Hanul Berarilor, o primă impresie

Anul trecut, parcă, a fost redeschis fostul restaurant Casa lui Bucur, rebotezat Hanul Berarilor şi înfiat de aceeaşi hangii (gen) care păstoresc Caru’ cu Bere sau Sport Cantina. Am avut câteva tentative de a păşi în incinta localului dar de fiecare dată m-am gândit la goliciunea buzunarelor şi la asocierea acestuia cu nivelul crescut al preţurilor din Caru’ cu Bere.

…Dar iată că mi-am luat inima în dinţi într-una din zilele acestui început de vară şi am luat loc la una din mesele terasei. Lume, voie bună, verdeaţă, răcoare, numai bine să îţi pui ordine în gânduri. Acest lucru a fost remarcat, probabil, şi de armata de ospătari de acolo, căci o bună perioadă de vreme nu au îndrăznit să-mi strice momentul meu cu mine (!) cu stupidele întrebări de genul „doriţi un meniu?”, „vă servim cu ceva?”, „doriţi să comandaţi?” . Oameni de treaba, şcoliţi bine în ale ospătăriei. În sfârşit, un nene din grupul ospătarilor care apreciază momentele intime ale clienţilor a prins curaj şi mi-a oferit un meniu. Am încercat să-l întreb din scurt de-o nefiltrată, astfel încât să elimin cele câteva etape intermediare care culminează cu f#tutul papilelor gustative de către malţ şi hamei. Tţţţ! Domnul cu pricina a reuşit să dispară din raza mea vizuală mai rapid decât am reuşit să deschid eu gura şi să arunc prima literă a întrebării. Şi apoi iar timp…

Am aruncat un ochi prin oferta gastronomică a restaurantului Hanul Berarilor. Mâncare îmbietoare la prima vedere, cu preţuri conforme zonei, imaginii şi aspectului. Le găsiţi şi pe site-ul cârciumii, dacă sunteţi foarte curioşi. Într-un final îmi vine şi berea, dau şi comanda de mâncare (piure de cartofi, ficăţei de pasăre şi mujdei). Până să vină mâncarea (ohoo), am analizat un pic mobilierul de lemn de pe terasă, înghesuiala tipic românească a meselor, dansul popular al unei trupe de fete şi băieţi, forfota care nu genera atmosfera la care te aşteptai privind copacii umbroşi din jur. Interiorul hanului este elegant (foto pe acelaşi site), lucrat în detaliu şi păstrând elementele vechi ale clădirii.

Dar iată că vine mâncarea, respectiv ficăţeii. Cum doar ficăţeii? Exact. „Păi, doar asta aţi comandat.” . „Să moară caca!”, spun eu în gând. „Stimate domn, am luat şi un piure şi un mujdei, colegii mei de faţă vă pot confirma”. „Nu, nu aţi comandat.”, insistă. „Credeţi că repetam acelaşi lucru dacă nu ştiam ce am vorbit?”. Etc., etc. Ideea este că a trebuit să-l conving eu pe el că cerusem şi altceva pe comandă şi că mi-e foame. Sictirit, omul a plecat să rezolve problema. Care a durat, normal. Mâncarea a fost bună, în cele din urmă. A mea doar. Cineva de la masă a cerut bulz ardelenesc şi a primit o combinaţie călâie de mămăligă veche de o zi, cu ceva ou şi nişte şuncă. Jenant pentru un local care îşi dă aere de bon-ton.

O scenă interesantă a fost când, observând norii de pe cer, am întrebat o domniţă care conducea lumea pe la mese dacă găsim locuri înăuntru, că vine ploaia. „Fiţi fără grijă, că dacă începe ploaia dăm drumul la cramă şi încape toată terasa acolo.”. „Păi, şi nu-i daţi drumul de acum?”. „Nu, doar dacă începe ploaia”. „Şi cum o să fie, o să se bulucească toată lumea atunci sau cum?”. Privirea domnişoarei şi dispariţia sa subită către o lume a sa, probabil, m-au lămurit. În sensul că a doua oară nu mai trec pe acolo.

