre o legătură destul de strânsă între gradul de educaţie şi genurile muzicale preferate. Excludem atrofiaţii muzicali, fie că sunt idioţi sau intelectuali rasaţi. Există însă numeroase cazuri, când înainte de a fi strict un mijloc de manifestare al artei, muzica este percepută şi manipulată ca o emblemă a erudiţiei.

Poate că este firesc să te consideri superior unei persoane căreia tocmai ce i-au mijit simţurile muzicale, în condiţiile în care bagajul tău informaţional în ale muzicii este zece clase peste. Nu mi se pare firesc însă ca un astfel de personaj să afişeze un aer de superioritate faţă de cei care agrează stiluri muzicale categorisite drept inferioare. Şi asta pentru că nu cred în inferioritatea unui gen muzical în raport cu altul. Pot accepta că există stiluri muzicale facile sau stiluri muzicale complexe, stiluri superficiale sau stiluri profunde. Atâta vreme cât acordurile muzicii reuşesc să trezească ceva în cel ce le ascultă, ele şi-au atins scopul. Care este diferenţa între un afon care vibrează la acordurile celei mai infecte manele şi un meloman care intră în transă ascultându-l pe Bach? Nici una! Pentru că nu contează natura stimulilor, ci modul în care ei sunt interpretaţi ulterior de fiecare individ în parte.

Chiar şi în cazul celor cu pretenţii muzicale, gradul de complexitate şi de profunzime al muzicii preferate variază în funcţie de mai mulţi factori. Muzica momentului depinde de starea interioară, de anturaj, de conjunctură. Am văzut destui rockeri supăraţi, dansând beţi pe ritmuri lăutăreşti sau de manea. De ce? Pentru că alcoolul dezinhibă, alcoolul te scapă de prejudecăţi. De altfel, refuzul de a asculta diverse stiluri muzicale îşi trage seva în special din prejudecăţile dosite în subconştient. Nu ascult muzică lăutărească că e cântată de ţigani, nu ascult muzică de club că e ascultată de pastilaţi, nu îmi place melodia aia că o ascultă toate poţipoancele sau chiar şi nu ascult rock ca ăia sunt satanişti, sunt doar câteva din ideile preconcepute care îi regăsesc pe cei ce le invocă în postura de a refuza din start orice soi de contraargument menit să le contracareze convingerile muzicale. Spre exemplu, am dat peste persoane care agreau muzica celor de la ZdoB şi ZduB dar urau muzica populară românească. Păi dacă muzica populară te lasă rece, mai puţin atunci când este pusă pe acorduri de rock, ori reperele muzicale sunt încă şubrede, ori avem de-a face cu o idee preconcepută sau o formă de snobism.

Consider că, cu cât cunoştinţele muzicale devin mai vaste, ar trebui să se dezvolte o toleranţă faţă de cât mai multe genuri muzicale. După părerea mea, aceasta este singura dovadă de superioritate. Şi nu faţă de ceilalţi, ci faţă de sine, fază de persoana care erai înainte de a asculta o nouă melodie. Pentru că rolul muzicii este de a ne raporta prin ea la noi şi noi dimensiuni metafizice şi nu la cei din jurul nostru.

Prejudecata de după

Suntem urmaşii strămoşilor, strămoşilor noştri. Tăbliţa ştearsă pe care o poartă la naştere fiecare dintre cei ce au văzut lumina zilei între Carpaţi este gravată cu minuţiozitate cu tot felul de idei preconcepute, de când plodul a mijit ochii şi a început să gângurească primele cuvinte şi până la adânci bătrâneţi.

Prejudecata se naşte şi se lasă cultivată doar în medii ticsite de ignoranţă şi mediocritate, acolo unde gândirea este binară (unde ori e albă, ori e neagră), unde nu este loc pentru nuanţe de gri. Însăşi etimologia cuvântului prejudecată anunţă, imediat după ce a fost rostit/citit, o limitare, o viziune obtuză, un refuz de a căuta dincolo de sensul indus de ideea prejudecăţii în sine.