Pentru doritori, Hanul Berarilor se găseşte pe strada Poenaru Bordea nr.2 (Splai colţ cu Victoriei, pe la Piaţa Naţiunile Unite). Este posibil să fi avut doar eu o experienţă proastă. Fiecare cu întâmplările lui, până la urmă…

Scuze, Pardon, Pardon Café!

Cum – necum am început să exploatez lucruri noi, în această categorie intrând şi noi crâşme. Noi pentru mine, vechi pentru alţii. Sau poate noi şi pentru alţii, pentru că recomand pentru o cafea de după-amiază Pardon Cafe din Drumul Taberei. Pe lângă Favorit.

Din câte am înţeles, acea baracă a rezistat tuturor opresiunilor schimbărilor politice de dărâmare a coşmeliilor. Pentru că asta e. O baracă, o investiţie minimă cu aer vintage, cu o terasă improvizată pe spaţiul verde şi încă una la – dacă aş putea spune – etaj.

Rezon. Confortabil, scaunele din fier forjat cu perniţe roşii dau contrast, culoare şi armonizează acareturile din podul bunicii împrăştiate pe tavan şi pereţi.  Personalul mai mult decât prompt  şi amabil şi, cel mai important, pentru o bere de după muncă nu depui niciun efort la buzunar. Eu personal aş mai arunca o mână de spoială pe tavan să nu se vadă plăcile de OSB atârnând şi nu aş fi pus mocheta de doi lei afară pe terasă.  Dar aşa sunt eu, mai critică. Oricum, e plăcut să stai comod, ieftin şi la umbra pomilor într-o după-amiază plină de năduşeală. În boxe răsună, suficient de tare cât să porţi o conversaţie normală, muzica bună a anilor 90. Reţineţi, e doar de băută şi de înfulecat nişte cipsuri şi floricele.

Mai jos, ceva poze, inclusiv partea interesantă din meniu: berea!

Pinguinulfurios

Alice in Wonderland – You used to be much more…"muchier." You've lost your muchness.

   Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.

   Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.

    Subiectul este simplu, linear, previzibil: Alice are 19 ani şi se află la o petrecere unde află că urmează să fie cerută în căsătorie de un lord. Fata fuge chiar în momentul cererii, urmăreşte un iepure – văzut numai de ea se pare –  şi, prin vizuina Iepurelui Alb, cade în Ţara Minunilor, un loc care i se pare foarte familiar, des întalnit în acelaşi unic vis al copilăriei. Iepurele Alb spune că s-a întors după Alice pentru că ea este singura în stare să-l ucidă pe Jabberwock, monstrul care apără regatul Reginei de Inimă-Roşie. Bună parte din film, Alice se poarta ca şi cum ar fi în vis, ştiind că se poate trezi oricand, până când realizează că de fapt visul copilăriei ei a fost realitate şi că ea mai fusese acolo.

   Nu e un film pentru copii. Este o poveste a copilăriei, transpusă şi corelată cu maturitatea personajelor. Inocenţa copilăriei, deşi păstrată, este umbrită de grotescul personajelor negative, grotesc dus la  extremul aspectului fizic (corpuri diforme) dar şi al implicaţiilor psihologice (dorinţa de răzbunare, nevoia de a fi temut în pofida dorinţei de a fi iubit, pedeapsa prin decapitare). Ceea ce iese din normalul unui film, ceea ce a reuşit  regizorul Tim Burton să transpună este realitatea lumii de azi prin povestea de basm, combinînd elementele unui film de serie: un pic de magie, un pic de idilă, binele învinge răul, un pic din clişeul prinţesei războinice care decapitează monstrul şi salvează lumea, dar şi a ceea ce a dat gust filmului: personaje aparte, hilare, unice, groteşti sau chiar horror.

   Ideea acestui film trebuie urmărită şi înţeleasă dincolo de firul narativ al unei poveşti de adormit copiii. Simt totuşi că se putea mai mult, mult mai mult. Johnny Depp nu e la apogeu, l-am văzut în roluri mai bune. Grotescul şi povestea matură puteau captiva mai mult dar ar fi fost în detrimentul comercialului acestui film şi al aşteptărilor financiare ale producătorilor. Dar în formula rezultată, nu e nici un film cu adevărat comercial, nu e nici un film pentru copii, nu e nici un film de nişă. Dovadă şi nota de pe IMDB – 6,9.

 -Have I gone mad?

-I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are.

 

   Acestea fiind spuse, citând una din replicile geniale ale filmului, vă recomand să-l vedeţi, să vă delectaţi urmărindu–l pe Johnny, să surprindeţi fantasticul creat şi să ignoraţi linearul.

 

Pinguinulfurios.

Oh, Lhasa

lhasa

De fiecare dată când aud că un artist s-a stins mă cuprinde un profund sentiment de tristeţe, cu atât mai mult cu cât realizez că odată cu el s-a pierdut şi acea parte încă neexprimată a forţei sale creatoare.

Cu ceva vreme în urmă am descoperit-o pe Lhasa de Sela, iar când am ajuns să nu mă mai satur de muzica ei, am aflat subit că s-a stins, răpusă de cancer.

Lhasa de Sela este acel gen de artist a cărui muzică te răscoleşte, care îţi alunecă prin fisurile conştientului ca un lichid încins, ajungându-ţi până în adâncul sufletului servind apoi ca element de combustie focului interior. Vocea ei tulburătoare, uneori exaltând de jovialitate, alteori radiind senzualitate, te prinde în mreje, te seduce, purtându-te în universuri sonore minuţios conturate alături de instrumentele pline de rafinament ce o însoţesc pretutindeni în periplul său, aidoma unor companioni nedespărţiţi, ce cunosc fiecare pas pe care artista urmează să-l facă.

Resortul muzicii Lhasei de Sela este prin excelenţă unul interior, este energia degajată în urma încleştării sentimentelor contradictorii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre versurile sale. Versul în spaniolă ce se naşte sub vocea Lhasei sporeşte parcă şi mai mult misterul, înteţeşte şi mai mult pasiunea, la fel cum şi cel în franceză amplifică doza de dramatism reuşind în acelaşi timp să păstreze naturaleţea trăirilor ce sub oblăduirea ei au căpătat contururi muzicale.

Multe s-ar mai putea spune; dar cum muzicii nu îi şade aşa bine cuprinsă între cuvinte, s-o lăsăm chiar pe ea să vorbească…

Muse-The Resistance

   Anul 2009 a bifat o altă apariţie discografică a britanicilor de la Muse, un album cu un nume care arată realmente rezistenţa calităţii muzicale a trupei: The Resistance. Din nou, nu voi face o expertiză pur tehnică a discului, ci mă voi limita la câteva linii care ies în evidenţă inevitabil.

   Albumul poate fi asemuit cu o realizare conceptuală, cu trei capitole distincte, fiecare dintre acestea având farmecul său şi fiind puternic susţinută de veleităţile artistice ale celor trei membri Muse.

   Prima parte din cele trei este aceeaşi fuziune de alternativ-progressiv-electro cu care ascultătorul era obişnuit din albumele anterioare, un stil inconfundabil, de altfel, cu riff-urile specifice impregnate de Bellamy, cu ritmuri alerte, dure pe alocuri, uşor digerabile pe de altă parte. Este, probabil, partea care încântă şi nu dezamăgeşte fanii care se aşteptau la o continuare a poveştii începută de Muse cu trei albume în urmă.

   Cea de-a doua parte aduce cu o reîntoarcere la rădăcinile muzicale glorioase ale Regatului. Se simt clar influenţele Queen sau U2, oricât de mult aş evita să spun acest lucru. De fapt, această abordare scoate în evidenţă faptul că cei trei muzicieni pot cânta orice, oricum şi o fac excelent. De remarcat din nou calitatea excepţională a vocii lui Matthew Bellamy, precum şi întregul aranjament muzical din spate.