Există şi astăzi, în secolul XXI, oameni care încă se supun mecanismelor conservatorismului arhaic, ce dăinuia peste minţile „prostimii” cu secole în urmă. S-au schimbat doar timpurile, prejudecăţile nu au făcut decât să se adapteze la ele. Se pot distinge foarte limpede şi astăzi situaţii în care mentalul colectiv a rămas atins de ideile inoculate de autorităţile vremii, în speţă cea bisericească,  tocmai pentru a perpetua gândirea de turmă şi pentru a submina ideea de individualitate. Orice mod altfel de a fi este privit cu maximă  reticenţă de către cei mulţi şi atrage după sine stigmatizarea necondiţionată a celui ce nu s-a supus regulilor. Este remarcabil şi în acelaşi timp strigător la cer cum o comunitate se poate descotorosi de un individ doar din cauza faptului că respectivul a călcat greşit, că a încălcat canoanele pe care majoritatea le respectă cu sfinţenie luându-le drept o moştenire spirituală de necombătut.

Un exemplu clasic este cel al femeii şi a condiţiei sale în societate. Deşi egalitatea între sexe a fost de zeci de ani buni declarată, femeia continuă să fie percepută, de majoritatea bărbaţilor, ca o persoană lipsită de personalitate, ca o prelungirea a bărbatului său. Orice derapaj o târăşte în dizgraţie, aducându-i oprobriul semenilor săi. E de ajuns să fie puţin mai răsărită la minte, pentru a fi imediat catalogată drept curvă sau nebună. Apoi, după ce încasează „cuvenitele” dosuri de palmă ale omului său şi are parte de tot tacâmul de bârfe ale suratelor sale, mânate de invidia că o reprezentantă a sexului s-a încumetat să încalce cele nescrise, este trecută pe linie moartă şi arătată cu degetul toată viaţa ei. După cum se zice în popor, femeia e menită să îndure.

Sigur, exemplul de mai sus edifică doar una din multele idei preconcepute care împresoară mentalul colectiv autohton. Ar mai fi şi prejudecăţile rasiale sau cele răsfrânte asupra minorităţilor sexuale. Sunt oameni care urăsc evreii fără să fi avut vreodată contact cu un evreu sau fără să cunoască vreo fărâmă din istoria lor, la fel cum sunt şi oameni care condamnă homosexualitatea, răstălmăcind o normalitate pesemne cuprinsă în rândurile cărţii de căpătâi a creştinismului, care înainte de toate ar trebui să fie percepută ca o religie a toleranţei şi a iubirii aproapelui.

Cauzele care au stat la naşterea acestor prejudecăţi au la bază mai mulţi factori; de la mecanismele psihologice ce ţin de individ sau de mase, până la contextele socio-politice ale vremurilor; de la cultură( bagajul etnografic), până la gradul de informare al individului. Ceea ce este mai dureros e că oamenii continuă să-şi perpetueze ideile preconcepute şi astăzi, într-o societate mult mai deschisă, cel puţin la nivel teoretic, refuzând acceptarea alternativelor, din cauza temerii că odată acceptate, întregul sistem de valori le-ar fi puternic zdruncinat.

Blamăm societăţile capitaliste, căutându-le nod în papură, omiţând un lucru esenţial, anume că ei continuă să formeze individualităţi, în timp ce la noi oamenii se încăpăţânează să rămână cantonaţi în aceleaşi dogme anacronice, întreţinând mentalitatea de turmă şi refuzând deschiderea către tot ce aduce a nou.

Şi cât de uşor pare totul… E nevoie doar să înţelegem că lucrurile pot fi şi altfel decât par a fi.