   Cel de-al treilea capitol, surprinzător pentru o trupă rock din această sferă (deşi nu ar trebui să fie aşa) vine ca o trecere către un nivel artistic superior al celor de la Muse. O simfonie în toată regula, cu elemente de Chopin şi Filarmonică vieneză, începută de fiecare dată lent, astfel încât niciun sunet să nu rămână neînghiţit de timpane şi continuată suav, transformând clapele în acorduri electrice, acoperite de o voce aflată în perfectă armonie cu întregul peisaj. Cele trei Symphony  ne arată că muzica nu are limite, mai ales în mâinile unor magi ca Matthew Bellamy, Cristopher Wolstenholme şi Dominic Howard.

 

Capitolul I:

Uprising

Resistance

Undisclosed Desires

Unnatural Selection

MK Ultra

 

Capitolul II:

United States of Euroasia

Guilding Light

I belong to you

 

Capitolul III:

Exogenesis: Symphony Part I (Overture)

Exogenesis: Symphony Part II (Cross Pollination)

Exogenesis: Symphony Part III (Redemption)

 

   The Resistance al celor de la Muse este o creaţie extravagantă, complexă, care merge savurată alături de elemente aristocrate, titpic englezeşti dar având alături căldura fiecărei secunde care ne face să zâmbim. Nota 9 cel puţin, din punctul meu de vedere.

 

theresistance MUSE

Porcupine Tree – The Incident

Porcupine Tree. Nu are importanță limba română, fie că traducem numele trupei, fie că transpunem versurile. În 2009 am redescoperit diferența între progressive-ul de peste Atlantic și cum inventează britanicii muzica. Sunt beat, și nu vorbim de alcool…

Rar fac obsesii pentru anumite melodii. În acest caz, am făcut o obsesie pentru un album. Lung, trist, liric, empiric, ciclic, duhovnic, sunetul devine un fir de nisip ignorat de mulți dar care, în esența lui, construiește castele. Imaginându-mă pe o plajă muzicală, alături de unda fiecărui acord născut de instrumente, pot atinge măcar una din piesele acestui album fără să-mi las pierdută nicio picătură de sânge.

Anul acesta am scris o singură poezie. Pentru că așa am găsit muza, rătăcită atâta vreme. The Incident m-a împietrit precum privirea amazoanelor, eliberându-mi penița să alerge peste câmpiile Alizee ale fiecărei coli albite de vreme și arătându-mi că muza nu este egală cu destinul. Am pendulat între dragoste, dezamăgire, Univers, promisiuni, timp, am regăsit secunde moarte și am gustat artă. Și, în acest fel, au ieșit versuri unul după altul…

Există detalii tehnice care nu-și au rostul. Pot face comparații și analogii între stiluri, trupe, influențe dar, de fapt, nu aș face nimic. Ascultătorul de muzică, cel care poate rezona poetic, va pune mâna pe album și va lăsa muza să-i acopere fruntea. Va descoperi în fiecare coală din fața sa deprimarea, speranța, orizontul său. În esență, asta înseamnă The Incident, semnat Porcupine Tree în 2009.

Porcupine Tree - The Incident

Concert văduvaBOB, nişte cuvinte

   Joi, 16 Octombrie, seara. Timp trecut mult şi în grabă. Mă aleargă aceleaşi gânduri mizere şi confuze, aceiaşi oameni cu feţe de oi şi măşti de inorogi. Plouă peste tot: pe frunte, în şanţuri, printre firele de iarbă acoperite de cauciuc. Concert văduvaBOB în aşteptare.

   Se vede club, fum, alcool, creiere la fel de gri precum materia cenuşie din jurul lor, firide în pereţii îmbibaţi cu amintiri, oameni şi neoameni. Patru umbre modelează instrumente, pregătind defulări şi sunete. Care vin. Vin peste ploi, peste iarbă şi cauciuc, peste cioburi de creier, peste pereţi. Eu văd valuri de văduvaBOB, cu pete de grunge, punk şi caut în cap Pornography cu amprentă The Cure. Se cântă peste fum şi capete sparte cu negru purtat de Peter. Se cântă. Sună altfel. Se poate. În cuvinte, aşternute pe o hârtie, nu se poate picta. Trebuie văzut.

   A fost concert văduvaBOB. A fost bine. Se poate şi mai bine. Din partea tuturor. Gândurile rămân, muzica rămâne. Instrumentele se pot modela mai departe cu negru şi alb. Ploaia va exista mereu, alături de inorogi, noroi şi oameni ascunşi printre crăpăturile din frunte. Aştept alt concert văduvaBOB. În aşteptare. Plouă.

 

Între Brumărel şi Brumar, LUNA AMARĂ a strălucit!

Sâmbătă seara, la Clubul Ţăranului Român, a fost concertul celor de la Luna Amară. Când toată lumea era prea preocupată cu pseudo-Halloweenul americănesc, aproape  o sută de indivizi şi-au făcut timp să savureze din plin muzica clujenilor.  Au savurat, au cântat cu ei, au dansat, au aplaudat, au aclamat şi s-au distrat.

Mai bine de două ore, băieții ne-au încântat cu melodii atât de pe albumele Asfalt şi Loc lipsă, cât şi de pe ultimul album, Don’t let your dreams fall asleep.  Cei de la Luna Amară şi-au cerut scuze pentru amânarea prezentării clipului la melodia Chihlimbar, clip care se pare că nu a ieşit pe gustul lor. Comunicarea directă cu publicul, felicitările aduse trupei  Kumm pentru lansarea albumului, reamintirea publicului că la douăzeci de ani  de la revoluţie politicienii încă cerşesc  voturi şi că ar fi de datoria noastră să facem ceva au smuls ropote de aplauze.

Trompeta lui Mihnea a răsunat pur şi clar pe pereţii prea albi ai locaţiei, iar tobele lui Răzvan emanau şi se contopeau cu energia celor din jur. Sonorizarea, spre surprinderea mea, a fost foarte bună, locaţia nu prea m-a încântat, pereţii mult prea albi, tavanul casetat acoperit cu ceraceafuri albe, prea multă lumină, însă aceste aspecte au trecut neinteresante, lăsând loc trăirilor lăsate de cei aflati pe scenă. Pentru că asta şi fac. Mă regăsesc în versuri, în imagini, în culorile lor. Şi sincer mi-aş fi dorit să fi fost mult mai multă lume.

Poate data viitoare, în Control pe 20 Noiembrie sau pe 18 Decembrie în Lăptăria lui Enache.

Adriana.

Panikon, albumul de debut Grimus

Finalul de Octombrie al lui 2008 aducea ascultătorului român de rock un album nou, parfumat cu idei şi perspective pline de speranţă. Panikon, aflat sub semnătura trupei clujene Grimus, a fost declarat imediat cea mai bună apariţie discografică a anului, îndemnând criticii să-i acorde note bune şi foarte bune. Parcursul formaţiei de atunci şi până în prezent a confirmat faptul că viitorul poate suna cel puţin la fel de bine.

Prima dată când am ascultat Panikon am fost atât de confuz încât a trebuit să reascult piesele încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…Era clar că pătrunsesem pe un tărâm diferit de cel cu care am fost obişnuit până atunci şi fiecare scenetă de pe portativ redesena decorul, amestecând sentimente şi priviri. Privit în ansamblu, albumul reprezintă drumul sinuos, încărcat cu trăiri gri şi albastre, de la starea confuză a primei întâlniri şi până la fericitul epilog, plin de emoţii. Confused duce, în acest caz, către Time To Be Good Friends, un final în care fiecare ascultător îşi poate oglindi starea de spirit rezultată. Panikon poate fi ascultat într-o zi ploioasă de toamnă, într-o seară de vară liniştită şi înmiresmată, la început de primăvară sau în mijlocul unui câmp alb, acoperit de haina rece a iernii. Panikon poate fi ascultat oricând, oriunde şi în orice împrejurare pentru că poate schimba privirea şi starea de moment.