Prejudecata dintre noi

   Poporul român mă obsedează. Prin farmecul său grobian împletit mişeleşte cu idei păgâne şi figuri mioritice în esenţă. Prin faptul că transformă evoluţia în involuţie, prin faptul că face vinul apă, prin albul devenit gri, prin cioburi de caracter. Prin concepţiile rămase adânc înfipte în suflet precum rădăcinile unui gorun multisecular, rătăcit pe dealurile bătute de apusul soarelui. Un popor măcinat de prejudecăţi, prinse bine între firele albe de păr şi aurul dintre dinţi.

   „Ce caută femeia la volan, în pula mea, nu vede că e aglomeraţie? Băi, cine le dă carnetul la tutele astea? Dom’le, eu nu înţeleg, de ce nu stă la cratiţă, aşa cum îi e locul, de ce se bagă ele, şi cu ţigara în gură, futu-le rasa-n cur! Uite, dă, fă, semnal!”. Oameni care cresc odrasle, care cresc mari, care trimit femeia în basmul de doi bani.

   „Ce le trebuie la unguri şcoli în maghiară? Dă-i în pula mea, nişte bozgori jegoşi care mai bine s-o sugă decât să stea în România! Afară, afară, cu ungurii din ţară! Muriţi, băh, asta nu-i ţara voastră. Ţi-ai dreacu’…”. Harghita are mult frig şi oameni care nu înţeleg de ce. Nici noi nu înţelegem dar am putea măcar să punem nişte haine pe noi.

   „Ia uite-i pe ăştia. Ptiu! Ce le trebuie lor păr lung şi cercei? Ai dreacu’ de pârţari…S-a întors lumea cu susu-n jos. Păi, un bărbat normal trebuie să fie tuns, frezat, nu cu  unghiile lăcuite. Cum poţi să munceşti aşa, eu nu înţeleg…Păi, dacă trebuie să dai cu sapa, nu te încurci în loaţele alea? Doamne, iartă-ne că am ajuns cu diavolu’ între noi.”. Sapa bate cartea. Haina nu-l face pe om versus imaginea contează. Poporul nu înţelege de ce.

   Femeile nu trebuie să înjure, profesoara nu are voie să facă sex, mireasa obligatoriu trebuie să fie fată mare, femeile frumoase sunt proaste, Dumnezeu nu ne-a făcut homosexuali, ţiganii sunt vinovaţi pentru toate relele iar pocăiţii nu au ce căuta printre oameni.

   „Ce-ţi trebuie maică tatuaje, eşti golan? Numai golanii şi puşcăriaşii au desene pe ei. Fă-ţi facultatea aia, că rămâi prost şi nu te angajează nimeni. Şi schimbă blugii ăia rupţi!”. Esenţa nu poate exista fără un înveliş corect. Corect, definit de popor. Care nu înţelege.

   Poporul român mă obsedează. Prin faptul că poartă ochelari de cal şi patine fără rotile. Prin imaginea fiecăruia, filtrată de personajele din basme, de valorile născute pe uliţă şi de refuzul evoluţiei. Un popor bătrân din prima zi de viaţă pentru că nu înţelege. O să murim cu pâinea şi sarea de gât.

Prejudecata sunt eu

   Se spune că orice glumă ascunde un adevăr. Referirea aluzivă la acel adevăr naşte râsul celorlalţi care înţeleg sensul glumei. Prejudecata are acelaşi model de acţiune însă referirea este directă, clară şi de cele mai multe ori generală. Cu toate acestea, prejudecata are o bază reală care poate fi interpretată fals sau eronat. Însăşi caracterul generalizator al prejudecăţii asigură în mai mică sau mai mare măsură un aspect eronat al acesteia.

   Nu doresc să vorbesc despre caracterul eronat al prejudecăţii deoarece acesta este dezbătut adesea, mai ales datorită corectitudinii politice cu care suntem bombardaţi zilnic. Ceea ce vreau să pun în evidenţă este resortul care naşte prejudecata. Aceasta, după cum spuneam mai devreme, apare ca o caracteristică definitorie pentru majoritatea indivizilor, fenomenelor, lucrurilor care formează un grup cu aproximativ aceleaşi trăsături. Prejudecata este interpretarea noastră dată comportamentului celorlaţi, dată evenimentelor sau lucrurilor care ne înconjoară. Această interpretare nu poate fi decât subiectivă, însă dacă o prejudecată este des întâlnită în cadrul unei populaţii nu putem spune decât că această prejudecată trebuie să ascundă un adevăr. Cred că este foarte important să înţelegem şi deţinătorii de prejudecăţi şi nu numai pe cei care constituie obiectul prejudecăţilor. Adevărul se află de multe ori undeva la mijloc, dar din păcate de cele mai multe ori nu ascultăm decât pe cei care se simt atacaţi de prejudecăţile celorlalţi. Cu toate acestea, prejudecata nu este altceva decât un sistem de apărare psihologic. Cei care au prejudecăţi se simt şi ei atacaţi. A blama existenţa prejudecăţii nu ajută pe nimeni. Nici pe cei care judecă pe ceilalţi, blamarea întărind prejudecata, şi nici pe cei judecaţi. Poate vă întrebaţi de ce cred că apărarea celor care fac obiectul prejudecăţilor nu îi ajută cu nimic. Psihologic vorbind, orice model comportamental nu este altceva decât o reacţie la stimulii sociali care ne înconjoară. Prin urmare, un comportament este în fapt o reacţie care poate fi acceptată social sau nu. În funcţie de acceptarea acestui comportament de către alte grupuri se poate vorbi despre prejudecată. În funcţie de comportamentul generic al anumitor grupuri (de meserii, etnice, cu preferinţe muzicale sau de origine, etc) celelalte grupuri vor stabili o interpretare cheie care va asigura recunoaşterea acelui grup. Astfel, prejudecata poate constitui un factor pozitiv sau negativ. Cu toate că prejudecata celorlalţi este de cele mai multe ori negativă, această fiind cea mai simplă metodă prin care ne putem evidenţia calităţile,cred că este necesar să ne şi întrebăm dacă cel care ne judecă nu are dreptate. De ce se spune despre ţigani că sunt hoţi şi excroci? De ce se spune despre români că sunt leneşi, duplicitari şi că nu îşi respectă cuvântul? De ce se spune despre blonde că sunt proaste? De ce se spune că politicienii români mint şi îşi apără doar propriile interese? Adevărul este undeva la mijloc. Cu siguranţă ambele extreme au dreptate însă adevărul, dacă vrem să fim corecţi, poate fi deţinut în egală măsură de ambele părţi. Ţiganii au un binecunoscut istoric în furturi, excrocherii, violuri ,etc. Însă cu siguranţă au fost defavorizaţi de situaţia socială precară pe care au avut-o de-a lungul secolelor în România. De asemenea au dovedit că prin educaţie se pot integra în societate ca orice alt cetăţean.

   Este adevărat că am întâlnit blonde foarte proaste dar nu mai multe decât brunete sau roşcate şi cu siguranţă nu mai multe decât bărbaţi. Mai mult, să fim cinstiţi, într-o societate care glorifică ţâţele, cracii, sex-apeal-ul şi muşchii, credeţi că cineva care deţine oricare dintre acestea va mai fi interesat să obţină de la viaţă ceea ce doreşte prin alte metode? Ar mai învăţa blonda porno ceva? Din păcate, doar acest tip de blonde ne acaparează privirea şi nu le mai vedem pe cel urâţele de bibliotecă.

   După cum spuneam, adevărul este deţinut de toţi. Adevărul este împărţit între noi astfel încât doar prin înţelegere putem progresa. De aceea, dacă cineva îţi spune pletos împuţit sau îi vezi pe ţigani ca infractori, dacă vezi un emo trist sau un moş care îşi târâie băşinile, nu uita că toţi se ascund în tine.