Explorând influenţe multiple, începând cu acorduri simple de chitară şi culminând cu sound-uri electrice reci, Panikon are forma unui produs omogen, aliniat noilor tendinţe muzicale, meşterit curajos cu fiecare instrument participant la creaţie şi cu versuri exclusiv în engleză. Personal, nu condamn neabordarea limbii neaoşe, mai ales dacă ne gândim că planurile de viitor ale băieţilor includ inevitabil şi un parcurs internaţional. Şi dacă adăugăm compusului un vocal de excepţie, atât semnatic cât şi muzical, cu atât mai bine.

Făcând o trecere în revistă a versurilor, am remarcat, în principal, tema socială abordată, cu monştrii şi zânele ei, dezvoltată pe larg în fiecare melodie dar construind de fiecare dată un alt scenariu mizerabil sau trist. Fascinant mi se pare faptul că, lăsând la o parte liricul, ascultătorul îşi poate imagina la fiecare piesă o lume a sa neagră, cu stări depresive şi gânduri mizere sau, paradoxal, cu orizonturi clare şi dezvelite de nori. Dacă asculţi Panikon îţi poţi aşterne pe hârtie gândurile ascunse în suflet, fără să ai un moment de pauză. Cel puţin asta mi s-a întâmplat mie.

Discul conţine 12 piese, prelucrate excelent, începând de la partea lirică şi compoziţională şi terminând cu aspectul tehnic. O trecere în revistă a acestora se poate face pe site-ul oficial al trupei, www.grimus.ro . Se vede imediat faptul că investiţia în studio a fost una mai rar întâlnită pe la noi dar având şi suport creativ pe măsură. Cei de la Grimus au avut, se pare, un debut de succes, rock-ul alternativ al acestora făcând o bună impresie, inclusiv în concerte. Lucru care îi obligă la un următor album în care să se vadă clar evoluţia reală a trupei. Cel puţin aşa îşi doreşte unul din fanii lor, respectiv subsemnatul.

Impresii după Grimus

   Vineri, 16 Octombrie, s-a petrecut concertul Grimus în club Fabrica, avându-i în deschidere pe cei de la Vive la Noiz. Un eveniment care, în mod normal, ar fi trebuit să adune ceva lume, mai ales dintre cei care cunosc fenomenul. Iar capitala oferă un public larg pentru a gusta din muzică.

   Ora de începere a fost 21.00. Cel puţin aşa au scris organizatorii pe afiş. La ora 21.45 eram încă în Fabrica Pub, aşteptând palizi deschiderea clubului unde urma să se petreacă tărăşenia. Alături de noi se adunase un public firav ca număr, probabil obişnuit cu întârzierile nefireşti ale concertelor din cluburi. Sau, poate, o trupă românească participantă la SZIN-ul din 2009, din Ungaria,  nu se ridica la nivelul ascultătorului bucureştean…

   Una peste alta, s-au deschis porţile, am intrat în club Fabrica, cu speranţa că vom scăpa de frigul şi atmosfera forţat industrială a pub-ului. Nu. Nu o să înţeleg niciodată trend-ul acesta de a decora zonele cu muzică alternativ-electro-psihedelic-rock-metal-bla-bla-bla în elemente industriale, cu pereţi neterminaţi, zgâriaţi, reci, murdari. Pentru a forţa creierul să ceară alcool probabil. Şi fum. De orice fel. Mai bine vorbim de muzică.

   Dovedind un respect deosebit faţă de cele scrise pe afiş, trupele au început cântările după ora 22.30. Respectul, probabil, a fost insuflat de organizatori. Vive la Noiz a dat startul. Timp de aproximativ jumătate de oră, cei patru ardeleni au cântat frumos, liniştitor, alert, simplu de plăcut. Vocea Adelei, senzaţională, mi-a dezmorţit neuronii ameţiţi de apă plată şi fumul de ţigară al altora. Sonorizarea, oarecum împotriva muzicanţilor, nu i-a încurcat prea tare iar cei patru membri Vive la Noiz au dat la instrumente în propriul amestec de rock’n’roll, funk, alternativ şi sentiment pierdut în ochii publicului. Potenţial există cu siguranţă. Din păcate, şi-au stabilit singuri o limită, cerând audienţei să se încălzească pentru Grimus. Fără supărare şi cu o mare apreciere pentru munca lor, însă limita s-a văzut.

   Şi iată cum, în jurul orei 23.00, clujenii de la Grimus încep să-şi facă simţită prezenţa pe scenă. Şi nu oricum, ci unul câte unul, aşa cum au văzut ei pe afară. Fără nicio ironie. Recitalul nu putea începe altfel decât prezentând ultimul videoclip al lor, regizat de Tudor Giurgiu (aflat „întâmplător” pe acolo), la piesa In a Glimpse. Proiecţia acestuia a fost făcută pe spatele scenei, loc unde tot timpul concertului a fost câte ceva asortat muzicii. Deja, după primele acorduri, lumea a ieşit brusc din amorţeală, aplauzele au devenit aplauze iar strigătele strigăte. Au curs melodii, Vali Rauca a schimbat chitara dar a păstrat talentul (demonstrat şi la tobe la un moment dat), Mezofi nu s-a sfiit să facă abuz de vocea sa impecabilă, Cristi s-a jucat cu acordurile şi riff-urile, ridicându-mi substanţial firele de păr de pe mâini, tobarul a mers ceas, întocmai ca bass-ul şi clapele (decorate cu un ţipător girofar). Aşadar, începutul nu a fost deloc Confused, aşa cum au încercat băieţii să ni-l strecoare pe urechi, ci mai degrabă Insanity, judecând după ţipetele şi aplauzele spectatorilor. Am avut onoarea să parcurg live aproape tot Panikon-ul şi, deşi Time to Be Good Friends a lipsit, am simţit o mare apropiere a celor de la Grimus de publicul lor dar, în mod special, de acea îmbinare între ei şi instrumente. Personal, am rămas cu privirea ţintuită în gol, alergând pe câmpuri de nori la auzul piesei Political Animals, încercând să-mi explic de unde poate să iasă un asemenea act muzical. Nu vreau să par exagerat dar, în acest moment, nu cred că există cinci trupe rock în România care să poată susţine un concert în stilul celor de la Grimus, cu prezenţă scenică, cu vocal excepţional (inclusiv cu o limbă engleză pe măsură), cu instrumentişti care ştiu foarte bine ce au de făcut şi cu o legătură indisolubilă între sentimente şi acorduri. Am ascultat piese vechi şi piese noi, în premieră, jonglerii cu sunete, tendinţe de calm şi de alert, am admirat şase artişti care fac muzică.

   După cele mai mult de două ore petrecute la concertul de vineri, mă încearcă şi acum un sentiment de tristeţe pentru faptul că în România trupele de acest gen nu reuşesc să impresioneze media dar mai ales pentru faptul că publicul este destul de ignorant când vine vorba de informare şi de apreciere a muncii artiştilor. Cât despre organizatori, tehnică şi suportul celor care ar trebui să susţină mişcarea românească de calitate  (indiferent de tipul de artă) nu are rost să vorbim aici. Ar fi o pată neagră într-un ocean de argintiu.

 

P.S. : Săptămâna aceasta vom da drumul recenziilor la albumele trupelor româneşti, în principal din sfera rock. Panikon de la Grimus este primul vizat. Eventualele sugestii, atât de albume cât şi de impresii aşternute deja pe hârtie, sunt binevenite.